ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 5765/2004

ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 5765/2004 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2004)

Referitor la recursul

declarat de A.V.A.S. București, ce s-a subrogat în drepturile și obligațiile B.C.R.,

reprezentând statul, în calitate de garant, în toate procesele și cererile cu

care sunt sau vor fi investite instanțele, procese și cereri izvorâte din

activitatea desfășurată de B., până la data radierii acesteia din registrul

comerțului (art. 1521 din O.U.G. nr. 18/2004, astfel cum a fost modificat prin

O.U.G. nr. 85/2004) constată următoarele:

Judecătoria sectorului 2

București, prin încheierea din 22 octombrie 2003, a respins executarea silită a

debitoarei B.C.R., la cererea creditoarei SC D.A. SA, apreciind că în cauză

sunt aplicabile dispozițiile art. 16 alin. ultim din decretul nr. 167/1958,

deoarece actele depuse de creditoare, anume hotărârile 625/1998 și 3394/1998,

nu dovedesc întreruperea cursului prescripției dreptului de a cere executarea

silită.

Creditoarea a declarat apel

împotriva încheierii judecătoriei.

Curtea de Apel București,

prin decizia nr. 176 din 10 februarie 2004, a admis apelul creditoarei, a

anulat încheierea instanței de fond și, evocând fondul, a încuviințat

executarea silită pornită de creditoarea SC D.A. SA, împotriva debitoarei B.C.R.

și a terțului poprit SC R. SA, în baza convenției cadru autentificată la 8

noiembrie 1996 de notar încheiată între creditoare și fosta B.

Considerentele deciziei

rețin:

- convenția cadru autentificată

la 8 noiembrie 1996, în baza căreia s-a formulat cererea de executare silită,

prevede pentru executarea obligației asumate de debitoarea B., termen scadent

luna august 1998;

- prin decizia nr. 4958 din

19 octombrie 2000 Curtea Supremă de Justiție, secția comercială, a respins

recursul creditoarei, într-o cauză având ca obiect cererea de obligare a

debitoarei la efectuarea vărsămintelor, obligație asumată prin convenția cadru;

- prin decizia nr. 5796 din

10 octombrie 2002 aceeași instanță a respins irevocabil recursul debitoarei în

cauza ce a avut, de această dată, ca obiect constatarea nulității convenției

cadru;

- drept urmare, de la

această dată a pronunțării, ar curge dreptul de a cere executarea silită, până

atunci nefiind îndeplinită condiția creanței „de a fi certă”, conform art. 379

alin. (1) C. proc. civ.;

- drept urmare, cererea de

executare se înregistrează de creditoare la 15 octombrie 2003, în cadrul

termenului de 3 ani prevăzut de art. 6 din decretul nr. 167/1958;

- în sfârșit, „oricum chiar

dacă instanța de fond ar fi apreciat cauza din perspectiva art. 16 alin. ultim

din decretul nr. 167/1958, nu ar fi trebuit să rețină pentru acțiunea respinsă

a creditoarei un caracter neîntrerupător de prescripții”.

B.C.R., în prezent A.V.A.S.

a declarat recurs împotriva deciziei, în esență susținând motivul de

nelegalitate, cu referire la prescripția dreptului de a cere executarea silită

de către creditoare (art. 304 pct. 9 C. proc. civ.) și faptul că instanța de

apel a interpretat greșit actul dedus judecății (art. 304 pct. 8 C. proc. civ.).

Înalta Curte de Casație și

Justiție, analizând actele dosarului constată că instanța de fond, Judecătoria

sector 2, a fost sesizată de creditoare, la 17 octombrie 2003, în baza art. 373

1

alin. (1) C. proc. civ., cu cererea de executare silită a convenției cadru

autentificată la 8 noiembrie 1996.

Prin urmare, sediul materiei

îl constituie instituția executării silite indirecte, prin poprire, executare

ce pornește numai la cererea expresă a creditorului, în baza unui titlu

executoriu care, în speță, făcând aplicarea normelor de drept comun și a legii

de organizare a activității notariale, îl constituie orice înscris întocmit în

conformitate cu prescripțiile legii și, în baza căruia, creditorul poate cere

valorificarea creanței (adică alte înscrisuri decât hotărârile judecătorești).

În cazul titlurilor

notariale punctul de plecare a termenului de prescripție a dreptului de a cere

executarea silită, este data autentificării actului sau, pentru cauza noastră,

data înscrisă în actul notarial, data ultimei scadențe de plată, 1 septembrie

1998 (convenția cadru autentificată la 8 noiembrie 1996).

Executarea silită poate fi

cerută până în ultima zi a împlinirii termenului de prescripție (termenul

general, de 3 ani, pentru părți, conform art. 6 din decretul 167/1958,

coroborat cu dispozițiile art. 405 C. proc. civ.), iar prin împlinirea acestui

termen, orice titlu își pierde puterea executorie.

Ultima zi în care creditorul

putea cere executarea era, deci, 1 septembrie 2001, însă acesta a făcut-o abia

la 15 octombrie 2003, dată la care titlul își pierduse, deja, puterea

executorie.

După expirarea acestei

ultime zile, creditorul putea solicita, pentru a da din nou puterea executorie

pierdută, o eventuală repunere în termen, în condițiile dispozițiilor art. 19

din decretul 167/1958, cerere care se adresează instanței de drept comun, cu

îndeplinirea condițiilor art. 82 C. proc. civ., iar nu a celei de executare,

ceea ce, creditoarea în cauză, nu a făcut-o.

Deosebit de cauzele care justifică

o eventuală repunere în termen, atunci când termenul de prescripție a expirat,

legea prevede și cauze de suspendare (care nu vor fi analizate, nefiind

invocate nici de părți, nici de instanțe), precum și cauze de întrerupere a

cursului prescripției dreptului de a cere executarea silită (art. 405

2

alin. (1) C. proc. civ.).

Dar, nici una din

posibilitățile recunoscute de legiuitor, în acest articol, nu se regăsesc în

dosar.

Astfel, nu este dovedit nici

un act voluntar al debitoarei de executare, sau de recunoaștere a datoriei,

nici o cerere a creditoarei de executare nu a fost înregistrată la un alt organ

de executare necompetent, nu s-a solicitat înființarea popririi în condițiile art.

453 alin. (2) C. proc. civ. (aceasta s-a făcut, abia, după cei trei ani).

Celelalte două ultime cauze

de întrerupere, nu se impun a fi analizate, deoarece, în cauză, nu s-a făcut

dovada că, înăuntrul termenului de prescripție a dreptului la executare silită,

s-a făcut de către creditor măcar a unui singur act începător de executare, act

ce ar fi avut ca efect întreruperea prescripției dreptului respectiv.

Instanța de apel a ignorat

tocmai acest fapt, anume cel al investirii instanței de executare cu o cerere

de executare, fără să solicite în prealabil o eventuală repunere în termen.

În consecință Înalta Curte

de Casație și Justiție va aprecia că, motivele de recurs invocate, sunt

fondate, și va admite recursul, va modifica decizia recurată, în sensul că va

respinge apelul creditoarei.

În continuare se vor analiza

alte două instituții, anume „renunțarea la judecată” art. 246 C. proc. civ. și

„hotărârile care consfințesc învoiala părților”, art. 271 C. proc. civ.

În faza de soluționare a

recursului, la data de 19 noiembrie 2004, creditoarea face cunoscut biroului de

executori judecătorești că înțelege să renunțe la cererea de executare silită a

debitoarei B.C.R., în contradictoriu cu terțul poprit SC R. SA.

După cinci zile, la 27

noiembrie 2004, s-a încheiat o „tranzacție” între A.V.A.S., în calitate de

debitoare și SC D.A. SA, creditoare, tranzacție în baza căreia, A.V.A.S. se

obligă, în condițiile prevăzute, să achite către SC D.A. SA suma reprezentând

„Fondurile” (art. 3 pct. 1), fonduri ce fac obiectul deciziei nr. 815 din 26

octombrie 2004 a Curții de Apel București, secția a V-a comercială, prin care

s-a încuviințat executarea silită pentru suma de 14.680.000 dolari S.U.A.,

vărsăminte restante pe conturile deținute de debitoarea B.C.R. la terțul poprit

B.N.R., fonduri plătite la data de 30 noiembrie 2004 (adică contravaloarea în

lei de 460.694.080.000 lei).

Așadar, fie din neștiință,

fie cu rea credință, deși dreptul la executarea silită a convenției cadru era

prescris, A.V.A.B. semnează această „tranzacție”, cu nesocotirea scopului

pentru care a fost creată, adică acela de a stabili „cadrul juridic pentru

valorificarea unor active ale băncilor la care statul este acționar majoritar, art.

1, neperformante, anume credite și dobânzi aferente asupra unor debitori

persoane fizice sau juridice care sunt clasificate de B.N.R. în categoria

„îndoielnic” sau „pierdere”, art. 3 lit. b) din legile A.V.A.S.

De precizat că obiectul

cauzei îl constituie un debit, iar nu o creanță neperformantă, astfel încât

devin incidente dispozițiile art. 35, care interzic A.V.A.S. dreptul de a

încheia acte de înstrăinare sau plată (pentru speță, debite prescrise).

Mai mult decât atât,

potrivit art. 4 din normele legislative specifice, A.V.A.S. este o instituție

de specialitate a administrației publice centrale, cu personalitate juridică,

în subordinea guvernului, „supravegherea și îndrumarea activității ei fiind

asigurată de un consiliu format din 5 membri, un președinte, reprezentant al M.F.P.

și câte un reprezentant al B.N.R., al Ministerului Justiției, a Corpului de

control al primului ministru și al M.P.D.”, la care, participă și președintele

A.V.A.S., fără drept de vot.

Prin urmare, A.V.A.S. este o

persoană juridică de drept, titular de drepturi subiective și obligații civile

(art. 26 lit. e) din decretul 31/1954).

Din organele puterii

executive, cu calitate de persoană juridică, fac parte Guvernul României (art. 1

din Legea 37/1990), în calitatea sa de organ central al puterii executive,

precum și ministerele și alte organe în subordinea guvernului (cum este și

cazul A.V.A.S.).

Potrivit art. 34 din decretul

nr. 31/1954 „persoana juridică nu poate avea decât acele drepturi care,

corespund scopului ei, stabilit prin lege, acesta fiind principiul

specialității capacității de folosință a persoanei juridice.

Nerespectarea acestor norme

ale capacității de folosință a persoanei juridice, atrage nulitatea absolută a

actului juridic civil, nulitate expresă, textuală, prevăzută de art. 34 alin. (2)

din același act normativ, decretul 31/1954 (orice act juridic care nu este

făcut în vederea realizării scopului înființării, este nul).

Deși ar fi suficientă

această analiză, totuși, Înalta Curte de Casație și Justiție va analiza și

capacitatea de exercițiu a persoanei juridice, prevăzută de art. 35 din legea

persoanelor juridice care prevede că, „persoana juridică își exercită

drepturile și își îndeplinește obligațiile prin organele sale”.

Ca și conținutul capacității

sale de folosință și conținutul capacității de exercițiu este alcătuit din două

laturi, cea activă (constând în dobândirea și exercitarea drepturilor subiective

civile prin încheierea de acte juridice) și, cea pasivă (constând în asumarea

și îndeplinirea obligațiilor civile prin încheierea de acte juridice).

Determinarea conținutului

exact al capacității de exercițiu a persoanei juridice presupune cunoașterea

limitelor acestei capacități.

Prima și, cea mai importantă

limită, este aceea impusă de capacitatea de folosință a persoanei juridice

care, după cum s-a analizat, este guvernată de principiul specialității ei.

Această limită impune două

concluzii:

a persoanei juridice nu poate fi mai întinsă decât cea de folosință;

persoana juridică (art. 35 alin. (2) decretul 31/1954) este actul persoanei

juridice însăși, numai dacă a fost încheiat „în limitele puterilor ce le-au

fost conferite”.

Raportat la dispozițiile art.

271 C. proc. civ., care reglementează hotărârile ce consfințesc învoiala

părților, Înalta Curte de Casație și Justiție apreciază că nu se poate lua act

de „contractul de tranzacție „încheiat între debitoarea A.V.A.S. și creditoarea

SC D.A. SA, deoarece în cauză prin acest act se încalcă o dispoziție imperativă

a legii, deja analizată, potrivit căreia persoana juridică nu poate avea

capacitatea de folosință, decât dacă acționează în vederea realizării scopului

pentru care a fost înființată (valorificare de active bancare neperformante),

sancțiunea fiind nulitatea absolută a tranzacției.

De asemenea, Înalta Curte de

Casație și Justiție, nu va putea lua act de renunțarea la judecata cererii de a

cere executarea silită, deoarece această renunțare se raportează și la o cerere

de executare formulată într-un alt dosar din 2004, nr. 815 al Curții de Apel

București, ori cauza noastră privește cererea de executare din 2003

înregistrată la Judecătoria sector 2, prima în contradictoriu cu terțul poprit

B.N.R., iar cea de a doua, în contradictoriu cu terțul poprit SC R. SA.

În final, se va avea în

vedere că, independent de cererea de renunțare la judecată și de tranzacția

depusă, tot recurenta A.V.A.S., reprezentată de consilier juridic, a solicitat

admiterea recursului.

Ori, conform art. 246 alin. ultim

C. proc. civ. „când părțile au intrat în dezbaterea fondului, renunțarea la

judecată se poate face decât cu învoirea celeilalte părți”.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de

debitoarea A.V.A.S. București împotriva deciziei nr. 176 din 10 februarie 2004

a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă, modifică decizia atacată în

sensul că respinge apelul creditoarei SC D.A. SA București, împotriva

încheierii din 22 octombrie 2002 a Judecătoriei sectorului 2 București.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședința

publică, astăzi 16 decembrie 2004.