ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 5765/2004

Referitor la recursul declarat de A.V.A.S. București, ce s-a subrogat în drepturile și obligațiile B.C.R., reprezentând statul, în calitate de garant, în toate procesele și cererile cu care sunt sau vor fi investite instanțele, procese și cereri izvorâte din activitatea desfășurată de B., până la data radierii acesteia din registrul comerțului (art. 1521 din O.U.G. nr. 18/2004, astfel cum a fost modificat prin O.U.G. nr. 85/2004) constată următoarele: Judecătoria sectorului 2 București, prin încheierea din 22 octombrie 2003, a respins executarea silită a debitoarei B.C.R., la cererea creditoarei SC D.A. SA, apreciind că în cauză sunt aplicabile dispozițiile art. 16 alin. ultim din decretul nr. 167/1958, deoarece actele depuse de creditoare, anume hotărârile 625/1998 și 3394/1998, nu dovedesc întreruperea cursului prescripției dreptului de a cere executarea silită.

Creditoarea a declarat apel împotriva încheierii judecătoriei. Curtea de Apel București, prin decizia nr. 176 din 10 februarie 2004, a admis apelul creditoarei, a anulat încheierea instanței de fond și, evocând fondul, a încuviințat executarea silită pornită de creditoarea SC D.A. SA, împotriva debitoarei B.C.R.

și a terțului poprit SC R. SA, în baza convenției cadru autentificată la 8 noiembrie 1996 de notar încheiată între creditoare și fosta B. Considerentele deciziei rețin: - convenția cadru autentificată la 8 noiembrie 1996, în baza căreia s-a formulat cererea de executare silită, prevede pentru executarea obligației asumate de debitoarea B., termen scadent luna august 1998; - prin decizia nr. 4958 din 19 octombrie 2000 Curtea Supremă de Justiție, secția comercială, a respins recursul creditoarei, într-o cauză având ca obiect cererea de obligare a debitoarei la efectuarea vărsămintelor, obligație asumată prin convenția cadru; - prin decizia nr. 5796 din 10 octombrie 2002 aceeași instanță a respins irevocabil recursul debitoarei în cauza ce a avut, de această dată, ca obiect constatarea nulității convenției cadru; - drept urmare, de la această dată a pronunțării, ar curge dreptul de a cere executarea silită, până atunci nefiind îndeplinită condiția creanței „de a fi certă”, conform art. 379 alin. (1) C. proc.

civ.; - drept urmare, cererea de executare se înregistrează de creditoare la 15 octombrie 2003, în cadrul termenului de 3 ani prevăzut de art. 6 din decretul nr. 167/1958; - în sfârșit, „oricum chiar dacă instanța de fond ar fi apreciat cauza din perspectiva art. 16 alin. ultim din decretul nr. 167/1958, nu ar fi trebuit să rețină pentru acțiunea respinsă a creditoarei un caracter neîntrerupător de prescripții”. B.C.R., în prezent A.V.A.S. a declarat recurs împotriva deciziei, în esență susținând motivul de nelegalitate, cu referire la prescripția dreptului de a cere executarea silită de către creditoare (art. 304 pct. 9 C. proc. civ.) și faptul că instanța de apel a interpretat greșit actul dedus judecății (art. 304 pct. 8 C. proc.

civ.). Înalta Curte de Casație și Justiție, analizând actele dosarului constată că instanța de fond, Judecătoria sector 2, a fost sesizată de creditoare, la 17 octombrie 2003, în baza art. 373 1 alin. (1) C. proc. civ., cu cererea de executare silită a convenției cadru autentificată la 8 noiembrie 1996. Prin urmare, sediul materiei îl constituie instituția executării silite indirecte, prin poprire, executare ce pornește numai la cererea expresă a creditorului, în baza unui titlu executoriu care, în speță, făcând aplicarea normelor de drept comun și a legii de organizare a activității notariale, îl constituie orice înscris întocmit în conformitate cu prescripțiile legii și, în baza căruia, creditorul poate cere valorificarea creanței (adică alte înscrisuri decât hotărârile judecătorești).

În cazul titlurilor notariale punctul de plecare a termenului de prescripție a dreptului de a cere executarea silită, este data autentificării actului sau, pentru cauza noastră, data înscrisă în actul notarial, data ultimei scadențe de plată, 1 septembrie 1998 (convenția cadru autentificată la 8 noiembrie 1996). Executarea silită poate fi cerută până în ultima zi a împlinirii termenului de prescripție (termenul general, de 3 ani, pentru părți, conform art. 6 din decretul 167/1958, coroborat cu dispozițiile art. 405 C. proc. civ.), iar prin împlinirea acestui termen, orice titlu își pierde puterea executorie. Ultima zi în care creditorul putea cere executarea era, deci, 1 septembrie 2001, însă acesta a făcut-o abia la 15 octombrie 2003, dată la care titlul își pierduse, deja, puterea executorie.

După expirarea acestei ultime zile, creditorul putea solicita, pentru a da din nou puterea executorie pierdută, o eventuală repunere în termen, în condițiile dispozițiilor art. 19 din decretul 167/1958, cerere care se adresează instanței de drept comun, cu îndeplinirea condițiilor art. 82 C. proc. civ., iar nu a celei de executare, ceea ce, creditoarea în cauză, nu a făcut-o. Deosebit de cauzele care justifică o eventuală repunere în termen, atunci când termenul de prescripție a expirat, legea prevede și cauze de suspendare (care nu vor fi analizate, nefiind invocate nici de părți, nici de instanțe), precum și cauze de întrerupere a cursului prescripției dreptului de a cere executarea silită (art. 405 2 alin. (1) C. proc.

civ.). Dar, nici una din posibilitățile recunoscute de legiuitor, în acest articol, nu se regăsesc în dosar. Astfel, nu este dovedit nici un act voluntar al debitoarei de executare, sau de recunoaștere a datoriei, nici o cerere a creditoarei de executare nu a fost înregistrată la un alt organ de executare necompetent, nu s-a solicitat înființarea popririi în condițiile art. 453 alin. (2) C. proc. civ. (aceasta s-a făcut, abia, după cei trei ani). Celelalte două ultime cauze de întrerupere, nu se impun a fi analizate, deoarece, în cauză, nu s-a făcut dovada că, înăuntrul termenului de prescripție a dreptului la executare silită, s-a făcut de către creditor măcar a unui singur act începător de executare, act ce ar fi avut ca efect întreruperea prescripției dreptului respectiv.

Instanța de apel a ignorat tocmai acest fapt, anume cel al investirii instanței de executare cu o cerere de executare, fără să solicite în prealabil o eventuală repunere în termen. În consecință Înalta Curte de Casație și Justiție va aprecia că, motivele de recurs invocate, sunt fondate, și va admite recursul, va modifica decizia recurată, în sensul că va respinge apelul creditoarei. În continuare se vor analiza alte două instituții, anume „renunțarea la judecată” art. 246 C. proc. civ. și „hotărârile care consfințesc învoiala părților”, art. 271 C. proc. civ. În faza de soluționare a recursului, la data de 19 noiembrie 2004, creditoarea face cunoscut biroului de executori judecătorești că înțelege să renunțe la cererea de executare silită a debitoarei B.C.R., în contradictoriu cu terțul poprit SC R. SA.

După cinci zile, la 27 noiembrie 2004, s-a încheiat o „tranzacție” între A.V.A.S., în calitate de debitoare și SC D.A. SA, creditoare, tranzacție în baza căreia, A.V.A.S. se obligă, în condițiile prevăzute, să achite către SC D.A. SA suma reprezentând „Fondurile” (art. 3 pct. 1), fonduri ce fac obiectul deciziei nr. 815 din 26 octombrie 2004 a Curții de Apel București, secția a V-a comercială, prin care s-a încuviințat executarea silită pentru suma de 14.680.000 dolari S.U.A., vărsăminte restante pe conturile deținute de debitoarea B.C.R. la terțul poprit B.N.R., fonduri plătite la data de 30 noiembrie 2004 (adică contravaloarea în lei de 460.694.080.000 lei). Așadar, fie din neștiință, fie cu rea credință, deși dreptul la executarea silită a convenției cadru era prescris, A.V.A.B.

semnează această „tranzacție”, cu nesocotirea scopului pentru care a fost creată, adică acela de a stabili „cadrul juridic pentru valorificarea unor active ale băncilor la care statul este acționar majoritar, art. 1, neperformante, anume credite și dobânzi aferente asupra unor debitori persoane fizice sau juridice care sunt clasificate de B.N.R. în categoria „îndoielnic” sau „pierdere”, art. 3 lit. b) din legile A.V.A.S. De precizat că obiectul cauzei îl constituie un debit, iar nu o creanță neperformantă, astfel încât devin incidente dispozițiile art. 35, care interzic A.V.A.S. dreptul de a încheia acte de înstrăinare sau plată (pentru speță, debite prescrise). Mai mult decât atât, potrivit art. 4 din normele legislative specifice, A.V.A.S.

este o instituție de specialitate a administrației publice centrale, cu personalitate juridică, în subordinea guvernului, „supravegherea și îndrumarea activității ei fiind asigurată de un consiliu format din 5 membri, un președinte, reprezentant al M.F.P. și câte un reprezentant al B.N.R., al Ministerului Justiției, a Corpului de control al primului ministru și al M.P.D.”, la care, participă și președintele A.V.A.S., fără drept de vot. Prin urmare, A.V.A.S. este o persoană juridică de drept, titular de drepturi subiective și obligații civile (art. 26 lit. e) din decretul 31/1954). Din organele puterii executive, cu calitate de persoană juridică, fac parte Guvernul României (art. 1 din Legea 37/1990), în calitatea sa de organ central al puterii executive, precum și ministerele și alte organe în subordinea guvernului (cum este și cazul A.V.A.S.).

Potrivit art. 34 din decretul nr. 31/1954 „persoana juridică nu poate avea decât acele drepturi care, corespund scopului ei, stabilit prin lege, acesta fiind principiul specialității capacității de folosință a persoanei juridice. Nerespectarea acestor norme ale capacității de folosință a persoanei juridice, atrage nulitatea absolută a actului juridic civil, nulitate expresă, textuală, prevăzută de art. 34 alin. (2) din același act normativ, decretul 31/1954 (orice act juridic care nu este făcut în vederea realizării scopului înființării, este nul). Deși ar fi suficientă această analiză, totuși, Înalta Curte de Casație și Justiție va analiza și capacitatea de exercițiu a persoanei juridice, prevăzută de art. 35 din legea persoanelor juridice care prevede că, „persoana juridică își exercită drepturile și își îndeplinește obligațiile prin organele sale”.

Ca și conținutul capacității sale de folosință și conținutul capacității de exercițiu este alcătuit din două laturi, cea activă (constând în dobândirea și exercitarea drepturilor subiective civile prin încheierea de acte juridice) și, cea pasivă (constând în asumarea și îndeplinirea obligațiilor civile prin încheierea de acte juridice). Determinarea conținutului exact al capacității de exercițiu a persoanei juridice presupune cunoașterea limitelor acestei capacități. Prima și, cea mai importantă limită, este aceea impusă de capacitatea de folosință a persoanei juridice care, după cum s-a analizat, este guvernată de principiul specialității ei. Această limită impune două concluzii: 1. capacitatea de exercițiu a persoanei juridice nu poate fi mai întinsă decât cea de folosință; 2. actul încheiat de persoana juridică (art. 35 alin. (2) decretul 31/1954) este actul persoanei juridice însăși, numai dacă a fost încheiat „în limitele puterilor ce le-au fost conferite”.

Raportat la dispozițiile art. 271 C. proc. civ., care reglementează hotărârile ce consfințesc învoiala părților, Înalta Curte de Casație și Justiție apreciază că nu se poate lua act de „contractul de tranzacție „încheiat între debitoarea A.V.A.S. și creditoarea SC D.A. SA, deoarece în cauză prin acest act se încalcă o dispoziție imperativă a legii, deja analizată, potrivit căreia persoana juridică nu poate avea capacitatea de folosință, decât dacă acționează în vederea realizării scopului pentru care a fost înființată (valorificare de active bancare neperformante), sancțiunea fiind nulitatea absolută a tranzacției.

De asemenea, Înalta Curte de Casație și Justiție, nu va putea lua act de renunțarea la judecata cererii de a cere executarea silită, deoarece această renunțare se raportează și la o cerere de executare formulată într-un alt dosar din 2004, nr. 815 al Curții de Apel București, ori cauza noastră privește cererea de executare din 2003 înregistrată la Judecătoria sector 2, prima în contradictoriu cu terțul poprit B.N.R., iar cea de a doua, în contradictoriu cu terțul poprit SC R. SA. În final, se va avea în vedere că, independent de cererea de renunțare la judecată și de tranzacția depusă, tot recurenta A.V.A.S., reprezentată de consilier juridic, a solicitat admiterea recursului. Ori, conform art. 246 alin. ultim C. proc.

civ. „când părțile au intrat în dezbaterea fondului, renunțarea la judecată se poate face decât cu învoirea celeilalte părți”.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Admite recursul declarat de debitoarea A.V.A.S. București împotriva deciziei nr. 176 din 10 februarie 2004 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă, modifică decizia atacată în sensul că respinge apelul creditoarei SC D.A. SA București, împotriva încheierii din 22 octombrie 2002 a Judecătoriei sectorului 2 București. Irevocabilă. Pronunțată în ședința publică, astăzi 16 decembrie 2004.