ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 4269/2006

Deliberând în condițiile art. 256 C. proc. civ. asupra

recursului de față, constată următoarele:

Prin acțiunea înregistrată pe rolul

Tribunalului Călărași la 24 mai 2004 reclamanta R.N.M. a chemat în judecată

Primăria comunei Dor Mărunt și Statul Român reprezentat de Prefectura județului

Călărași și D.G.F.P. Călărași, solicitând în contradictoriu cu aceștia

modificarea Dispoziției nr. 814 din 16 februarie 2004 a Primarului comunei Dor

Mărunt în sensul de a i se acorda despăgubiri bănești în sumă de 532.400.784

lei și nu celelalte măsuri reparatorii stabilite.

Contestația a fost întemeiată pe

dispozițiile Legii nr. 10/2001.

Acțiunea a fost precizată ulterior

de reclamantă în sensul că înțelege să se judece numai cu Statul Român

reprezentat de D.G.F.P. Călărași și Ministerul Finanțelor Publice, pretențiile

întemeindu-și-le pe dispozițiile art. 6 alin. (2) și art. 12 alin. (4) și (6)

din Legea nr. 213/1998 și 481 C. civ.

Tribunalul Călărași prin sentința

civilă nr. 1036 din 4 octombrie 2004 a respins excepția invocată de D.G.F.P. Călărași

cu privire la lipsa calității sale procesuale pasive și a respins acțiunea

reclamantei împotriva Statului Român reprezentat prin Ministerul Finanțelor

Publice, ca inadmisibilă.

În motivarea soluției instanța a

reținut că după apariția Legii nr. 10/2001 nu se mai pot formula pretenții în baza

art. 6 alin. (2) din Legea nr. 213/1999 deoarece acest text prevede în mod

expres că bunurile preluate fără titlu valabil pot fi revendicate de foștii

proprietari sau de succesorii acestora dacă nu fac obiectul unor legi speciale

de reparații. S-a reținut că reclamanta a uzat de dispozițiile legii speciale,

Legea nr. 10/2001 și a obținut o dispoziție de acordare a măsurilor reparatorii

prin echivalent pentru imobilul demolat și care pentru acest motiv, nu mai

poate fi restituit în natură.

În respectarea principiului

disponibilității, față de precizarea acțiunii în sensul că reclamanta și-a

îndreptat pretențiile împotriva statului român prin Ministerul Finanțelor

Publice s-a constatat că D.G.F.P. Călărași nu este parte în proces.

Curtea de Apel București prin

decizia civilă nr. 341 A din 3 martie 2005, secția civilă și pentru cauze cu

minori și de familie, a respins ca nefondat apelul declarat de reclamantă.

S-a constatat, în motivarea acestei

decizii, că instanța a constatat în mod corect că nu se mai pot emite

pretenții, în temeiul art. 6 alin. (2) din Legea nr. 213/1998 după apariția

legii speciale și de altfel reclamanta nu a invocat nici un motiv de critică

împotriva sentinței atacate, reiterând, cu ignorarea precizării ulterioare a

acțiunii, argumentele din acțiunea introductivă de instanță.

Împotriva acestei decizii reclamanta

a declarat în termen legal recurs și a invocat dispozițiile art. 304 pct. 8, 9

și 10.

În esență, recurenta a arătat că

instanța a interpretat greșit actul dedus judecății în sensul că nu s-a

observat că a invocat dispozițiile art. 6 alin. (2) din Legea nr. 213/1998,

art. 31 alin. (3) din Legea nr. 1/2000 și art. 36 alin. (2) din Legea nr.

10/2001 întrucât despăgubirea a rămas neachitată de statul român și pentru

aceasta a cerut daune în temeiul art. 481 C. civ. pentru demolarea conacului.

S-a criticat soluția instanței de apel pentru greșita interpretare a

dispozițiilor legale sus-amintite și pentru că nu s-a pronunțat în legătură cu

acestea. Reclamanta a precizat că instanța de apel nu s-a pronunțat asupra

avizului dat de D.G.F.P. (nr. 3710 din 19 martie 2004) prin care s-a stabilit

că suma rămasă de plătit ca despăgubire pentru locuința demolată, este de

532.400.784 lei, aceasta reprezentând o creanță asupra statului român.

Recurenta a mai criticat sistemul de

adoptare a unor legi a căror procedură este blocată și din acest motiv aceasta

este împiedicată să-și valorifice drepturile asupra bunului de care a fost

deposedată de statul comunist.

Recursul este nefondat și se va

respinge pentru considerentele ce urmează:

Prin dispoziția nr. 814 din 16

februarie 2004, a Primarului comunei Dor Mărunt, s-a stabilit câtimea cuvenită

reclamantei din imobil imposibil de restituit în natură, suma de 532.400.784

lei. În limita acestei valori s-a propus acordarea de măsuri reparatorii,

petenta urmând a opta fie pentru acordarea de acțiuni la societăți comerciale

tranzacționate pe piața de capital, fie pentru acordarea de titluri de valoare

nominală folosite exclusiv în procesul de privatizare.

Reclamanta a investit instanța de

fond cu o contestație împotriva dispoziției nr. 814/2004, în temeiul Legii nr.

10/2001 și art. 48 C. civ. deoarece nu a fost de acord cu soluția dată

notificării sale și a cerut ca pentru diferența de 532.400.784 lei să fie

obligată Primăria Dor Mărunt să compenseze cu bunuri sau servicii care pot

implica acordarea unui imobil la schimb. Reclamanta a mai solicitat alternativa

ca Statul Român să acorde despăgubiri bănești.

La 28 iunie 2004 (fila 34 din

dosarul de fond) reclamanta și-a precizat acțiunea în contradictoriu cu Statul

Român prin D.G.F.P. Călărași în temeiul art. 481C. civ. și art. 6 alin. (2), art.

12 alin. (4) și art. 12 alin. (6) din Legea nr. 213/1998, pentru constatarea că

datoria statului rămasă de plătit pentru imobilul demolat este de 538.400. 784

lei conform avizului nr. 3710 din 19 martie 2004 al D.G.F.P. Călărași.

În raport de acest cadru procesual

instanțele au aplicat corect dispozițiile legale în vigoare incidente speței și

au respins acțiunea ca inadmisibilă.

Reclamanta a arătat clar că nu se

mai află în câmpul de acțiune al Legii nr. 10/2001 care deschide calea

contestației celor nemulțumiți de soluționarea notificării formulate în temeiul

acestei legi și că în temeiul dispozițiilor de drept comun, Codul civil,

înțelege să se judece cu Statul Român prin organele financiare competente

pentru constatarea unor creanțe ale acestuia.

Sorgintea pretențiilor reclamantei

împotriva Statului Român se află în preluarea abuzivă a unui imobil revendicat

inițial în temeiul Legii nr. 112/1995 (revendicarea soluționată prin Hotărârea

nr. 20 din 10 decembrie 1999) prin care s-au acordat despăgubiri bănești în

valoare de 99.548.227 lei, și ulterior în temeiul Legii nr. 10/2001 (revendicare

de asemenea soluționată prin Dispoziția nr. 814/2004).

Ca urmare, o dată stabilită

despăgubirea în temeiul unor legi speciale nu se mai poate primi o nouă

acțiune, într-un alt temei, desprins din dreptul comun, menit să asigure

reparații pentru situațiile nereglementate prin legi speciale, cum se prevede

în mod expres în Legea nr. 213/1998.

Față de schimbările operate în

acțiunea introductivă instanțele în mod corect și cu observarea dispozițiilor art.

129 C. proc. civ. nu au mai analizat legalitatea aplicării dispozițiilor Legii

nr. 10/2001 în soluționarea notificării din dispoziția nr. 814/2001, care își

păstrează astfel efectele.

Nici criticile întemeiate pe

dispozițiile art. 304 pct. 10 C. proc. civ. nu se pot primi față de

împrejurarea că instanța nu a intrat în fondul criticilor și s-a pronunțat

numai în cauza cu care a fost investită. Este de remarcat de altfel că petenta

nu a contestat suma stabilită prin Dispoziția nr. 814/2004, care coincide cu

cea prevăzută în adresa D.G.F.P. Călărași invocată.

Cât privește celelalte critici

formulate, ele țin de executarea titlurilor obținute de reclamantă în

revendicarea sa, și exced prezentului cadru procesual.

Pentru considerentele arătate,

văzând și dispozițiile art. 312 C. proc. civ. se va respinge recursul ca

nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE:

Respinge ca nefondat recursul

declarat de reclamanta R.N.M. împotriva deciziei civile nr. 341/A din 3 martie

2005 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu

minori și de familie.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi

2 mai

2006.