ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 3969/2006

ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 3969/2006 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2006)

Asupra recursurilor de față;

Din examinarea lucrărilor

din dosar, constată următoarele:

Prin acțiunea în contencios

administrativ ce a format obiectul dosarului nr. 35615/2/2005 al Curții de Apel

București, secția a VIII-a de contencios administrativ și fiscal, reclamanta SC

A. SRL Iași a chemat în judecată pe pârâtul Guvernul României, solicitând

anularea în parte, modificarea și completarea H.G. nr. 354/2005, prin a cărei

reglementare este vătămată într-un drept recunoscut de lege și este grav

prejudiciată în interesele legitime private.

În motivarea cererii s-a

susținut, în primul rând, că hotărârea atacată a fost adoptată cu încălcarea

gravă a prevederilor art. 30 din Legea nr. 268/2001, potrivit cărora

inițiatorului acesteia îi revenea obligația expresă de a întocmi și supune spre

aprobare proiectul de hotărâre în termen de 30 zile, fiind publicată în M. Of.

numai la data de 19.05.2005.

A mai arătat reclamanta, în

esență, că hotărârea atacată a fost adoptată cu încălcarea prevederilor art.

108 alin. (2) din Constituție și ale Legii nr. 24/2000 privind Normele de

tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative, prin modalitatea de

redactare a acestei reglementări modificându-se voința clară a legiuitorului și

adăugându-se la lege, întrucât s-a limitat drastic sfera noțiunii de active

utilizată în lege, cu consecința excluderii celei mai importante categorii de

terenuri menționată în lege, și anume, aceea a terenurilor arabile destinate

culturii mari care reprezintă ponderea agriculturii românești și, în același

timp, s-a desființat caracterul imperativ al obligației A.D.S. de atribuire

directă în concesionare a terenurilor cu destinație agricolă către investitorii

care au cumpărat active, formularea din lege „vor fi atribuite” fiind înlocuită

cu aceea proprie și nepermisă „pot concesiona”.

În opinia reclamantei, hotărârea

sfidează esențial voința legiuitorului, atâta timp cât este restrânsă sfera

largă de cuprindere a noțiunii de active utilizată în lege, așa cum era

definită prin Legea nr. 99/1999, numai la categoria activelor enumerate la lit.

a), cu toate că în domeniul agricol principalele active, de bază și specifice,

au fost edificate pentru asigurarea exploatărilor agricole, fiind vorba despre

importante investiții cum sunt sediile de ferme, ateliere mecanice, silozuri,

etc., iar cumpărătorilor acestora li se pot concesiona, după cum rezultă din

conținutul pct. e, numai terenuri cu destinație neagricolă.

S-au desființat astfel,

susține reclamanta, atât rațiunea, cât și scopul urmărit de legiuitor la

adoptarea Legii nr. 249/2003, și anume, atragerea capitalului și cointeresarea

investițiilor în agricultură, tocmai pentru dezvoltarea acestui sector

important al economiei românești, cu consecința păgubirii grave a

investitorilor care au înțeles să respecte legea, cum este și cazul său.

În mod mai mult decât

discutabil, sub aspectul aplicării ca atare a H.G. nr. 354/2005, dar într-o

esențială contradicție cu legea de referință este și conținutul reglementării

de la lit. c), conform căruia „pentru amenajări de îmbunătățiri funciare se pot

concesiona prin atribuire directă numai terenurile cu destinație agricolă pe

care sunt amplasate efectiv canalele de irigații sau desecări”, aceasta intrând

în conflict și cu prevederile cuprinse în Anexa nr. 2 a Legii nr. 138/2004, deoarece respectivele categorii de active nu pot fi vândute, fiind

proprietatea publică a Statului.

Invocând potențialul și

iminentul pericol de a-i fi grav și iremediabil vătămat dreptul de proprietate

asupra activelor cumpărate, ca urmare a posibilei invocări a respectivei

hotărâri în litigiile aflate pe rolul instanțelor, reclamanta a solicitat, în

aplicarea prevederilor art. 15 din Legea nr. 554/2004, suspendarea de îndată și

în totul a executării hotărârii atacate, până la soluționarea definitivă și

irevocabilă a cauzei.

Pârâtul Guvernul României a

formulat întâmpinare, solicitând respingerea cererii de suspendare a executării

actului administrativ contestat, întrucât nu sunt îndeplinite condițiile

prevăzute la art. 15, raportat la art. 14 din Legea nr. 554/2004, iar, pe

fondul cauzei, respingerea acțiunii ca nefondată, arătând că actul atacat a

fost emis în temeiul art. 108 din Constituția României și cu respectarea

dispozițiilor Legii nr. 24/2000 privind Normele de tehnică legislativă,

republicată și a celor cuprinse în Regulamentul privind procedurile pentru

elaborarea, avizarea și prezentarea proiectelor de acte normative spre

aprobare, la nivelul Guvernului, aprobat prin H.G. nr. 50/2005, cu modificările

și completările ulterioare.

Art. 77

1

din

Normele de aplicare a Legii nr. 268/2001, astfel cum a fost introdus prin H.G.

nr. 354/2005, dispune că investitorilor care au cumpărat acțiuni sau active ce

implică necesitatea exploatării unui teren cu destinație agricolă, li se

atribuie direct în concesiune, potrivit art. 21

1

alin. (1) din lege,

teren cu destinație agricolă, după cum se menționează la lit. a) - e) ale

articolului, urmând ca suprafața de teren care se atribuie în această

modalitate, să fie stabilită prin Instrucțiuni de aplicare, aprobate prin ordin

al ministrului (în speță, Ordinul nr. 804/2005).

Enumerarea realizată la art.

77

1

lit. a) are în vedere categoriile de plantații care pot fi

considerate active și dau dreptul la atribuire directă. Prin detalierea

categoriilor de folosință a terenului ce poate fi atribuit, s-a urmărit

realizarea scopului propus de legiuitor, și anume, atribuirea, în mod exclusiv,

a acelor suprafețe de teren necesare pentru exploatarea activelor.

Potrivit art. 21

1

alin. (1) din Legea nr. 268/2001, astfel cum a fost introdus prin Legea nr.

249/2003, terenurile cu destinație agricolă care nu fac parte din capitolul

social al societăților comerciale prevăzute la art. 1 și art. 2 alin. (1), vor

fi atribuite direct, spre concesionare, investitorilor care au cumpărat acțiuni

sau active ce implică necesitatea exploatării unui teren cu destinație

agricolă, astfel cum este definit la art. 2 alin. (2).

Întrucât termenul de activ

cunoaște diferite definiții și interpretări în legislația română, a fost

necesară definirea acestuia în înțelesul Legii nr. 249/2003. Astfel, în

considerarea acestor norme, prin „activ” urmează a se înțelege plantațiile de

orice fel, enumerate de text, precum și amenajări piscicole și capacități de

producție în zootehnie.

Voința legiuitorului a fost

aceea de a concesiona prin atribuire directă suprafețe de teren către

deținătorii de active, luând în considerare faptul că exploatarea acestora nu

se poate realiza independent de terenurile aferente. Rațiunea adoptării Legii

nr. 249/2003 și a H.G. nr. 354/2005 a fost aceea că terenul se atribuie, ținând

cont de caracteristicile și necesitatea de exploatare a activului.

Concluzionând, pârâtul a

susținut că actul atacat a fost emis cu respectarea competenței conferite de

lege emitentului și a dispozițiilor legale în vigoare.

Ministerul Agriculturii,

Pădurilor și Dezvoltării Rurale a formulat cerere de intervenție în interesul

pârâtului, solicitând respingerea acțiunii, ca fiind neîntemeiată.

Prin sentința civilă nr. 737

din 24 martie 2006, acțiunea reclamantei a fost admisă în parte, prima instanță

dispunând anularea parțială a H.G. nr. 354/2005, numai în ceea ce privește lit.

c) a art. 77

1

, în aceeași limită fiind respinsă cererea de

intervenție în interesul pârâtului.

În ceea ce privește

celelalte dispoziții ale H.G. nr. 354/2005, acțiunea a fost respinsă,

admițându-se în parte cererea de intervenție în interesul pârâtului.

S-a dispus, totodată,

suspendarea executării H.G. nr. 354/2005, numai în ceea ce privește art. 77

1

lit. c), până la rămânerea irevocabilă a hotărârii.

Pentru a adopta această

soluție, prima instanță a reținut, în esență, următoarele:

Împrejurarea că H.G. nr.

354/2005 a fost publicată la aproape doi ani de la data intrării în vigoare a

Legii nr. 249/2003, cu nerespectarea termenului de 30 zile prevăzute de art. 30

din Legea nr. 268/2001, nu poate fi reținută ca motiv de nulitate a hotărârii

contestate, nefiind un motiv ce afectează valabilitatea acesteia, având în

vedere și caracterul său de normă interpretativă și de aplicare a dispozițiilor

legii în temeiul căreia a fost emisă.

Faptul că în art. 77

1

lit. a) - e) din H.G. nr. 354/2005 sunt enumerate categoriile de terenuri cu

destinație agricolă, reprezintă tocmai realizarea scopului pentru care a fost

emisă, respectiv pentru organizarea executării legii, susținerea reclamantei că

enumerarea de la lit. a) ar omite categoria terenurilor arabile destinate

culturii mari, neputând fi reținută, întrucât, potrivit textului, pentru

plantații de orice fel, investitorilor li se atribuie direct în concesiune

teren productiv - arabil, iar faptul că în enumerarea ce urmează, nu se

menționează și categoriile de plantații ce ar putea exista pe terenurile

productiv arabile, nu înseamnă că a fost exclusă de la concesiune această

categorie de terenuri.

De asemenea, prin mențiunea

„pot concesiona” din cuprinsul art. 77

1

nu se desființează

caracterul imperativ al dispoziției legale, atâta timp cât, pe de o parte, în

partea introductivă a textului se prevede că „investitorilor care au cumpărat

acțiuni sau active ce implică necesitatea exploatării unui teren cu destinație

agricolă, li se atribuie direct în concesiune, potrivit art. 21

1

alin. (1) din lege, teren cu destinație agricolă, iar pe de altă parte, din

interpretarea gramaticală a textului de la lit. a) rezultă că prevederea „pot

concesiona” se referă exclusiv la dreptul investitorilor și la opțiunea

acestora de a încheia un contract de concesiune, așa cum prevede art. 18 alin.

(1) din lege și nu creează autorității un drept de decizie în sensul de a putea

refuza să procedeze la concesionare.

Cu excepția dispoziției

cuprinse la lit. c), referitoare la lucrările de îmbunătățiri funciare,

noțiunea de „active” din hotărârea atacată este în concordanță cu modul de

reglementare a acesteia din art. 3 al Legii nr. 99/1999 și Legea nr. 268/2001,

completată prin Legea nr. 249/2003.

În speță, termenul de active

trebuie raportat la obiectul Legii nr. 268/2001, completată și la categoriile

de terenuri reglementate de lege ca fiind agricole, cu destinație productive și

neproductive, astfel încât investițiile de care reclamanta face vorbire în

cererea de chemare în judecată, pot fi încadrate într-una din categoriile de

care se face vorbire la lit. a) și d), dispoziția de la lit. e), cu caracter

general, având aplicare pentru alte tipuri de active, care nu se încadrează în

categoriile reglementate anterior.

În ceea ce privește

reglementarea de la lit. c) a art. 77

1

, s-a apreciat că aceasta

adaugă la lege, prin faptul că prevede că investitorii „pot concesiona prin

atribuire directă numai termenul cu destinație agricolă pe care sunt amplasate

efectiv canalele de irigații sau desecări, o atare distincție neregăsindu-se

nici în Legea nr. 268/2001 și nici în Legea nr. 249/2003.

În acest context, în lipsa

unei restrângeri exprese a legii, pot face obiectul concesiunii toate bunurile

care alcătuiesc infrastructura de îmbunătățiri funciare aparținând domeniului

public al statului înscrise în lista din Anexa nr. 2 la Legea îmbunătățirilor funciare nr. 138/2004, aflate în administrarea societăților comerciale

care se privatizează în baza Legii nr. 268/2001.

Împotriva acestei hotărâri

au declarat recurs, în termen legal, reclamanta SC A. SRL Iași, pârâtul

Guvernul României și intervenientul Ministerul Agriculturii, Pădurilor și

Dezvoltării Rurale.

Reclamanta SC A. SRL Iași a

invocat motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., solicitând inițial prin cererea de recurs ce cuprinde și dezvoltarea motivului de

nelegalitate invocat, a se dispune, în condițiile prevăzute de art. 304

1

și 312 C. proc. civ., modificarea parțială a sentinței atacate și, pe fondul

cauzei, modificarea parțială a actului administrativ atacat prin anularea

prevederilor nelegale ale acesteia, așa cum au fost precizate în cuprinsul

acțiunii introductive.

În dezbaterea recursului și

prin concluziile depuse la dosar de către apărătorii reclamantei, s-a solicitat

admiterea recursului și modificarea hotărârii atacate în sensul anulării

prevederii de la lit. a) a art. 77

1

din H.G. nr. 354/2005, ca fiind

esențial nelegală și, totodată, menținerea măsurii de anulare a prevederii de

la lit. c), așa cum a fost dispusă de instanța de fond.

Sintetizându-se punctele de

vedere expuse prin cererea de recurs, s-a apreciat că instanța de fond nu a

soluționat integral și corect cererea reclamantei, întrucât nu a înțeles care a

fost în mod concret dreptul legitim vătămat prin refuzul A.D.S. de a-i atribui

prin concesionare directă terenul situat în Insula Mare a Brăilei.

S-a precizat, astfel, că în

discuție era vorba, în principal, despre terenurile agricole productive

arabile, destinate exclusiv culturii mari de cereale (grâu, porumb, soia etc.)

și celor perene, care reprezintă baza agriculturii românești, din punct de

vedere tehnic aceste culturi neintrând în noțiunea de plantații.

Plantațiile reprezintă ceea

ce se află în mod concret pe teren (vii, livezi etc.), iar din punct de vedere

contabil, acestea fac parte din noțiunea de active, fiind rezultatul

investițiilor efectuate.

Legea nr. 268/2001 definește

noțiunea de terenuri cu destinație agricolă, iar H.G. nr. 626/2001 prevede, de

asemenea, la art. 16, două categorii de terenuri - teren agricol productiv în

care se include în principal, terenul arabil și, respectiv, teren neagricol.

H.G. nr. 354/2005, la art. 77

1

lit. a), substituindu-se fără drept

voinței legiuitorului, a introdus, însă, o distincție situată total în afara

legii între terenurile de sub plantații și plantațiile ca atare, iar prin

referirea la terenul cu destinație agricolă productiv arabil nu a mai prevăzut

corespondentul acestuia, adică tocmai acel teren destinat culturii mari de

cereale și plante perene, cu sfidarea flagrantă a art. 12 lit. b) din Legea nr.

24/2000.

Nelegalitatea H.G. nr.

345/2005, prin care a fost introdus art. 77

1

, este foarte evidentă

în ceea ce privește textul lit. a), dacă se raportează la art. 21

1

alin.

(1) din Legea nr. 268/2001.

Textul art. 21

1

prevede obligația A.D.S. de atribuire directă spre concesionare a terenurilor

cu destinație agricolă și pentru delimitarea sferei de cuprindere a acestor

categorii de terenuri; articolul face trimitere la definiția dată prin art. 2

alin. (2) din aceeași lege, prima categorie enumerată fiind tocmai aceea a

terenurilor agricole productive arabile, categorie omisă, însă, nepermis, din

cuprinsul H.G. nr. 354/2005.

Textul art. 77

1

lit. a) - e) prin formularea „pot concesiona”, creează în mod nelegal

posibilitatea reală ca A.D.S. să aprecieze arbitrar asupra cererilor de

atribuire directă, întrucât nu se referă în nici un caz la posibilitatea

investitorilor de a exercita dreptul de a cere atribuirea în concesiune directă,

după cum se încearcă să se sugereze în mod esențial greșit prin motivarea

hotărârii atacate, că în mod explicit și fără echivoc la facultatea de

apreciere a A.D.S.

Instanța de fond nu a

sesizat, însă, că în această procedură, sfera concesionarilor este limitată

numai la investitorii care au cumpărat acțiunile sau activele societăților

comerciale aflate în portofoliul A.D.S. și prin urmare, acestuia îi revenea

obligația expresă de atribuire directă în concesiune a terenurilor agricole,

pentru a căror exploatare sunt necesare respectivele active.

Guvernul României, în

considerarea dispozițiilor art. 304 pct. 9 și a art. 304

1

C. proc. civ., a criticat ca fiind nelegală soluția instanței de fond, atât în ceea

ce privește admiterea cererii de suspendare parțială a H.G. nr. 354/2005, cât

și pe fondul cauzei, solicitând casarea hotărârii și, pe fond, respingerea

acțiuni, ca fiind neîntemeiată.

În motivarea recursului ce

vizează modalitatea de soluționare a cererii de suspendare, s-a susținut că în

speță nu au fost îndeplinite cumulativ cele două condiții impuse de art. 14 din

Legea nr. 554/2001, pentru admisibilitatea unei astfel de cereri, referitoare

la „cazul bine justificat” și „prevenirea unei pagube iminente” care s-ar

produce în patrimoniul reclamantei, prin aplicarea actului administrativ

contestat, hotărârea primei instanțe fiind nelegală.

S-a considerat, pe de altă

parte, că cererea de suspendare apare ca fiind lipsită de obiect, în condițiile

în care instanța s-a pronunțat și asupra legalității actului, dispunând

anularea parțială a acestuia.

Sub aspectul fondului

cauzei, a fost criticată pentru nelegalitate soluția de anulare parțială a

actului administrativ.

S-a imputat primei instanțe,

greșita reținere a restrângerii, prin dispoziția cuprinsă la lit. c) a art. 77

1

din H.G. nr. 354/2005, a unui drept acordat prin legea în aplicarea căreia au

fost emise normele metodologice, ca urmare a neînțelegerii pe deplin a rațiunii

adoptării Legii nr. 249/2003 pentru completarea Legii nr. 268/2001, cât și a

H.G. nr. 354/2005 pentru completarea Normelor metodologice de aplicare a Legii

nr. 268/2001, aprobate prin H.G. nr. 626/2001.

Pe de altă parte, susține

acest recurent, din Nota de fundamentare care a stat la baza emiterii H.G. nr.

354/2005, reiese că aplicarea prevederilor Legii nr. 249/2003, în cazul

sistemelor de irigații, ar ridica probleme A.D.S., dat fiind faptul că nu

există criterii obiective pe baza cărora să se stabilească suprafețele de teren

ce vor fi date în concesiune prin atribuire directă deținătorilor de sisteme de

irigații. Prin urmare, aceștia au fost exceptați de la procedura concesionării

prin atribuire directă a terenurilor aflate în patrimoniul A.D.S., măsura fiind

conformă cu regimul juridic stabilit sistemelor de irigații prin legislația îmbunătățirilor

funciare.

Au fost reiterate

argumentele invocate în fața primei instanțe, pentru a justifica respectarea

competențelor conferite emitentului și a dispozițiilor legale în vigoare la

emiterea actului contestat, subliniind-se că rațiunea adoptării Legii nr.

249/2003 și a H.G. nr. 354/2005 a fost aceea că „terenul se atribuie, ținând

cont de caracteristicile și necesitatea de exploatare a activului și nu

invers”.

Ministerul Agriculturii,

Pădurilor și Dezvoltării Rurale a invocat motivul de recurs prevăzut de art.

304 pct. 9 C. proc. civ., în dezvoltarea căruia a susținut, în esență, că actul

atacat a fost emis cu respectarea normelor de tehnică legislativă și a

dispozițiilor legale în vigoare, ținându-se cont și de voința legiuitorului,

aceea de a concesiona prin atribuire directă suprafețele de teren către

deținătorii de active, întrucât exploatarea acestora nu se poate realiza

independent de terenurile aferente.

Examinând grupat susținerile

celor 3 recurenți circumscrise aceluiași motiv de recurs prevăzut de art. 304

pct. 9 C. proc. civ., prin prisma dispozițiilor legale incidente, fără a se

putea reține că recursul declarat de Ministerul Agriculturii, Pădurilor și

Dezvoltării Rurale este nemotivat, cum pretinde reclamanta și examinând cauza

sub toate aspectele, conform art. 304

1

C. proc. civ., Înalta Curte constată următoarele:

Legea nr. 268/2001

reglementează cadrul juridic privind privatizarea societăților comerciale

agricole care dețin în exploatare terenuri cu destinație agricolă constituite conform

Legii nr. 15/1990, statutul juridic al A.D.S., administrarea societăților

comerciale și regimul concesionării sau arendării terenurilor proprietate

publică și privată a statului, aflate în exploatarea acestora.

Potrivit prevederilor art. 2

alin. (2) al acestei legi, prin terenuri cu destinație agricolă se înțelege:

terenuri agricole productive - arabile, vii, livezi, pepiniere viticole,

pomicole, plantații de hamei și duzi, pășuni, fânețe, sere, solarii, răsadnițe

și alte asemenea, cele cu vegetație forestieră, dacă nu fac parte din

amenajamente silvice, pășuni împădurite, cele ocupate cu construcții și

instalații zootehnice, amenajări piscicole și de îmbunătățiri funciare, drumuri

tehnologice și de exploatare agricolă, platforme și spații de depozitare care

servesc nevoilor producției agricole și terenuri neproductive care pot fi

amenajate și folosite pentru producția agricolă.

La data 17 iulie 2001 au

fost publicate Normele metodologice de aplicare Legii nr. 268/2001, aprobate

prin H.G. nr. 626/2001, care reglementează și procedura de concesionare a

terenurilor cu destinație agricolă, prin art. 73-77 ale secțiunii a 3-a.

Legea nr. 268/2001 a fost

completată prin Legea nr. 249/2003, la cap. III, secțiunea a 3-a, după art. 21

fiind introdusă lit. C) - Procedura concesionării prin atribuire directă, cu

articolele 21

1

-21

3

.

Potrivit art. 21

1

alin. (1), astfel introdus, terenurile cu destinație agricolă, care nu fac

parte din capitolul social al societăților prevăzute la art. 1 și art. 2 alin.

(1), vor fi atribuite direct, spre concesionare, investitorilor care au

cumpărat acțiuni sau active ce implică necesitatea exploatării unui teren cu

destinație agricolă, astfel cum este definit la art. 2 alin. (2).

Din logica internă a

textului, ca, de altfel, și din expunerea de motive la Legea nr. 249/2003, rezultă fără dubii că voința legiuitorului a fost aceea de a concesiona,

prin atribuire directă, investitorilor care au cumpărat acțiuni sau active

aflate în patrimoniul societăților comerciale supuse privatizării, suprafețele

de teren necesare exploatării acestora, care nu au făcut parte din capitalul

social al respectivei societăți și au fost supuse procesului de concesionare

sau arendare.

Condițiile impuse de text pentru a se

aplica această nouă procedură de concesionare, sunt, așadar, ca investitorii să

fi cumpărat acțiuni sau active, acestea să implice necesitatea exploatării unui

teren cu destinație agricolă, astfel cum este definit la art. 2 alin. (2), iar

terenul respectiv să nu facă parte din capitalul social al societății

comerciale supuse privatizării.

La adoptarea acestei legi au

fost avute în vedere acele situații în care exploatarea activelor nu se poate

realiza independent de terenurile aferente, precum și necesitatea acordării

unor noi facilități sectorului zootehnic la concesionarea terenului cu

destinație agricolă, în vederea asigurării unei baze furajere optime și la

costuri adecvate.

Prin H.G. nr. 354/2005 au

fost completate Normele metodologice de aplicare a Legii nr. 268/2001, aprobate

prin H.G. nr. 262/2001, după art. 77 fiind introduse art. 77

1

și 77

2

.

Art. 77

1

dispune

că investitorilor care au cumpărat acțiuni sau active ce implică necesitatea

exploatării unui teren cu destinație agricolă, li se atribuie direct în

concesiune, potrivit art. 21

1

alin. (1) din lege, teren cu

destinație agricolă după cum se menționează la lit. a) - e), iar potrivit art.

77

2

, suprafața de teren ce se atribuie în această modalitate, se

stabilește prin instrucțiunile de aplicare a normelor, aprobate prin ordin al

ministrului agriculturii, pădurilor și dezvoltării rurale.

Potrivit art. 4 alin. (3)

din Legea nr. 24/2000, privind Normele de tehnică legislativă, actele normative

date în executarea legilor, ordonanțelor sau a hotărârilor Guvernului se emit

în limitele și potrivit normelor care le ordonă, iar în conformitate cu art. 35

alin. (2) din aceeași lege, dacă o noțiune sau un termen nu este consacrat sau

poate avea înțelesuri diferite, semnificația acestora în context se stabilește

prin actul normativ ce le instituie, în cadrul dispozițiilor generale sau

într-o anexă destinată lexicului respectiv și devine obligatorie pentru actele

normative din aceeași materie.

De asemenea, intervențiile

legislative pentru clarificarea unor norme legale se poate realiza numai în

condițiile art. 67 din aceeași lege, respectiv printr-un act normativ

interpretativ de același nivel cu actul vizat, prin dispoziții interpretative

cuprinse într-un nou act normativ sau prin modificarea dispozițiilor al căror

sens trebuie clarificat și, în toate cazurile, cu respectarea drepturilor

câștigate.

În raport cu aceste

dispoziții legale, pentru ipoteza în care prin actul administrativ normativ

atacat s-ar fi stabilit semnificația unor termeni ai legii în executarea căreia

a fost emis și s-ar fi procedat la limitarea sferei noțiunii de active numai la

cele enumerate în Nota de fundamentare invocată de părți, s-ar fi impus a se

reține nelegalitatea acestuia, în integralitatea sa.

Prin art. 77

1

al

H.G. nr. 354/2005 nu a fost definită, însă, noțiunea de activ, în sensul

menționat în Nota de fundamentare, enumerarea realizată de text având o sferă

mult mai largă, ce cuprinde categoriile amenajărilor de îmbunătățiri funciare

[lit. c)] și a altor tipuri de active, conform dispozițiilor cu caracter

general ale lit. e).

Pe de altă parte, conținând și

această dispoziție de ordin general, enumerarea realizată de text acoperă și

acea parte a sferei de cuprindere a noțiunii de active consacrată prin art. 3

din Legea nr. 99/199, privind accelerarea reformei economice, compatibilă cu

specificul obiectivului de reglementare al Legii nr. 268/2001, completată prin

Legea nr. 246/2003, în sensul respectivului text prin active înțelegându-se

acele bunuri sau ansambluri de bunuri din patrimoniul unei societăți comerciale

sau regii autonome care pot fi separate și organizate să funcționeze

independent, distinct de restul activității societății sau regiei, cum ar fi,

între altele, subunitățile de producție, atelierele, fermele, spațiile pentru

birouri sau alte bunuri de același gen, inclusiv terenul aferent acestora.

Noțiunea de „fermă”, inclusă

în această enumerare, este definită prin art. 23 alin. (2) din Legea nr.

268/2001, ca fiind unitatea de producție ce însumează infrastructura

investițională și terenurile aferente necesare în vederea desfășurării

procesului de producție agricolă.

Prin urmare, nerespectarea

dispozițiilor art. 4 alin. (3), art. 35 alin. (2) și art. 67 din Legea nr.

24/2000, sub acest aspect, nu poate fi reținută.

Enumerarea realizată la art.

77

1

lit. a) din H.G. nr. 354/2005 are în vedere categoriile de

plantații care pot fi considerate active și dau dreptul la atribuire directă,

iar prin detalierea categoriilor de folosință a terenului ce poate fi atribuit

către deținătorii activelor, inclusiv productiv-arabil, pentru această

categorie s-a realizat scopul legii în a cărei executare a fost emis actul

administrativ contestat, acela de atribuire, în mod exclusiv, a suprafețelor de

teren necesare pentru exploatarea lor.

După cum susține reclamanta

însăși, prin concluziile scrise depuse la dosar, plantațiile enumerate de text

fac parte, din punct de vedere contabil, din noțiunea de active, fiind

rezultatul investițiilor efectuate, iar, din punct de vedere tehnic, culturile

de cereale a căror omitere s-a invocat, nu intră în noțiunea de plantații,

neputându-se reține, așadar, că prevederile de la lit. a) ale art. 77

1

sunt de natură să aducă atingere vreunui drept sau interes legitim ale

acesteia.

Nejustificată este și

susținerea reclamantei-recurente, în sensul că H.G. nr. 354/2005 ar expune o

altă enumerare, sfidând textul legii de referință și omițând tocmai terenurile

arabile cu care legiuitorul a înțeles să înceapă, obiectul celor două enumerări

nefiind identic. Astfel, art. 2 alin. (2) din lege, definind noțiunea de teren

cu destinație agricolă, enumeră și categoriile de terenuri considerate terenuri

agricole productive, iar art. 77

1

din Normele metodologice, introdus

prin H.G. 354/2005, enumeră activele care dau dreptul la atribuire, terenul

productiv, în sine, neputând fi inclus în categoria activelor, în sensul art.

21

1

din lege. Prin urmare, stabilirea unui corespondent pentru

terenul agricol productiv, ca o categorie distinctă de active sau prin

includerea acestuia în conținutul reglementării de la lit. a), nu era

legalmente posibilă.

Sunt justificate, însă,

criticile reclamantei recurente ce vizează nelegalitatea reglementării lit. e)

din același text, examinate în considerarea conținutului motivelor de recurs

semnate de directorul general al societății și a caracterului devolutiv al

recursului în materia contenciosului administrativ.

Sub acest aspect, susține

reclamanta, prin limitarea categoriilor terenurilor ce vor fi atribuite pentru

active de natura celor cumpărate de aceasta la cel cu destinație agricolă neproductiv,

s-a desființat voința legiuitorului care a precizat cu maximă claritate și fără

nici un echivoc un singur criteriu obiectiv, acela al necesității exploatării

unui teren cu destinație agricolă.

Rațiunea adoptării Legii nr.

249/2003 și a H.G. nr. 354/2004, recunoscută ca atare și de recurentul Guvernul

României, a fost într-adevăr aceea a atribuirii terenurilor în raport cu

necesitatea de exploatare a acestuia și caracteristicile activelor în discuție.

Or, în condițiile în care s-a recurs la o dispoziție cu caracter general pentru

orice alte timpuri de active, fără a se stabili anumite elemente de

identificare a caracteristicilor acestora și criterii pentru determinarea

necesității exploatării lor, excluderea de la atribuire pentru această categorie

de active a terenurilor productiv - arabile, în absența unei astfel de

restrângeri printr-o dispoziție de excepție în acest sens în cuprinsul actului

normativ de rang superior, este nelegală, afectând dreptul legitim la atribuire

directă recunoscut și conferit de lege tuturor investitorilor care au cumpărat

active ce implică necesitatea exploatării unor terenuri din această categorie.

Sintagma „pot concesiona”

utilizată în cuprinsul art. 77

1

se referă exclusiv la beneficiarii

concesiunii și nu transformă obligația legală a A.D.S. de a aplica procedura

instituită prin art. 21

1

din lege într-o măsură lăsată la liberul

său arbritru, cum corect a reținut prima instanță, în partea introductivă a

textului prevăzându-se la modul imperativ obligația de atribuire, cu trimitere

expresă la prevederile legii în a cărei executare a fost adoptată această

reglementare.

Criticile de nelegalitate a

hotărârii atacate sub aspectul anulării reglementării de la lit. c) a art. 77

1

,

introdus prin H.G. nr. 354/2005, nu sunt fondate.

În absența unei restrângeri

exprese a legii în ceea ce privește concesiunea terenurilor cu destinație

agricolă ocupate de amenajări de îmbunătățiri funciare, concluzia primei

instanței, în sensul că prin această reglementare se adaugă la lege, nu poate fi

înlăturată.

Argumentele invocate în Nota

de fundamentare pentru adoptarea acestei reglementări atestă în mod evident

intenția de restrângere a unui drept acordat prin legea în a cărei aplicare a

fost emisă Norma metodologică. Absența unor criterii obiective pe baza cărora

să se stabilească întinderea suprafețelor ce vor fi date în concesiune în

această modalitate, invocată de către inițiatorul și emitentul actului atacat,

nu justifică, însă, o astfel de măsură extremă, constând în limitarea unui

drept stabilit de lege, printr-un act normativ de rang inferior.

Actele dosarului atestă, de

asemenea, îndeplinirea condițiilor impuse de art. 15, raportat la art. 14 din

Legea nr. 554/2004, pentru admisibilitatea cererii de suspendare a executării

actului administrativ atacat în ceea ce privește reglementarea de la lit. c) a

art. 77

1

, hotărârea primei instanțe fiind dată cu aplicarea corectă

a legii sub acest aspect.

Cererea de suspendare a fost

formulată în condițiile art. 15 din Legea nr. 554/2006, situație în care măsura

poate fi dispusă până la soluționarea definitivă și irevocabilă a cauzei, chiar

dacă cererea este soluționată concomitent cu acțiunea în anulare, neputându-se

reține că s-ar fi impus respingerea acesteia ca fiind lipsită de obiect.

Pentru toate aceste

considerente, Înalta Curte, în temeiul art. 312 C. proc. civ., va respinge, ca nefondate, recursurile formulate de recurenții Guvernul României

și Ministerul Agriculturii, Pădurilor și Dezvoltării Rurale, iar, cu

majoritatea legală și opinia separată a doamnei judecător B.C., în sensul

anulării integrale a art. 77

1

din H.G. nr. 354/2005, va admite

recursul declarat de reclamanta SC A. SRL Iași, modificând numai în parte

sentința atacată, în sensul anulării parțiale a actului administrativ normativ

contestat și în ceea ce privește art. 77 lit. e).

În raport cu soluția

adoptată, în temeiul art. 274 alin. (1) și (3) C. proc. civ., recurenții

Guvernul României și Ministerul Agriculturii, Pădurilor și Dezvoltării Rurale

vor fi obligați la plata sumei de 4.500 RON, cheltuieli de judecată stabilite

prin apreciere, către recurenta SC A. SRL Iași.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

I. Respinge, ca nefondate,

recursurile formulate de recurenții Guvernul României și Ministerul

Agriculturii, Pădurilor și Dezvoltării Rurale împotriva sentinței civile nr.

737 din 24 martie 2006 a Curții de Apel București, secția a VIII-a de

contencios administrativ și fiscal.

II.1. Cu majoritate legală, admite

recursul formulat de reclamanta SC A. SRL Iași împotriva aceleiași sentințe.

Modifică în parte sentința

atacată, în sensul că anulează parțial H.G. nr. 354/2005 și în ceea ce privește

art. 77

1

lit. e).

Menține toate celelalte

dispoziții ale sentinței civile atacate.

doamnei judecător C.B., în sensul admiterii recursului formulat de reclamanta

SC A. SRL Iași, cu

consecința modificării sentinței atacate și admiterii acțiunii în sensul

anulării integrale a art. 77

1

din

H.G.

nr. 354/2005.

recurenții Guvernul României și

Ministerul Agriculturii, Pădurilor și Dezvoltării Rurale

la plata sumei de 4.500 RON,

cheltuieli de judecată stabilite prin apreciere conform art. 274 alin. (3) C.

proc. civ.

,

către recurenta

SC

A. SRL Iași

.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 14 noiembrie 2006.