ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1593/2023

Ședința publică din data de 8 martie 2023

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a IX-a contencios administrativ și fiscal, la data de 15 martie 2019, reclamanta A. S.R.L. a solicitat, în contradictoriu cu pârâta Agenția Domeniilor Statului, obligarea paratei, in calitate de concedent, să îi atribuie direct în concesiune terenul agricol productiv și terenul neagricol în suprafața totala de 2.258,64 ha situat în Savini Sadova, jud. Dolj.

Prin sentința nr. 416 din data de 29 martie 2021, Curtea de Apel București – secția a IX-a contencios administrativ și fiscal a respins cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta A. S.R.L. în contradictoriu cu pârâta Agenția Domeniilor Statului, ca neîntemeiată.

Împotriva sentinței civile nr. 416 din data de 29 martie 2021, pronunțată de Curtea de Apel București – secția a IX-a contencios administrativ și fiscal a declarat recurs reclamanta A. S.R.L., întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 și 8 din C. proc. civ., solicitând casarea sentinței recurate și trimiterea cauzei spre rejudecare, iar în subsidiar, în rejudecarea după casare, admiterea cererii.

În motivarea recursului, cât privește cazul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., arată că hotărârea primei instanțe a fost dată cu încălcarea regulilor de procedură a căror nerespectare atrage sancțiunea nulității.

Astfel, expertul numit în cauză să realizeze expertiza tehnică judiciară are specializare în agricultură, însă obiectivele stabilite de instanță nu se limitează la specializarea menționată, ci corespund și altor specializări, respectiv amenajări și construcții hidrotehnice, construcții civile industriale și agricole, zootehnie, horticultură și evaluarea proprietăților imobiliare. Deoarece regulile privind competența expertului sunt asimilate regulilor privind competența instanței (asemenea cauzelor de recuzare), recurenta-reclamantă consideră că sunt incidente dispozițiile art. 174 alin. (1) și (2) și art. 176 pct. 3 și 6 din C. proc. civ., raportul de expertiză, ca act de procedură îndeplinit de expertul necompetent în domeniul/specializarea pentru care a fost numit, fiind nul absolut.

Un expert cu o altă specializare decât agricultură ar fi putut determina legătura de cauzalitate conform Legii nr. 268/2001 și Normelor metodologice de aplicare a acestei legi, dintre activele achiziționate de reclamantă și necesitatea concesionării terenurilor.

În privința instalației de irigat este evident că expertul nu are competență, considerând-o bun mobil și nereferindu-se în concret la această instalație ca un bun care determină sau nu necesitatea concesionării terenului.

Deși aceste critici pot fi considerate obiecțiuni la raportul de expertiză, ele reprezintă o scurtă analiză a unor aspecte din raportul de expertiză care susțin nulitatea acestuia și, implicit, încălcarea de către prima instanță a regulilor de procedură a căror nerespectare atrage sancțiunea nulității.

Potrivit art. 178 alin. (1) din C. proc. civ., nulitatea absolută poate fi invocată de orice parte și în orice stare a judecății.

În temeiul acestui motiv de casare și menționând că proba cu expertiză tehnică a fost considerată de instanță necesară și utilă soluționării cauzei, recurenta solicită casarea sentinței, cu trimiterea cauzei spre rejudecare.

În ceea ce privește cel de-al doilea motiv de recurs întemeiat pe art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurenta-reclamantă arată că instanța de fond a încuviințat administrarea probei cu înscrisul denumit "inventar al bunurilor", prezentat de reclamantă, însă nu a făcut nicio referire în motivarea sentinței la acest înscris.

Raportat și la puterea de lucru judecat a hotărârii pronunțate în dosarul nr. x/2011, prima instanță ar fi putut stabili, dacă ar fi analizat și această probă, că nu se poate produce vătămarea intereselor unor terțe persoane care eventual ar fi putut dobândi alte active situate pe același teren (aspect reliefat în considerentele hotărârii de fond pronunțate în dosarul nr. x/2011) deoarece recurenta a cumpărat toate activele societății B. S.A., Piscul Sadovei din Județul Dolj.

Deci, instanța de fond nu a motivat hotărârea și prin prisma acestei probe pe care a încuviințat-o, probă prin care reclamanta a demonstrat că a cumpărat toate activele societății anterior menționate, astfel că nu există și nu pot exista interese legale ale unei terțe persoane în această cauză.

În plus, sentința recurată cuprinde motive contradictorii. Astfel, pe de o parte se reține că imobilele cumpărate de la C. S.R.L. și D. S.R.L. nu sunt amplasate pe suprafața de 2.258,74 ha, iar pe de altă parte că toate activele aflate în proprietatea reclamantei sunt în stare avansată de degradare, ori complet distruse și inutilizabile, neimplicând necesitatea exploatării terenului în suprafață 2258,74 ha, care nu a mai fost cultivat în ultimii 2 ani.

Aceste considerente prezintă o situație de fapt contradictorie și, de asemenea, subliniază recurenta că dispozițiile legale pe care se întemeiază acțiunea sa nu califică activul care implică necesitatea exploatării unui teren în funcție de starea în care acesta se află.

În ceea ce privește cel de al treilea motiv de recurs, întemeiat pe art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta-reclamantă arată că au fost aplicate greșit dispozițiile art. 537 și art. 546 din C. civ., precum și dispozițiile Legii nr. 268/2001 completată prin Legea nr. 249/2003, respectiv art. 21 indice 1 - 21 indice 3 din lege. Potrivit acestora voința legiuitorului este aceea de a concesiona prin atribuire directă suprafețe de teren către deținătorii de active, luând în considerare faptul că exploatarea acestora nu se poate realiza independent de terenurile aferente.

Or, recurenta-reclamantă este titulara dreptului de proprietate asupra investițiilor edificate pe terenul în litigiu și în această calitate a solicitat pârâtei în 2011 încheierea contractului de concesiune, prin atribuire directă, pentru suprafața aproximativă de 2.300 ha situată în Savini Sadova.

Recurenta a devenit proprietara prin cumpărare a: instalației subterane de irigat; capacităților de producție din zootehnie (grajduri de vite) și a unei magazii de cereale, toate foste active ale B.-societate care a deținut terenuri cu destinație agricolă, aflată în portofoliul ADS.

Construcțiile zootehnice se găsesc pe același teren pe care se găsește și rețeaua de irigații.

De asemenea, prin contractul de vânzare cumpărare autentificat sub nr. x/22.04.2013 reclamanta a cumpărat de la C. S.R.L. (care cumpărase de la B.) alte imobile, terenuri intravilane și construcții care, de asemenea, se găsesc pe terenul pe care se află și rețeaua de irigații.

Din dosarul nr. x/2009 aflat pe rolul Tribunalului Dolj, având ca obiect procedura insolvenței societății B. S.A., rezultă că toate bunurile societății au fost vândute, iar prin probatorul administrat în cauză s-a demonstrat că instalația de irigare care se află în proprietatea reclamantei este singurul activ care asigură exploatarea întregului teren în suprafață de 2.300 mp, a cărui concesionare face obiectul prezentei cauze.

Este fără putință de tăgadă că recurenta-reclamantă are calitatea de investitor în sensul dispozițiilor art. 21 indice 1 – art. 21 indice 3 din Legea nr. 268/2001, poziționându-se în categoria celor care au achiziționat active.

Din interpretarea coroborată a dispozițiilor legale menționate rezultă că, pentru ca un investitor să aibă dreptul la atribuirea directă spre concesionare a unor terenuri, trebuie să fie îndeplinite două condiții: a) terenul să facă parte din categoriile prevăzute la art. 2 alin. (2) din Legea nr. 268/2001; b) investitorul să fi cumpărat acțiuni sau active ce implică necesitatea exploatării unui astfel de teren.

Ambele condiții sunt îndeplinite în cauză, terenul a cărui concesionare este vizată fiind teren agricol, care intră în categoria celor enumerate la art. 2 alin. (2) din Legea nr. 268/2001, iar reclamanta fiind titulara dreptului de proprietate asupra investițiilor edificate pe teren.

Recurenta- reclamantă subliniază că în 2013 a dobândit și restul activelor care s-au aflat în proprietatea B. S.A. și că bunurile intrate în patrimoniul său se încadrează în categoriile enumerate de dispozițiile art. 77 indice 1 din H.G. nr. 626/2011. Activele aflate acum în proprietatea sa sunt singurele care asigură exploatarea întregului teren în suprafață de 2258,74 ha, iar imposibilitatea exploatării terenului face imposibilă desfășurarea activității reclamantei.

În concluzie, recurenta-reclamantă este în drept să beneficieze de concesionarea prin metoda atribuirii directe a terenului, de vreme ce aceasta a cumpărat activele care implică necesitatea exploatării terenului cu destinație agricolă.

Intimata-pârâtă Agenția Domeniilor Statului a formulat întâmpinare, solicitând respingerea recursului declarat de reclamanta A. S.R.L., ca nefondat.

În motivare arată că este nefondat motivul de recurs întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.. Excepția nulității expertizei pe motiv de necompetență a expertului trebuia invocată la primul teren de judecată după depunerea și comunicarea lucrării, având în vedere dispozițiile art. 338 C. proc. civ.. Acestea prevăd sancțiunea decăderii părții de a mai invoca ulterior primului termen după depunerea raportului, neregularități cu privire la acesta, inclusiv referitor la necompetența expertului, raportat la specializarea acestuia.

Recurenta nu poate valorifica direct în recurs această excepție, astfel că sub acest aspect recursul este nefondat.

Și cel de-al doilea motiv de recurs, prin care se susține nemotivarea și caracterul contradictoriu al sentinței, este nefondat.

Recurenta-reclamantă pleacă de la premisa eronată potrivit căreia achiziționarea tuturor activelor societății B. S.A. i-ar da dreptul la concesionarea întregii suprafețe de teren fără organizarea unei licitații publice. În realitate, dreptul de concesionare directă este mult mai restrictiv fiind limitat exclusiv la categoriile de active prevăzute expres de art. 77 indice 1 din H.G. nr. 626/2001, în care nu se încadrează bunurile achiziționate de reclamantă. Ca atare, aceasta susține nefondat nelegalitatea sentinței pe motivul neanalizării înscrisului denumit "inventarul bunurilor" cumpărate.

În sentință sunt arătate clar considerentele care au determinat respingerea cererii, respectiv sistemul de irigații este incomplet și nefuncțional, așa cum a arătat expertul, iar imobilele achiziționate de la C. S.R.L. nu sunt amplasate pe suprafața solicitată a fi concesionată și, mai mult, tot prin raportul de expertiză, s-a arătat că acestea sunt fie în stare avansată de degradare, fie complet distruse.

Deși în cuprinsul hotărârii recurate nu se trimite expres la înscrisul invocat de recurentă, instanța de fond, în lumina prevederilor legale și prin valorificarea raportului de expertiză, a pronunțat o sentință legală care respectă cerințele impuse de art. 6 paragraful 1 din Convenția EDO și art. 425 alin. (1) lit. b) din C. proc. civ.

Hotărârea a fost pronunțată cu aplicarea corectă a normelor de drept material, fiind nefondat și cel de-al treilea motiv de recurs.

Modalitatea de concesionare prin atribuire directă este o procedură derogatorie de la regula generală a concesionării terenurilor agricole din patrimoniul ADS prin licitație publică. Această excepție introdusă prin Legea nr. 249/2003 este aplicabilă doar în situația în care deținătorii categoriilor de active enumerate restrictiv de art. 77 indice 1 din H.G. nr. 626/2001 nu pot exploata bunurile cumpărate independent de terenurile aferente.

Atribuirea directă este condiționată de îndeplinirea cumulativă a cerințelor obligatorii prevăzute de art. 21 indice 1 din Legea nr. 268/2001 (introdus prin Legea nr. 249/2003) și art. 77 indice 1 din H.G. nr. 626/2001, și anume:

- tipul activului deținut de investitorul care solicită concesionarea se încadrează în categoriile prevăzute restrictiv de art. 77 indice 1 din H.G. nr. 626/2001;

- obiectul atribuirii -terenul- să fie necesar exploatării activului și nu cel deservit de activ, neputându-se face o separare a activului de terenul pe care se află.

Cât privește tipul activului, conform art. 21 indice 2 alin. (1) și (2) din Legea nr. 268/2001, acesta trebuie să îndeplinească următoarele condiții obligatorii:

- atribuirea directă se face pe perioada existenței mijlocului fix sau a activului, dar nu mai mult de 49 de ani, așa încât recurenta susține nefondat că dispozițiile legale aplicabile nu califică activul care implică necesitatea exploatării terenului, în funcție de starea în care acesta se găsește;

- pentru capacitățile de producție din zootehnie, suprafața de teren cu destinație agricolă atribuită direct prin concesionare se stabilește în funcție de efectivul mediu de animale deținut și de capacitatea de exploatare.

Deci, activele deținute de recurentă nu conduc la concesiunea prin atribuire directă, sistemele de desecare și irigații ce constituie lucrări de îmbunătățiri funciare și de hidroameliorații conform definiției din Legea nr. 138/2004, neconducând la concesiune prin atribuire directă.

Odată cu intrarea în vigoare a H.G. nr. 859/2009, investitorii care au cumpărat active constând în amenajări de îmbunătățiri funciare nu mai sunt îndrituiți la concesiunea directă a terenurilor aferente.

Odată cu abrogarea, prin H.G. nr. 859/2009, a lit. c) a art. 77 indice 1 din H.G. nr. 626/2001, nu mai este posibilă concesionarea prin atribuire directă a terenului către proprietarii de amenajări de îmbunătățiri funciare.

Cât privește activele zootehnice, atribuirea directă este condiționată de efectivul mediu de animale deținut și de capacitatea de exploatare. Prin urmare, este necesară dovedirea funcționalității activelor zootehnice, ceea ce nu este cazul reclamantei.

Cât privește spațiile de depozitare, sediile de fermă agricolă, dormitoare, cantine, etc., potrivit art. 77 indice 1 lit. d) din H.G. nr. 626/2001 se poate concesiona exclusiv terenul de incintă aferent, or terenul vizat de reclamantă nu este teren de incintă.

II. Soluția Înaltei Curți de Casație și Justiție asupra cererii de recurs

Analizând actele și lucrările dosarului, precum și sentința recurată, în raport de motivele de casare invocate, Înalta Curte constată că recursul declarat de A. S.R.L. este nefondat, pentru următoarele considerente:

Expertul desemnat de instanță are specializarea agricultură. Specializarea expertului a fost clar enunțată la încuviințarea probei, prin încheierea din 21.10.2018, aspect față de care reclamanta nu a manifestat vreo opoziție.

După efectuarea expertizei și depunerea raportului, deși a formulat obiecțiuni la concluziile expertului, susținând că expertiza s-a axat greșit pe stabilirea stării fizice de fapt/a funcționalității bunurilor/activelor – chestiune care ar exceda obiectivelor încuviințate, reclamanta nu a pus în discuție, nici la acest moment procesual și nici după formularea de către expert a răspunsului la obiecțiuni, chestiunea greșitei desemnări a expertului, prin prisma specializării sale, în raport de obiectivele propuse pentru expertiză.

În principiu, pentru valabilitatea raportului de expertiză este necesar ca expertul să aibă specializarea cerută pentru lămurirea împrejurărilor de fapt concrete pentru care s-a încuviințat efectuarea expertizei, aspect care rezultă din dispozițiile art. 330 C. proc. civ.. Însă, trebuie remarcat că, în cauză, constatarea nefuncționalității activelor (instalație de irigații, capacități de zootehnie) nu s-a bazat pe cunoștințe de specialitate care exced competențelor expertului, ci a avut în vedere starea fizică de degradare extremă a bunurilor.

În conformitate cu art. 174 și următoarele din C. proc. civ., susținerea specializării nepotrivite a expertului în raport cu obiectivul menționat reprezintă o cauză de nulitate relativă, iar nu absolută, în raport de interesul protejat. Recurenta-reclamantă asimilează fără temei invocata neregularitate cu situația necompetenței instanței.

Potrivit art. 178 alin. (3) C. proc. civ., nulitatea relativă pentru neregularități săvârșite în cursul judecății trebuie invocată la termenul la care s-a săvârșit neregularitatea, iar dacă partea nu este prezentă, la termenul de judecată imediat următor și înainte de a se pune concluzii de fond.

Or, desemnarea expertului a avut loc prin încheierea din 28.10.2019, termen la care reclamanta a fost prezentă, prin apărătorul său, care nu a invocat vreo neregularitate.

Mai mult, potrivit art. 338 C. proc. civ., o nouă expertiză trebuie cerută motivat, sub sancțiunea decăderii, la primul termen după depunerea raportului, iar dacă s-au formulat obiecțiuni, la termenul imediat următor depunerii răspunsului la obiecțiuni.

Norma de procedură nu distinge în funcție de cauza pentru care s-ar cere efectuarea unei noi expertize de către alt expert. Prin urmare, părțile litigiului sunt ținute de respectarea termenului procedural în invocarea cauzei de nulitate a raportului de expertiză.

Astfel, este nefondat motivul de recurs întemeiat pe cazul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., recurenta-reclamantă neinvocând în fața instanței de fond neregularitatea procedurală referitoare la specializarea presupus greșită a expertului desemnat să realizeze lucrarea de specialitate.

Recurenta-reclamantă susține fără temei că, în lipsa unei referiri exprese a instanței de fond, în motivarea sentinței, la înscrisul denumit "inventarul bunurilor" (înscris a cărui administrare a fost încuviințată la termenul din 29.03.2021), sentința recurată ar fi nemotivată.

O referire concretă la înscrisul menționat nu era necesară, după împrejurările cauzei și în contextul raționamentului logico-juridic expus prin sentință.

Astfel, prin sentință se reține, pe de o parte, autoritatea de lucru judecat în efectul său pozitiv al sentinței nr. 2159/2012 a Curții de Apel București, iar pe de altă parte că, raportat la dispozițiile art. 21 indice 1 și următoarele din Legea nr. 268/2001 și art. 77 indice 1 din Normele metodologice de aplicare a legii, aprobate prin H.G. nr. 626/2001 cu modificările ulterioare și cu valorificarea probatoriului administrat, în special a concluziilor raportului de expertiză, acțiunea reclamantei nu poate fi primită.

Recurenta-reclamantă, dealtfel, afirmă greșit că instanța de fond în considerentele sentinței nu ar fi făcut nicio referire la situația probată prin înscrisul menționat. O astfel de referire se regăsește în considerentele care privesc activele cumpărate de reclamantă de la C. S.R.L. și D. S.R.L. .

Recurenta-reclamantă s-a sprijinit pe înscrisul menționat în contextul în care, apărându-se față de excepția autorității de lucru judecat invocată de ADS, a susținut că situația de fapt referitoare la activele achiziționate s-a modificat de la data judecății anterioare între aceleași părți, având loc și achizițiile unor imobile terenuri și construcții de la C. S.R.L., tot active deținute anterior de B. S.A..

Instanța de fond nu a ignorat înscrisul menționat și situația de fapt pretinsă de reclamantă. Considerentele sentinței se referă și la aceste imobile cumpărate ulterior, despre care se reține, pe de o parte că nu sunt amplasate pe suprafața de teren agricol a cărei concesionare se solicită (de 2258,74 ha), iar pe de altă parte că și acestea, ca și cele achiziționate anterior litigiului precedent referitor la aceeași concesionare prin atribuire directă, sunt în stare avansată de degradare sau complet distruse, respectiv inutilizabile în situația în care se găsesc și neimplicând necesitatea exploatării terenului ce face obiectul cauzei.

De asemenea, recurenta-reclamantă consideră fără temei că aceste ultime considerente ale sentinței ar fi contradictorii, câtă vreme ele nu fac decât să reliefeze împrejurările cauzei, reprezentând două aspecte factuale complementare, nicidecum aflate în contradicție.

Normele de drept substanțial incidente în cauză sunt cele cuprinse în art. 21 indice 1 din Legea nr. 268/2001 și art. 77 indice 1 din Normele metodologice de aplicare a legii, aprobate prin H.G. nr. 626/2001, astfel cum au fost modificate prin H.G. nr. 354/2005 și apoi prin H.G. nr. 859/2009, cu luarea în considerare a anulării parțiale a acestui ultim act normativ secundar prin sentința nr. 923/2019 a Curții de Apel București, rămasă definitivă prin decizia nr. 4400/2022 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal.

În raport de aceste temeiuri de drept, pot fi atribuite direct spre concesionare investitorilor care au cumpărat active deținute anterior de societățile comerciale prevăzute la art. 1 și art. 2 alin. (1) din Legea nr. 268/2001 terenurile cu destinație agricolă, definite la art. 2 alin. (2), a căror exploatare este necesară pentru utilizarea respectivelor active achiziționate.

Recurenta-reclamantă susține greșit că dispozițiile art. 21 indice 1 din Legea nr. 268/2001 nu impun ca activul care implică necesitatea exploatării terenului agricol să se găsească în stare de funcționare.

Prin definiție, activele reprezintă resurse controlate de o întreprindere, de la care aceasta se așteaptă să genereze beneficii economice viitoare.

Mai mult, Legea nr. 268/2001 se referă la concesionarea pe perioada existenței activului, dar nu mai mult de 49 de ani. Ca atare, într-o corectă interpretare a dispozițiilor art. 21 indice 1 din Legea nr. 268/2001 și a art. 77 indice 1 din Normele metodologice de aplicare a legii, existența activului, capacitatea acestuia de a genera beneficii economice, implicând starea de funcționalitate, reprezintă o condiție pentru concesionarea prin atribuire directă a terenurilor agricole.

Mai exact, concesionarea prin atribuire directă este posibilă când există active a căror utilizare implică necesitatea exploatării respectivului teren cu destinație agricolă.

Or, ceea ce instanța de fond a constatat este că reclamanta nu deține astfel de active.

Constatarea s-a bazat pe expertiza administrată în cauză, al cărei rol a fost tocmai acela de a lămuri împrejurările de fapt care interesează procesul, și anume existența activelor, în sensul legii, care implică necesitatea exploatării terenului cu destinație agricolă în suprafață de 2258,70 ha. Astfel, instalația de irigat care a deservit terenul este incompletă și nefuncțională, iar construcțiile zootehnice achiziționate sunt, de asemenea, total distruse, nefuncționale, neîndeplinind condiția de a fi considerate capacități de producție în zootehnie.

Este adevărat că nu pot fi primite apărările intimatei-pârâte potrivit cărora instalația de irigare, ca lucrare de îmbunătățiri funciare, nu face parte din categoriile de active care permit concesiunea prin atribuire directă.

Astfel, în forma art. 77 indice 1 din H.G. nr. 626/2001, cu modificările și completările ulterioare, care produce efecte prin anularea parțială a H.G. nr. 859/2009, la lit. c) sunt menționate amenajările de îmbunătățiri funciare, care se numără printre activele care permit concesiunea prin atribuire directă a terenurilor cu destinație agricolă. Cu alte cuvinte, prin anularea pct. 5 din H.G. nr. 859/2009, care abroga lit. c) a art. 77 indice 1, redevine activă dispoziția de la litera menționată.

Însă, abrogarea parțială a H.G. nr. 859/2009 este nerelevantă în cauză întrucât sentința nu se bazează pe abrogarea lit. c) a art. 77 indice 1, ci pe neîndeplinirea de către activul menționat – instalația de irigare – a cerinței de funcționalitate implicit impusă de art. 21 indice 1 din Legea nr. 268/2001.

Recurenta-reclamantă susține că au fost aplicate greșit dispozițiile art. 537 și 546 din C. civ., care definesc imobilele (precum este și instalația de irigat), aceasta fiind destinată în mod stabil și exclusiv utilizării odată cu terenul agricol în care este încorporată.

Înalta Curte constată că nici dispozițiile menționate nu sunt relevante în analiza de legalitate a hotărârii pronunțate în fond întrucât, așa cum însăși recurenta-reclamantă arată, Legea nr. 268/2001 reglementează cadrul juridic pentru concesionarea prin atribuire directă, iar nu dispozițiile de drept comun din C. civ.

Or, recurenta-reclamantă nu îndeplinește condițiile cerute de art. 21 indice 1 din Legea nr. 268/2001 pentru o astfel de concesionare prin atribuire directă întrucât atât instalația subterană de irigat cât și invocatele capacități din zootehnie deținute anterior de către B. S.A. și aflate în prezent în proprietatea reclamantei prin cumpărare, nu sunt active în sensul legii, a căror utilizare să implice necesitatea exploatării terenului agricol aferent.

Din aceste motive, Înalta Curte consideră nefondat motivul de recurs întemeiat pe art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Pe cale de consecință, în temeiul art. 496 C. proc. civ., coroborat cu art. 20 din Legea nr. 554/2004, Înalta Curte va respinge recursul, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de reclamanta A. S.R.L. împotriva sentinței civile nr. 416 din data de 29 martie 2021, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IX-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunțată astăzi, 21 martie 2023, prin punerea soluției la dispoziția părților prin intermediul grefei instanței.