ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1891/2024

Ședința publică din data de 17 octombrie 2024

Deliberând asupra cererii de recurs, din examinarea actelor și lucrărilor dosarului, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a VI-a civilă la 3 august 2018, sub nr. x/2018, reclamanta A. S.R.L. a chemat în judecată pe pârâta AGENȚIA DOMENIILOR STATULUI, solicitând instanței ca, prin hotărârea pe care o va pronunța, să oblige pârâta să îi pună la dispoziție un teren arabil în suprafață de 1.520,42 ha, în temeiul contractului de concesionare nr. x/2000.

Prin încheierea din 12 februarie 2019, s-a dispus introducerea în cauză a societății B. S.A., în calitate de intervenient forțat, în conformitate cu dispozițiile art. 78 C. proc. civ.

Prin sentința civilă nr. 1164 din 10 mai 2023, Tribunalul București, secția a VI-a civilă a respins acțiunea ca neîntemeiată.

Împotriva acestei sentințe, reclamanta a declarat apel, criticând-o pentru netemeinicie și nelegalitate.

Prin decizia nr. 1888/2023/29.11.2023, Curtea de Apel București, secția a V-a civilă a respins apelul ca nefondat.

Împotriva acestei decizii, reclamanta A. S.R.L. a declarat recurs, solicitând casarea acesteia și trimiterea cauzei spre rejudecare instanței de apel.

În motivare, după expunerea situației de fapt și a etapelor procesuale anterioare, recurenta a arătat că hotărârea atacată a fost pronunțată cu încălcarea dispozițiilor art. 969, art. 970 și art. 1.073 din C. civ. de la 1864 (în continuare, " C. civ.."), întrucât, la data formulării acțiunii, contractul de concesiune dintre pârâtă și intervenientă nu era încheiat, iar semnarea acestuia s-a realizat cu încălcarea principiului forței obligatorii a convențiilor, deoarece, potrivit contractului de concesionare nr. x/2000, pârâtei îi revenea obligația de predare a suprafeței de teren în litigiu, or imposibilitatea executării în natură a obligației intimatei-pârâte putea fi apreciată numai prin raportare la momentul introducerii acțiunii pe rolul instanțelbn v or judecătorești sau ulterior pronunțării hotărârii, conform art. 904 și urm. C. proc. civ.

A mai precizat că executarea obligațiilor derivate din convenția nr. 79/2000 nu putea depinde de voința exclusivă a pârâtei și că doar creditorul obligației neîndeplinite avea facultatea de a alege între executarea în natură a acesteia și clauza penală, conform art. 1.068 C. civ.

În final, recurenta a subliniat că a efectuat toate investițiile asumate prin contractul de concesiune pentru întreaga suprafață contractată, de 5.404,88 ha și că anunțul din 13.07.2018 proba faptul că intimata-pârâtă deținea terenul și îl putea preda recurentei.

În drept, criticile recurentei au fost circumscrise ipotezei de la art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

La 25 martie 2024, intimata-intervenientă a depus întâmpinare, solicitând respingerea recursului ca nefondat, cu cheltuieli de judecată.

La 26 martie 2024, intimata-pârâtă a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat.

Prin încheierea pronunțată la 20 iunie 2024, Înalta Curte, constituită în complet de filtru, a admis în principiu recursul, în condițiile art. 493 alin. (7) C. proc. civ.

Examinând decizia atacată, în limitele controlului de legalitate, în raport cu motivele de recurs invocate și cu dispozițiile legale incidente, Înalta Curte constată următoarele:

Autoarea căii de atac susține incidența ipotezei de casare reglementată de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. din perspectiva greșitei aplicări a prevederilor art. 969, art. 970 și art. 1.073 C. civ. de la 1864. În acest sens, afirmă că instanțele de fond au justificat greșit respingerea acțiunii pe imposibilitatea de executare a contractului de concesiune din partea pârâtei, deși aceasta din urmă a cauzat-o, încheind un contract de concesiune asupra suprafeței în litigiu cu intervenienta forțată, ulterior promovării acțiunii.

Notând că decizia recurată reflectă în mod judicios respectarea limitelor învestirii instanțelor cu o acțiune în răspundere contractuală, prin care recurenta-reclamantă, în calitate de creditor, a solicitat obligarea intimatei-pârâte la executarea în natură a obligației de predare a suprafeței de 1.520,42 ha. teren arabil în temeiul contractul nr. x/2000, Înalta Curte înlătură criticile formulate.

În speță, reclamanta A. S.R.L. (în continuare, "A.") susține că pârâta Agenția Domeniilor Statului (în continuare, "A.D.S.") era obligată, în temeiul contractului de concesiune, să îi pună la dispoziție o suprafață de 1.520,42 ha, teren arabil, reprezentând diferența dintre suprafața de teren ce constituie obiectul contractului de concesiune, 5.404 ha și suprafața aflată în folosința sa, 3.884,46 ha. Acțiunea derivă din obligația pârâtei de a asigura folosința suprafeței concesionate, care, potrivit, reclamantei, recurentă în această fază procesuală, subzista în integralitate la data inițierii procesului. Apreciind că pârâta are teren disponibil, ca urmare a publicării anunțului prin care a fost scoasă la licitație suprafața de teren 1.534,75 ha, aflate în raza C. S.A. GRĂDIȘTEA, în care se află și suprafața ce constituie obiectul contractului de concesiune, recurenta a inițiat demersul judiciar în vederea obținerii executării obligației de către pârâtă. Acțiunea are ca fundament juridic dispozițiile art. 969, art. 970 și art. 1073 C. civ.. reclamanta a susținut că separat de terenul (deja) predat Comisiei de Fond Funciar/USAMV la nivelul anului 2007, pârâta ADS avea alt teren disponibil în locația indicată în Contractul nr. x/2000.

Prima instanță, în verificarea condițiilor reglementate de art. 1073 și art. 1075 C. civ., în prealabil, a existenței obligației reclamate în sarcina pârâtei, prima instanță a dat eficiență deciziei nr. 3534/20.09.2012, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția a II-a civilă, prin care s-a statuat definitiv inexistența dreptului reclamantei de a primi îndeplinirea obligației de a asigura întreaga suprafață, ca urmare a diminuării suprafeței concesionate prin retrocedări. Totodată, a stabilit că obligația este imposibil de executat.

Curtea de apel a apreciat că primul considerente referitor la existența obligațiie este un considerent supraabundent, și a validat statuările primei instanțe referitoare la obligația imposibil de executat, viziune pe care instanța supremă nu o împărtășește, fără, însă, ca această eroare să fie de natură să determine admiterea căii de atac, soluția de respingere a apelului fiind legală pentru considerentele ce succed.

Prevederile legale criticate stabilesc regula de principiu privind efectele obligațiilor, și anume de a da creditorului dreptul de a urmări și de a obține de la debitor îndeplinirea exactă a prestației la care s-a obligat sau de a cere despăgubiri în caz de neexecutare.

Statuând asupra conformității normelor legale cu prevederile constituționale, Curtea Constituțională, prin decizia nr. 313 din 29 martie 2012, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 370 din 31 mai 2012, invocând jurisprudența sa anterioară, a stabilit că art. 1073 din C. civ. de la 1864 stabilește regula de principiu privind efectul general al obligațiilor, și anume dreptul creditorului de a urmări și a obține de la debitor îndeplinirea exactă a prestației la care s-a obligat sau de a cere despăgubiri în caz de neexecutare. Totodată, Curtea a reținut că finalitatea textului constă în realizarea drepturilor legale ale creditorului, prin determinarea debitorului de a executa obligația la care este ținut în temeiul unui contract încheiat între aceștia, sub sancțiunea suportării unor despăgubiri. Încheierea unui contract fiind guvernată de principiul libertății contractuale, părțile pot să determine, prin voința lor, clauzele contractuale și efectele pe care acestea urmează să le producă.

Ca atare, într-o astfel de acțiune, ceea ce se impune cu prioritate a se stabili este existența dreptului creditorului la îndeplinirea obligației debitorului de a-și îndeplini obligația contractuală.

În dosarul nr. x/2008, în care au fost pronunțate hotărârile opuse cu titlu de autoritate de lucru judecat de către intimată în recurs, prin acțiunea înregistrată la 27.05.2008, actuala reclamantă A. a chemat în judecată pe pârâta A.D.S. pentru a fi obligată să își îndeplinească obligațiile din contractul de concesiune nr. x/2000, în sensul punerii la dispoziția sa și a suprafeței de 991,58 ha teren agricol și 9,58 ha teren neagricol.

Acțiunea are ca fundament aceeași obligație a intimatei pe care reclamanta își întemeiază și prezentul litigiu - aceea de a-i asigura folosința întregii suprafețe concesionate, în temeiul contractului de concesiune nr. x/2000.

Această acțiune a fost respinsă definitiv, prin decizia Înaltei Curți, anterior amintită, care a statuat că diferența de teren pentru care a fost formulată acțiunea, a fost treptat redusă în urma retrocedărilor efectuate, și că o atare situație nu o îndreptățește pe reclamantă să primească în executarea contractului de concesiune nr. x/21.12.2000 alte suprafețe de teren, având în vedere că prin contract au fost stabilite în mod expres, potrivit art. 11.1, alte obligații, pentru situația diminuării suprafeței concesionate, obligații care nu îndreptățesc intimata reclamantă să solicite atribuirea în compensare a altor terenuri.

Înalta Curte reține că ulterior inițierii prezentei acțiuni, reclamanta a demarat și un proces prin care a solicitat angajarea răspunderii contractuale a pârâtei pentru diminuarea suprafeței concesionate ca urmare a retrocedărilor efectuate în anii 2002,2003 și 2007 cu nesocotirea clauzelor stipulate la art. 6.2.5 (care prevede dreptul concedentului de a modifica în mod unilateral contractul de concesiune din motive excepționale legalte de interesul național, temeinic justificate) și art. 7.23.1 (care prevede obligația concendentului de a nu-l tulbura pe concesionar în exercițiul drepturilor rezultate din contract) din contractul de concesiune.

Procesul a constituit obiectul dosarului nr. x/2019 și s-a finalizat cu pronunțarea deciziei nr. 1637 din 20 septembrie 2022 de către Înalta Curte de Casație și Justiție, secția a II-a civilă, prin care s-a respins recursul declarat de recurenta A. S.R.L. împotriva deciziei instanței de apel de confirmare a raționamentului primei instanțe.

În toate cele trei hotărâri judecătorești pronunțate în etapele procesului, primă instanță, apel și recurs, dându-se eficiență autorității de lucru judecat a considerentelor hotărârirlor pronunțate în cauza nr. 1186/116/2015 (1186/116/2015*), purtată între recurenta și intimata AGENȚIA DOMENIILOR STATULUI, având ca obiect obligarea pârâtei să identifice și să delimiteze fizic terenul în suprafață de 5.404,88 ha, ce face obiectul contractului de concesiune nr. x/2000 și să respecte derularea contractului, conform clauzelor contractuale, s-a reținut că în virtutea obligației legale de predare a terenurilor pentru reconstituirea dreptului de proprietate în baza legilor fondului funciar, pârâta era îndreptățită să diminueze unilateral suprafețele ce făceau obiectul contractului de concesiune.

Aceste statuări se opun în litigiul de față cu putere de lucru judecat, în temeiul art. 431 alin. (2) C. proc. civ., litigiul fiind purtat între părți, iar chestiunea litigioasă privește același raport juridic dintre părți și aceeași obligație contractuală a cărei executare în natură se urmărește - obligația intimatei de a-i pune la dispoziție diferența de teren până la suprafața totală de 1.520,42 ha.

Toate aceste elemente conduc la concluzia că în cauză, ca urmare a retrocedărilor efectuate de pârâtă, asupra obiectului contractului de concesiune pe care își fundamentează acțiunea recurenta din prezenta cauză a intervenit o modificare în sensul că suprafața de teren concesionată s-a diminuat cu suprafața de teren 1.520,42 ha pentru care se solicită executarea în natură în speță.

Or, de vreme ce obiectul contractului s-a modificat în sensul celor arătate mai sus, iar art. 11.1 din contract nu îndreptățește reclamanta să primească în compensare altă suprafață de teren, dreptul reclamantei de a primi din partea pârâtei AGENȚIA DOMENIILOR STATULUI îndeplinirea exactă a obligației de a-i asigura și folosința suprafeței de teren de 1.520,42 ha, în baza art. 1073 C. civ., nu subzista la data inițierii acțiunii, context în care soluția instanței de apel de confirmare a dispoziției primei instanțe de respingere a acțiunii este legală.

Deopotrivă, curtea de apel a conchis în mod judicios că executarea silită în natură a obligației de predare a suprafeței de 1.520,42 ha teren arabil în temeiul contractului nr. x/2000 nu este posibilă.

Aceasta în condițiile în care bunul pentru care s-a solicitat executarea în natură nu mai exista la data pronunțării hotărârii de către prima instanța, contractul de concesiune între cele pârâte a intrat în circuitul civil, acesta bucurându-se de prezumția de legalitate, iar instanța nu fusese învestită cu un capăt de cerere care ar fi determinat desființarea actului juridic.

Nu se poate reține că momentul în raport cu care trebuia apreciată posibilitatea executării în natură este de introducerii acțiunii, în măsura în care executarea în natură în temeiul art. 1073 C. civ. poate fi adusă la îndeplinire de către reclamantă în temeiul hotărârii judecătorești.

Prin urmare, față de considerentele expuse anterior, Înalta Curte constată că soluția instanței de apel de confirmare a dispoziției primei instanțe de respingere a acțiunii în răspundere contractuală promovată de recurentă este corectă, context în care motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. va fi înlăturat.

Față de ansamblul tuturor acestor considerente, reținând că motivele invocate nu atrag măsura casării, Înalta Curte, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge ca nefondat recursul. Totodată, constatând că în susținerea cererii de acordare a cheltuielilor de judecată, intimata-intervenientă nu a depus dovezi cu privire la existența și întinderea cheltuielilor solicitate în această fază procesuală, conform art. 452 din același Cod, instanța supremă va respinge această cerere.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de recurenta-reclamantă A. S.R.L. împotriva deciziei nr. 1888/2023 din 29 noiembrie 2023, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă, în contradictoriu cu intimata-pârâtă AGENȚIA DOMENIILOR STATULUI și intimata-intervenientă B. S.A.

Respinge cererea intimatei-interveniente de acordare a cheltuielilor de judecată.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 17 octombrie 2024.