ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1687/2025

Ședința publică din data de 18 noiembrie 2025

Deliberând asupra recursului, din examinarea actelor și lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a VI-a civilă, la data de 10.08.2022, sub nr. x/2022, reclamanta A. S.R.L. a chemat în judecată pe pârâta Agenția Domeniilor Statului, solicitând obligarea pârâtei la încheierea unui act adițional de prelungire a duratei contractul de concesiune nr. x/20.04.2007, prin metoda - atribuire directă, precum și obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de soluționarea cauzei.

Prin sentința civilă nr. 1353/26.05.2023, Tribunalul București - secția a VI-a Civilă a respins cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta A. S.R.L., în contradictoriu cu pârâta Agenția Domeniilor Statului, ca neîntemeiată.

Împotriva acestei sentințe a formulat apel reclamanta A. S.R.L., prin care a solicitat înlăturarea considerentelor instanței de fond cuprinse în anumite paragrafe din fila x a sentinței.

Prin decizia civilă nr. 223 din 14 februarie 2025, Curtea de Apel București - secția a VI-a Civilă a admis apelul formulat de către apelanta-reclamantă A. S.R.L. împotriva sentinței civile nr. 1353/26.05.2023, pronunțate de Tribunalul București - secția a VI-a Civilă, în dosarul nr. x/2022, în contradictoriu cu intimata-pârâtă Agentia Domeniilor Statului, și a înlăturat din considerentele sentinței paragrafele 3 și 4 de la pagina 6, referitoare la prevederile H.G. nr. 859/2009 și la deținerea de către reclamantă la momentul încetării prin ajungere la termen a contractului de concesiune nr. x/2007, precum și la data introducerii cererii de chemare în judecată, a unor active din categoria celor prevăzute de art. 77 1 din H.G. nr. 626/2001, astfel cum a fost modificat prin H.G. nr. 859/2009.

Împotriva acestei decizii a declarat recurs pârâta Agenția Domeniilor Statului, solicitând admiterea recursului și, în principal, casarea în tot a hotărârii atacate și trimiterea cauzei spre rejudecarea apelului aceleiași instanțe; în subsidiar, casarea în tot a deciziei, în sensul respingerii, ca nefondat, a apelului reclamantei declarat împotriva sentinței instanței de fond.

În recursul său, întemeiat în drept pe prevederile pct. 6 și pct. 8 ale art. 488 alin. (1) C. proc. civ., recurenta-pârâtă a relevat, în preambul, aspecte privind admisibilitatea recursului și a invocat, în esență, următoarele motive:

Art. 488 pct. 6 C. proc. civ. - hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază, subsumat căruia recurenta a arătat că a învederat faptul că prin hotărârile judecătorești invocate de intimata-reclamantă, pronunțate în dosarul nr. x/2004, nu s-a recunoscut dreptul acesteia la concesionarea prin atribuire directă a suprafeței de 650 ha teren cu destinație agricolă, " ad eaternum " și independent de împrejurarea dacă, la un moment dat, nu va mai îndeplini condițiile legale pentru a solicita încheierea contractului. Aceste argumente pe care le-a susținut atât prin corespondența purtată cu fostul concesionar (depusă de acesta la dosar atașat acțiunii), cât și prin apărările depuse atât la fond cât și în apel, au fost unul dintre principalele motive pentru care a respins solicitările repetate ale părții adverse de prelungire a duratei contractului nr. x/20.04.2007 și s-au regăsit în considerentele sentinței Tribunalului București pe care curtea de apel le-a apreciat ca fiind în plus (pag. 10, paragr. 2).

Recurenta-pârâtă a susținut că decizia Curții de Apel București nu este motivată, întrucât instanța devolutivă nu a arătat raționamentul logico-juridic în baza căruia a respins apărările sale, ce priveau un aspect esențial al cauzei, respectiv unul dintre motivele principale pentru care a solicitat respingerea apelului. Nu numai că instanța devolutivă nu s-a aplecat asupra a ceea a susținut prin întâmpinare, dar raționamentul său nu s-a bazat pe aspectele arătate de partea adversă prin calea de atac.

Pronunțând o hotărâre nefavorabilă, fără a fi arătate argumentele pentru care se impune respingerea apărărilor menționate anterior, recurenta susține că instanța de apel a încălcat dispozițiile art. 425, lit. b) C. proc. civ., care au consacrat principiul potrivit căruia hotărârile trebuie să fie motivate. Nerespectarea acestui principiu constituie motiv de casare potrivit art. 488 pct. 6 C. proc. civ., scopul reglementării fiind acela de a se asigura o bună administrare a justiției și pentru a se putea exercita controlul judiciar de către instanța superioară.

În consecință, a solicitat casarea deciziei recurate și trimiterea cauzei spre rejudecarea apelului aceleiași instanțe, potrivit art. 497 C. proc. civ.

Recurenta-pârâtă a mai criticat hotărârea instanței de apel, tot subsumat motivului prevăzut de art. 488 pct. 6 C. proc. civ., că aceasta ar cuprinde motive contradictorii.

În susținerea acestui motiv, a arătat că, în ceea ce privește considerentele sentinței tribunalului ce au fost eliminate prin decizia recurată, acestea nu erau în plus astfel cum a apreciat instanța devolutivă (pag. 10, primul paragr.), dimpotrivă priveau un aspect esențial dedus judecății, invocat atât prin corespondența purtată cu reclamanta anterior încetării prin ajungere la termen a contractului de concesiune, cât și prin apărările formulate în acest dosar. Mai mult, partea adversă a solicitat înlăturarea acestora pentru alte argumente decât cele pentru care curtea a încuviințat apelul.

În circumstanțierea acestui motiv de recurs, a învederat că raționamentul curții cuprinde motive contradictorii, întrucât se arată inițial (pag. 9, pag. 4) că respectivele considerente decisive, pentru care cererea de chemare în judecată a fost respinsă, sunt cele ce privesc cadrul legal incident, adică dispozițiile art. 77

1

din H.G. nr. 626/2001 (introduse de fapt prin H.G. nr. 354/2005 și modificate de H.G. nr. 859/2009), în sensul eliminării posibilității concesiunii prin atribuire directă.

Apoi, se concluzionează în sensul contrar (pag 9, ultimul paragr.), respectiv că analiza primei instanțe din paragrafele criticate referitoare la H.G. nr. 859/2009 și la deținerea de către societate a unor active din categoria celor prevăzute de art. 77

1

din H.G. nr. 626/2001, așadar, tot cu privire la cadrul legal incident, nu se mai impunea, date fiind considerentele decizorii pentru care a fost respinsă acțiunea.

În fine, recurenta-pârâtă a invocat și motivul de recurs prevăzut de pct. 8 al art. 488 alin. (1) C. proc. civ., în susținerea căruia a arătat că instanța de apel a pronunțat o soluție eronată, întrucât aspectele juridice ridicate de pârâtă prin apărări referitoare la imposibilitatea reclamantei de a mai beneficia de metoda de concesiune prin atribuire directă, raportat la activele deținute și la cadrul legal aplicabil, avea în mod evident legătură cu procesul și nu erau eronate.

A subliniat că, prin argumentele deja învederate prin prezentul recurs, circumscrise celorlalte motive de nelegalitate invocate, a subliniat relevanța problemei de drept referitoare la interpretarea dispozițiilor art. 77

1

din H.G. nr. 626/2001, introduse prin H.G. nr. 354/2005 și modificate de H.G. nr. 859/2009, fiind evidentă legătura cu aspectele deduse judecății în prezenta cauză. Or, soluția aleasă de curte nu corespunde normelor de drept procesual, care prevăd că pot fi criticate dezlegările de drept doar în cele două situații arătate anterior, respectiv dacă nu aveau legătură cu procesul sau dacă erau eronate.

Recurenta-pârâtă arată că înlăturarea considerentelor pe motiv că ar fi în plus nu respectă reglementarea procesuală invocată, drept pentru care susține incidența motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. Pe de altă parte, curtea era obligată să înlocuiască considerentele atacate cu propriile considerente, ceea ce nu s-a realizat, astfel că, în opinia recuentei, calea aleasă de instanța de apel de a înlătura considerentele criticate de partea adversă contravine soluțiilor prevăzute de legiuitor.

Analizând recursul, Înalta Curte constată că acesta este nefondat, urmând a fi respins.

În ceea ce privește motivul de casare invocat, prevăzut de art. 488 pct. 6 C. proc. civ., se reține că, potrivit acestei dispoziții legale, casarea unei hotărâri se poate cere când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei.

Textul consacră ipoteze diferite ale aceluiași motiv de recurs - nemotivarea hotărârii - deoarece astfel trebuie calificată atât o hotărâre care nu este deloc motivată, cât și una care cuprinde motive contradictorii ori străine de natura pricinii.

Potrivit art. 425 alin. (1) C. proc. civ., "Hotărârea va cuprinde: b) considerentele, în care se vor arăta obiectul cererii și susținerile pe scurt ale părților, expunerea situației de fapt reținută de instanță pe baza probelor administrate, motivele de fapt și de drept pe care se întemeiază soluția, arătându-se atât motivele pentru care s-au admis, cât și cele pentru care s-au înlăturat cererile părților.

În concret, se susține de către recurenta-pârâtă că decizia atacată este nemotivată, întrucât instanța de apel nu a arătat raționamentul logico-juridic în baza căruia a respins apărările sale ce priveau un aspect esențial al cauzei, respectiv unul dintre motivele principale pentru care a solicitat respingerea apelului; nu numai că instanța devolutivă nu s-a aplecat asupra a ceea a susținut prin întâmpinare, dar raționamentul instanței s-a bazat pe aspectele arătate de partea adversă prin calea de atac.

Sub acest aspect, Înalta Curte subliniază că intră în sfera art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. lipsa motivării, înțeleasă atât sub aspect formal, dedus din încălcarea dispozițiilor art. 425 C. proc. civ., cât și din perspectiva conținutului considerentelor, înțeles ca o contragere excesivă a raționamentului judiciar, ori o motivare lipsită, în mod esențial, de reperele necesare a face actul de procedură explicit și inteligibil pentru părți ori pentru instanța care exercită un control de legalitate asupra acestuia.

Nemotivarea hotărârii judecătorești presupune lipsa totală ori insuficiența argumentelor determinante, folosite pentru adoptarea soluției reflectate în dispozitiv, iar nu nemulțumirea generată de întinderea și conținutul considerentelor, în speță neputându-se reține precaritatea motivării, ci, dimpotrivă, conformitatea acesteia cu dispozițiile art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ.

Procedând la analiza acestor critici, Înalta Curte reține că susținerile recurentei sunt contrazise de considerentele deciziei recurate, care cuprind, pe larg, la paginile 9 și 10, analiza criticilor și apărărilor părților, cu referiri la realitatea faptelor, stabilită pe baza probelor administrate în cauză, dar și la prevederile legale.

Prin urmare, concluzia instanței de apel în sensul necesității înlăturării din cuprinsul sentinței atacate a acelor considerente care excedează sferei celor pe care se sprijină dispozitivul hotărârii atacate nu a fost arbitrară, ci argumentată pe baza împrejurărilor de fapt verificate, în concret, în speță și a dreptului material aplicabil.

Totodată, în cauză, dezvoltarea criticilor privind viciile de motivare a deciziei recurate relevă caracterul formal al acestora, întrucât, în realitate, ele vizează conținutul raționamentului judiciar al instanței de apel cu privire la chestiunea îndreptățirii intimatei-reclamante de a beneficia de concesiune prin atribuire directă de terenul în discuție sub imperiul noului cadru legal, prin aprobarea H.G. nr. 859/2009 și la limitele examinării obiectului judecății în calea devolutivă de atac.

Împrejurarea că instanța de apel nu a validat construcția juridică propusă de pârâtă, formulată prin întâmpinare, ci a confirmat susținerile din apel, nu echivalează cu nemotivarea, atâta timp cât în considerentele hotărârii sunt arătate motivele pentru care au fost considerate întemeiate criticile din apel.

Se constată, așadar, că instanța de apel a răspuns într-o manieră exhaustivă și cu respectarea rigorilor impuse de art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ. criticilor pe care reclamanta le-a formulat prin cererea de apel, cât și apărărilor formulate de pârâtă prin întâmpinare și, în plus, hotărârea reflectă preocuparea instanței de a asigura respectarea și a principiului consacrat de art. 22 C. proc. civ.

În esență, instanța de apel a reținut că sunt suficiente considerentele expuse în cuprinsul sentinței atacate în sensul că soluția de respingere a cererii de chemare în judecată se întemeiază, pe de-o parte, pe analiza pe care a efectuat-o prima instanță în privința condițiilor aplicării dispozițiilor art. 77

1

din H.G. nr. 626/2001, ajungând la concluzia eliminării, pe cale legislativă, a posibilității de concesiune prin atribuire directă, iar pe de altă parte, pe împrejurarea depășirii termenului contractual la momentul formulării cererii de încheiere a actului adițional. Așadar, instanța de apel a argumentat corespunzător soluția pronunțată în apel, apreciind suficiente aceste considerente pentru a sprijini soluția de respingere a cererii de chemare în judecată formulată de societatea reclamantă, deoarece, în lipsa existenței unui prevederi legale în vigoare care să permită atribuirea directă, dar și în condițiile depășirii termenului contractual pentru obținerea prelungirii concesiunii, devine de prisos analiza întemeiată pe dispozițiile H.G. nr. 859/2009, vizând cerința existenței unui teren agricol pe care se găsesc amplasate efectiv canale de irigații sau desecări.

În acest context, decizia recurată conține o motivare corespunzătoare, aptă să respecte exigențele prevăzute de art. 425 lit. b) C. proc. civ. și să susțină soluția pronunțată în apel în sensul înlăturării unor considerente apreciate supraabundente.

Tot subsumat motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurenta-pârâtă a susținut că hotărârea instanței de apel cuprinde motive contradictorii, în circumstanțierea acestui motiv de recurs învederând că, inițial (pag. 9, pag. 4), considerentele decisive pentru care cererea de chemare în judecată a fost respinsă sunt cele ce privesc cadrul legal incident, adică dispozițiile art. 77

1

din H.G. nr. 626/2001 (introduse de fapt prin H.G. nr. 354/2005 și modificate de H.G. nr. 859/2009), în sensul eliminării posibilității concesiunii prin atribuire directă, iar, apoi, se concluzionează în sensul contrar (pag. 9, ultimul paragr.), respectiv că analiza primei instanțe din paragrafele criticate referitoare la H.G. nr. 859/2009 și la deținerea de către societate a unor active din categoria celor prevăzute de art. 77

1

din H.G. nr. 626/2001, așadar, tot cu privire la cadrul legal incident, nu se mai impunea, date fiind considerentele decizorii pentru care a fost respinsă acțiunea.

Pe lângă că recurenta-pârâtă extrage din context anumite considerente, fără a reda întreg paragraful reținut în hotărâre, referitor la pretinsul caracter contradictoriu al raționamentului juridic al instanței de apel, Înalta Curte constată că acesta nu se verifică.

Fără a reda considerentele reținute de instanța de apel la paragrafele indicate de recurenta-pârâtă prin invocarea acestei critici, trebuie subliniat că există contradicție între considerente, în sensul art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., atunci când din unele rezultă netemeinicia acțiunii, iar din altele faptul că aceasta este întemeiată.

Or, în speță, nu se verifică această ipoteză, recurenta susținând contradicția argumentului instanței de apel în raport de susținerile apelantei-reclamante, ceea ce nu poate fi primit.

Contrar susținerilor recurentei, argumentele expuse în susținerea deciziei pronunțate de instanța de apel nu reflectă o motivare contradictorie, ci susțin tocmai ideea inserării unor considerente supraabundente în cuprinsul sentinței pronunțate de tribunal, indicând ideea că, atât timp cât nu mai există posibilitatea încheierii concesiunii prin atribuire directă, ca urmare a modificărilor legislative, dar și a depășirii termenului contractual, nu mai este necesară nici verificarea, în vederea soluționării cererii de obligare a pârâtei la încheierea unui act adițional de prelungire a concesiunii, a cerinței legale privind existența terenului agricol pe care să fie amplasate canale de irigații și desecări.

Prin urmare, toate criticile subsumate motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. sunt nefondate și nu determină admiterea prezentei căi de atac.

În fine, prin ultimul motiv de recurs invocat, subsumat de recurentă dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., s-a susținut, în esență, că instanța de apel a aplicat eronat art. 461 alin. (2) C. proc. civ., atât în ceea ce privește limitele obiectului apelului, cât și în ceea ce privește soluția pronunțată. Se observă, astfel, că partea recurentă nu indică nicio dispoziție de drept material pretins încălcată sau greșit aplicată de instanța de apel, cu prilejul admiterii apelului exercitat împotriva considerentelor sentinței pronunțate de tribunal.

În aceste condiții, critica vizând aplicarea eronată a dispozițiilor art. 461 C. proc. civ. se subsumează dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., vizând încălcarea unor reguli de procedură a căror nerespectare atrage sancțiunea nulității, iar nu prevederilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., care au în vedere pronunțarea hotărârii cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material.

Prin art. 461 alin. (1) C. proc. civ. se instituie regula că partea din hotărâre împotriva căreia se îndreaptă calea de atac este dispozitivul, însă alin. (2) al aceluiași text de lege prevede și condițiile în care aceasta poate viza doar considerentele hotărârii atacate.

Astfel, potrivit dispozițiilor art. 461 alin. (2) C. proc. civ., în cazul în care calea de atac vizează numai considerentele hotărârii prin care s-a dat dezlegare unor probleme de drept ce nu au legătură cu judecata acelui proces sau care sunt greșite ori cuprind constatări de fapt ce prejudiciază partea, instanța, admițând calea de atac, va înlătura acele considerente și le va înlocui cu propriile considerente, menținând soluția cuprinsă în dispozitivul hotărârii atacate.

Acest text de lege vizează însăși ipoteza în care s-a aflat reclamanta din prezenta cauză care, față de soluția cuprinsă în dispozitivul hotărârii, în sensul că s-a respins acțiunea promovată, s-a considerat lezată de o parte din considerentele acestei hotărâri.

Nu există, așadar, nicio îndoială cu privire la faptul că legea îngăduie exercitarea căii de atac a apelului sau, mutatis mutandis, a recursului inclusiv împotriva considerentelor unei hotărâri atunci când acestea: deși dezleagă o problemă de drept, nu își verifică o necesară legătură cu judecata procesului; sunt greșite, ceea ce înseamnă că raționamentul juridic la care se referă cuprinde erori de interpretare și/sau aplicare a legii; cuprind constatări de fapt care nu au legătură cu judecata sau, deși sunt în legătură cu procesul, fiind pertinente, sunt totuși greșite, astfel că prejudiciază partea.

Contrar susținerilor formulate prin cererea de recurs, în această ipoteză, partea a justificat că atât soluția cuprinsă în dispozitiv, cât și anumite considerente care o susțin sunt în plus, invocând existența unor considerente care o prejudiciază.

Așadar, instanța de apel a făcut o corectă aplicare a prevederilor art. 461 alin. (2) C. proc. civ., în partea referitoare la existența unor considerente care cuprind constatări de fapt ce prejudiciază partea.

Este adevărat că nu orice considerent considerat greșit poate fi atacat și solicitat a fi înlăturat, însă, în speță, apelanta-reclamantă a justificat un dezavantaj juridic actual sau cel puțin previzibil cu probabilitate rezonabilă, decurgând din considerentul relativ la prevederile H.G. nr. 859/2009 și la deținerea de către reclamantă la momentul încetării prin ajungere la termen a contractului de concesiune nr. x/2007, precum și la data introducerii cererii de chemare în judecată, a unor active din categoria celor prevăzute de art. 77

1

din H.G. nr. 626/2001, astfel cum a fost modificat prin H.G. nr. 859/2009.

De asemenea, nu reprezintă o aplicare eronată a textului art. 461 alin. (2) C. proc. civ. împrejurarea că instanța de apel nu a înlocuit considerentele înlăturate cu altele, atât timp cât a reținut că argumentele deja expuse de prima instanță în sprijinul soluției de respingere a cererii deduse judecății sunt suficiente pentru a motiva în mod corespunzător respectiva soluție. Deci, considerentele apreciate prejudiciabile, fiind supraabundente, au fost în mod just înlăturate, în timp ce argumentele păstrate din cuprinsul sentinței pronunțate de tribunal au fost apreciate ca fiind apte să fundamenteze soluția în sensul lipsei de temeinicie a cererii de chemare în judecată.

Prin urmare, sunt nefondate și criticile subsumate motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.

Pentru toate aceste considerente, Înalta Curte, în baza art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge, ca nefondat, recursul declarat de recurenta-pârâtă AGENȚIA DOMENIILOR STATULUI împotriva deciziei civile nr. 223 din 14 februarie 2025, pronunțate de Curtea de Apel București - secția a VI-a Civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de recurenta-pârâtă AGENȚIA DOMENIILOR STATULUI împotriva deciziei civile nr. 223 din 14 februarie 2025, pronunțate de Curtea de Apel București - secția a VI-a Civilă.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 18 noiembrie 2025.