ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 874/2023

Ședința publică din data de 6 aprilie 2023

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Potrivit art. 499 teza I C. proc. civ., "prin derogare de la prevederile art. 425 alin. (1) lit. b), hotărârea instanței de recurs va cuprinde în considerente numai motivele de casare invocate și analiza acestora, arătându-se de ce s-au admis ori, după caz, s-au respins".

I. Circumstanțele cauzei. Cadrul procesual

Prin cererea inițial înregistrată pe rolul Curții de Apel Constanța, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, la data de 11 februarie 2020, sub nr. x/2020 și, ulterior, declinată în favoarea Tribunalului București, secția a II-a de contencios administrativ și fiscal, sub același număr de dosar, de unde, s-a dispus trimiterea dosarului la secția a VI-a civilă din cadrul Tribunalului București, înregistrat sub număr de dosar x/2020, reclamanta A. S.A. (fostă B.) a formulat, în contradictoriu cu pârâta AGENȚIA DOMENIILOR STATULUI (A.D.S.), în temeiul art. 8 din Legea nr. 554/2004, cerere de anulare act administrativ, solicitând instanței ca, în baza motivelor cuprinse în cerere, precum și a probelor pe care le va administra în cursul procesului, să dispună anularea în tot a Notificării de reziliere emise la data de 09.09.2019, sub nr. x, prin care pârâta A.D.S. a notificat rezilierea Contractului de concesiune nr. x/30.03.2004 încheiat cu reclamanta, precum și a adresei nr. x/28.10.2019, prin care A.D.S. a respins plângerea sa prealabilă împotriva Notificării; a solicitat, totodată, obligarea pârâtei la plata tuturor cheltuielilor de judecată ocazionate de prezentul litigiu.

Prin sentința civilă nr. 1551 din data de 07.06.2021, pronunțată în dosarul nr. x/2020, Tribunalul București, secția a VI-a civilă a admis cererea în cauza privind pe reclamanta A. S.A., în contradictoriu cu pârâta Agenția Domeniilor Statului București, și a anulat notificarea de reziliere emisă la data de 09.09.2019, sub nr. x, de către pârâta A.D.S., precum și adresa nr. x/28.10.2019, emisă de către pârâta A.D.S.; a fost obligată pârâta la plata către reclamantă a sumei de 70 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată (taxă de timbru).

Împotriva acestei hotărâri, pârâta Agenția Domeniilor Statului București a formulat apel.

Curtea de Apel București, secția a V-a civilă, prin decizia civilă nr. 628/2022 din 6 aprilie 2022, pronunțată în dosarul nr. x/2020, a respins apelul declarat de apelanta- pârâtă Agenția Domeniilor Statului București împotriva sentinței civile nr. 1551/07.06.2021 pronunțate de Tribunalul București, secția a VI-a civilă, în contradictoriu cu intimata- reclamantă A. S.A., ca nefondat.

II. Calea de atac exercitată în cauză

Împotriva acestei decizii, a declarat recurs, pârâta AGENȚIA DOMENIILOR STATULUI, solicitând admiterea recursului, astfel cum a fost formulat, casarea în tot a hotărârii recurate și, în rejudecare, admiterea apelului și respingerea cererii de chemare în judecată.

Recurenta-pârâtă a invocat motivele de casare reglementate de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 4, pct. 6 și pct. 8 C. proc. civ., susținând, în esență, următoarele:

Cu privire la incidența art. 488 alin. (1) pct. 4 C. proc. civ., recurenta- pârâtă a arătat că instanța fondului a depășit atribuțiile puterii judecătorești și a susținut acest motiv de nelegalitate a hotărârii atacate, întrucât, instanța de apel, ignorând dispozițiile Legii nr. 268/2001, lege cu caracter special, derogatoriu de la dreptul comun, se substituie atât legiuitorului, cât și recurentei, cu privire la prevederile legale și contractuale, și validează nejustificat conduita culpabilă a părții adverse.

Consideră, totodată, că raționamentul instanței de apel dezvoltat la paragraful 5 al paginii 11 din decizie modifică fără drept contractul de concesiune nr. x/30.03.2004, mai precis, art. 12.6 din contract.

Solicită instanței de recurs să constate că art. 8.2 și art. 8.6 din contract stabilesc obligații esențiale în sarcina concesionarului, și anume obligația de garantare a redevenței și obligația de asigurare a culturilor, iar în caz de nerespectare se aplică sancțiunea rezilierii și nu au fost modificate sau anulate prin hotărârea comună a părților consemnată într-un act adițional, așadar, erau în vigoare la data rezilierii contractului în discuție, nefiind vreodată contestate de intimata- reclamantă.

Prin urmare, susține că instanța de apel, cu depășirea atribuțiilor sale specifice, dă prioritate propriei viziuni care intră în coliziune evidentă cu cea din Legea nr. 268/2001, precum și cu cea a recurentei, în calitate de partener contractual, rezultatul fiind obținerea unei lex tertia, cu toate că niciun argument nu poate justifica crearea unei noi norme de drept și a unor noi prevederi contractuale.

Cu privire la incidența art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurenta-pârâtă a susținut că motivarea primei instanțe nu respectă cerințele procedurale prevăzute de art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., pentru că nu arată, în concret, motivele de fapt și de drept care au format convingerea instanței și care au condus la admiterea cererii, precum și argumentele pentru care a înlăturat apărările sale și, pe de altă parte, reține motive contradictorii sau străine cauzei, argumente care alterează grav legalitatea și efectele juridice ale deciziei recurate.

Cu toate că, în cererea de apel a susținut că toate contractele încheiate în scopul exploatării terenurilor cu destinație agricolă sunt contracte de adeziune, caracterizate conform art. 1175 C. civ., instanța de apel a omis să analizeze acest argument esențial care ar fi clarificat în mod decisiv modalitatea de dezlegare a speței de față.

Solicită instanței de recurs să constate că nicăieri în cuprinsul deciziei recurate, instanța de apel nu face vreo referire și nu analizează îndeplinirea obligațiilor contractuale de către partea adversă din perspectiva de contract de adeziune a contractului de concesiune, abordare care, ar fi condus la o altă soluție, compatibilă cu normele de drept aplicabile prezentei cauze, în sensul că obligațiile contractuale neîndeplinite de partea adversă nu au caracter facultativ, astfel că, rezilierea are suport legal și contractual.

Recurenta-pârâtă a mai criticat decizia civilă recurată și sub aspectul motivelor contradictorii, sens în care a solicitat să se constate că la paragraful 2 al paginii 11 din hotărârea recurată, instanța de apel afirmă că părțile contractante sunt ținute să execute întocmai obligațiile la care s-au îndatorat, conform principiului forței obligatorii a contractului, pentru ca, la paragraful 5 al paginii 11, să afirme în mod nejustificat și contradictoriu că neîndeplinirea de către partea adversă a obligațiilor stabilite la art. 8.2 și art. 8.6 nu are suport contractual și legal pentru reziliere, cu toate ca intimata- reclamantă și-a asumat executarea lor, iar principiul pacta sunt servanda este aplicabil.

În susținerea motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta- pârâtă a arătat că instanța de apel a dat o interpretare greșită, neconformă sensului real al conceptului de "bună-credință" în executarea contractului, preluând practic argumentația intimatei- reclamante.

Atât timp cât recurenta și-a îndeplinit toate obligațiile contractuale, aspect necontestat de către intimata- reclamantă, iar invocarea propriei culpe de către partea adversă este convertită în bună-credință de instanța de apel, consideră că este lipsită de echivoc nelegalitatea soluției pronunțate, care nu respectă standardele în materie.

Instanța de apel își sprijină argumentația exclusiv pe art. 970 alin. (2) vechiul C. civ., ignorând în totalitate dispozițiile speciale ale Legii nr. 268/2001, în temeiul cărora contractul litigios are caracterul unui contract de adeziune.

Totodată, susține că instanța de apel nu a avut în vedere art. 1268 alin. (3) C. civ., care dispune că: "Clauzele se interpretează în sensul în care pot produce efecte, iar nu în acela în care nu ar putea produce niciunul", și a concluzionat că prestațiile contractuale neexecutate de intimata-reclamantă nu produc efecte juridice negative și nu atrag sancțiunea rezilierii.

Recurenta-pârâtă consideră că, în virtutea art. 22 C. proc. civ., instanța trebuia să facă o analiză integrală a argumentației sale din cererea de apel și să stăruie pentru aflarea adevărului. În acest mod se protejau drepturile statului român asupra terenurilor cu destinație agricolă, implicit a veniturilor care rezultă din exploatarea contractuală a acestora, redevente care sunt asimilate creanțelor fiscale care se constituie venit la bugetul consolidat al statului, conform art. III alin. (2) din O.U.G. nr. 64/2012 și art. 2 alin. (2) lit. b) din Legea nr. 207/2015 privind Codul de procedură fiscală.

Prin urmare, este evident că disculparea intimatei-reclamante în contextul refuzului executării anumitor clauze contractuale conduce, în mod eronat, la abordarea pe considerente de nelegalitate a situației deduse judecății în apel, consecința fiind că soluția adoptată nu are o justificare reală, obiectivă și rațională, necesitând reformarea.

Recursul a fost înregistrat pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția a II-a civilă, la data de 20.10.2022, sub nr. x/2020*.

Apărarea formulată în cauză

Intimata- reclamantă A. S.A. a formulat întâmpinare la recurs, prin care a solicitat respingerea recursului, ca fiind nefondat.

III. Procedura de soluționare a recursului

Cu titlu prealabil, se reține că prezentul proces este guvernat de dispozițiile C. proc. civ., în forma modificată prin Legea nr. 310/2018, întrucât acțiunea introductivă a fost înregistrată pe rolul instanței la data de 11 februarie 2020, deci, după intrarea în vigoare a acestei legi.

Prin rezoluția din 5 ianuarie 2023, a completului învestit aleatoriu cu soluționarea dosarului, s-a fixat termen pentru judecarea recursului, la data de 06 aprilie 2023, în ședință publică, cu citarea părților, în temeiul art. 490 alin. (2) din C. proc. civ., în forma modificată prin Legea nr. 310/2018.

IV. Considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție

Examinând decizia atacată în limitele controlului de legalitate, în raport de criticile formulate și de dispozițiile legale incidente, Înalta Curte reține următoarele:

Motivul de recurs întemeiat pe pct. 4 al alin. (1) al art. 488 C. proc. civ., prin care recurenta- pârâtă susține că instanța de apel a depășit atribuțiile puterii judecătorești, este nefondat.

Prin sintagma "depășirea atribuțiilor puterii judecătorești" prevăzută de text, se înțelege incursiunea autorității judecătorești în sfera unei alte autorități, executive sau legislative, astfel cum sunt acestea delimitate de Constituție și legile organice, în acest caz, instanța judecătorească săvârșind acte care intră în atribuțiile altor organe.

Argumentele invocate de recurentă în susținerea acestui motiv de recurs se raportează la faptul că instanța de apel ar fi săvârșit un abuz de putere, conform celor reținute la paragraful 5 pag. 11 din decizie, cu depășirea atribuțiilor sale specifice, dând prioritate propriei viziuni, care intră în coliziune evidentă cu cea a Legii nr. 268/2001, precum și cu cea a recurentei-pârâte, în calitatea de partener contractual, rezultatul fiind obținerea unei lex tertia.

Or, față de aceste critici, nu se poate reproșa instanței de apel interpretarea unor texte de lege, doar pentru faptul că nu este în sensul pretins de recurentă, iar operațiunile de interpretare și aplicare a dispozițiilor legale sunt atributul exclusiv al instanțelor de judecată și sunt inerente procesului decizional.

Ca atare, nu pot fi primite criticile recurentei- pârâte formulate în cadrul acestui motiv de recurs, care sunt doar simple nemulțumiri ale acesteia în legătură cu aplicarea și interpretarea unor texte legale.

Înalta Curte va înlătura și motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., constatând că acesta este nefondat.

Se reține că acest motiv de casare are în vedere atât lipsa totală a considerentelor, cât și existența unor considerente contradictorii sau care nu au nici o legătură cu cauza. Viciile motivării unei hotărâri pot fi variate însă în cele din urmă alcătuiesc trei mari categorii: lipsa motivării, motivarea inexactă/contradictorie, motivarea insuficientă.

Observând cuprinsul considerentelor deciziei recurate, în cauză, Înalta Curte constată că instanța de apel, în pronunțarea soluției sale de respingere a apelului formulat de pârâtă, a expus argumentele raționamentului său juridic care a stat la baza soluției pronunțate, prin prisma materialului probator administrat, a apărărilor și susținerilor părților.

Deși se invocă o nemotivare a hotărârii, recurenta- pârâtă se raportează, în fapt, la dezlegarea pe care instanța de apel a dat-o cauzei, arătând că, deși a susținut că toate contractele încheiate în scopul exploatării terenurilor cu destinație agricolă sunt contracte de adeziune, caracterizate conform art. 1175 C. civ., instanța de apel a omis să analizeze acest argument esențial și de asemenea, a mai arătat că nicăieri în cuprinsul deciziei recurate, instanța de apel nu face vreo referire și nu analizează îndeplinirea obligațiilor contractuale de către intimata-reclamantă, din această perspectivă.

Or, asemenea critici sunt susceptibile de încadrare în art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Totodată, unele dintre criticile recurentei, prin care formal se susține că reprezintă o lipsă de motivare a instanței de apel, presupun o reevaluare a situației de fapt, prin prisma elementelor de probatoriu, motiv pentru care, acestea din urmă nu vor face obiectul analizei instanței de recurs.

Se constată, astfel, contrar susținerilor recurentei-pârâte, că hotărârea instanței de apel este motivată în conformitate cu standardul de calitate instituit de art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., fiind enunțate cu claritate atât situația de fapt reținută în cauză pe baza probatoriului administrat, normele legale incidente, precum și modul de aplicare al legii la situația de fapt determinată.

De asemenea, Înalta Curte reține că au fost analizate și s-a răspuns tuturor argumentelor principale invocate de părți, iar considerentele sunt formulate și structurate coerent, de natură a susține concluzia și raționamentul instanței.

Astfel cum se reține frecvent în jurisprudența Înaltei Curți, motivarea nu poate avea semnificația unui răspuns exhaustiv la toate argumentele părților care sprijină fiecare capăt de cerere/critică din calea de atac, fiind unanim recunoscut aspectul potrivit cu care motivarea unei hotărâri judecătorești nu este o problemă de volum, ci una de conținut, de substanță.

Împrejurarea că instanța de apel a dat o altă dezlegare situației de fapt, ori problemelor de drept, față de cele propuse de una din părți- cum este cazul în speță, de recurenta-pârâtă, nu echivalează cu o nemotivare a hotărârii, cum nefondat susține aceasta, ci, dezlegarea dată de instanța de apel reprezintă rodul analizei și aplicării instituțiilor de drept potrivit interpretării proprii, ce nu poate fi cenzurată decât numai în măsura în care se identifică un motiv de nelegalitate dintre cele expres și limitativ reglementate de art. 488 alin. (1) C. proc. civ.

Concluzionând, Înalta Curte reține că hotărârea instanței de apel este motivată conform standardelor de calitate instituite de art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ.., iar, prin motivarea corespunzătoare a hotărârii judecătorești, se asigură respectarea garanțiilor de imparțialitate ale judecătorului și de calitate a actului de justiție, motiv pentru care Înalta Curte va înlătura și criticile recurentei vizând existența unor motive contradictorii în cuprinsul hotărârii.

Se invocă o argumentație juridică proprie a recurentei, potrivit căreia principiul forței obligatorii a contractului ar fi fost reținut în considerente ca fiind în contradicție cu principiul executării cu bună-credință a contractului, și că acestea s-ar exclude.

Or, asemenea critici nu pot constitui motive contradictorii ale deciziei recurate, fiind, de fapt, susțineri proprii ale recurentei- pârâte, de interpretare și aplicare a unor dispoziții legale, ori principii de drept.

Într-adevăr, instanța de apel a reținut la par. 2 din pagina 11 a deciziei că, "De asemenea, contrar susținerilor apelantei-pârâte, prima instanță nu a nesocotit principiul forței obligatorii a contractului(...), ci a procedat la corelarea acestui principiu cu cel al executării cu bună- credință a contractului".

Împrejurarea că ulterior, la un paragraf 5 reține că, "Fără a nega asumarea unor obligații în acest sens de către intimata-reclamantă și a ignora principiul pacta sunt servanda, instanța a apreciat, din perspectiva conduitei adoptate de apelanta-pârâtă pe parcursul celor 15 ani de derulare a contractului și a executării cu bună-credință a drepturilor și obligațiilor de către părțile contractante în acest interval îndelungat de timp, că rezilierea nu are suport contractual și legal", nu se poate aprecia că acest considerent este contradictoriu cu cel reținut anterior; ba, dimpotrivă, considerentele arătate se completează, se susțin și conduc în mod clar către soluția adoptată.

În fine, Înalta Curte constată că este nefondat și ultimul motiv de recurs invocat, subsumat de recurentă motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Sub un prim aspect, recurenta- pârâtă consideră decizia din apel ca fiind nelegală, afirmând că instanța de apel a dat o interpretare greșită, neconformă sensului real al conceptului de "bună- credință" în executarea contractului, și își sprijină argumentația exclusiv pe art. 970 alin. (2) din vechiul C. civ., ignorând în totalitate dispozițiile speciale ale Legii nr. 268/2001, ca și dispozițiile dreptului comun- art. 1240 C. civ. (voința de a contracta), art. 1243 C. civ. (modificarea contractului), art. 1350 alin. (2) C. civ. (răspunderea contractuală).

Contrar susținerilor recurentei-pârâte, nu se poate reproșa instanței de apel modalitatea în care, în cauză, s-a pus în discuție principiul forței obligatorii a contractului, consacrat de art. 969 alin. (1) din vechiul C. civ., și corelarea acestui principiu cu cel al executării cu bună- credință a contractului, consacrat de art. 970 vechiul C. civ., respectiv, art. 1170 noul C. civ., ori, ignorarea Legii speciale, nr. 268/2001.

Așa cum în mod legal a reținut și instanța de apel, principiul forței obligatorii a contractului se corelează, în toate cazurile, cu principiul bunei- credințe, sens în care, în cauză, în mod corect s-a pus în discuție și analizat, atât temeinicia motivelor de reziliere, cât și buna- credință, atât a recurentei-pârâte, în ceea ce privește posibilitatea de a rezilia contractul, cât și a intimatei-reclamante în executarea îndatoririlor contractuale, analiză care a fost făcută fără a ignora principiul pacta sunt servanda ori Legea nr. 268/2001, și în conformitate cu voința legiuitorului exprimată în lege.

Sub acest aspect, în mod corect se reține prin decizia recurată că cele două principii anterior arătate se completează și că "echitatea, corolar al bunei-credințe, guvernează contractul civil, independent de existența unei clauze exprese în cuprinsul contractului".

Din această perspectivă, se reține că instanța de apel a respectat regula de interpretare coordonată a clauzelor, ca, de altfel, și prevederile art. 22 C. proc. civ.

Față de toate aceste considerente, Înalta Curte va înlătura motivele de casare invocate de recurenta-pârâtă, cu consecința respingerii prezentului recurs, ca nefondat.

Pentru considerentele expuse, în temeiul dispozițiilor art. 496 alin. (1) teza a II-a din C. proc. civ., Înalta Curte va respinge, ca nefondat, recursul.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de recurenta-pârâtă AGENȚIA DOMENIILOR STATULUI împotriva deciziei civile nr. 628/2022 din 6 aprilie 2022, pronunțate de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 6 aprilie 2023.