ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1689/2025

Ședința publică din data de 18 noiembrie 2025

Asupra recursului de față, constată următoarele:

Prin cererea inițial înregistrată pe rolul Judecătoriei Sectorului 6 București la data de 02.09.2022, reclamanta Administrarea Domeniului Public București S.A., în contradictoriu cu pârâta A. S.R.L., a solicitat instanței de judecată ca, prin hotărârea pe care o va pronunța, să dispună obligarea pârâtei la restituirea sumei de 236.567,65 de RON, achitată în mod nedatorat de reclamantă, precum și la plata cheltuielilor de judecată ocazionate cu soluționarea prezentului litigiu.

Prin sentința civilă nr. 284/19.01.2023, pronunțată de Judecătoria Sectorului 6 București - secția Civilă în dosarul nr. x/2022, a fost admisă excepția necompetenței materiale, invocată din oficiu, și a fost declinată competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului București, unde a fost înregistrată pe rolul secției a VI-a Civile, sub nr. x/2022.

Prin sentința civilă nr. 2481/24.10.2023, pronunțată în dosarul nr. x/2022, Tribunalul București - secția a VI-a Civilă a respins cererea de chemare în judecată, formulată de reclamanta Administrarea Domeniului Public București S.A., în contradictoriu cu pârâta A. S.R.L., ca neîntemeiată, și a luat act că pârâta și-a rezervat dreptul de a solicita cheltuieli de judecată pe cale separată.

Împotriva acestei sentințe a formulat apel reclamanta Administrarea Domeniului Public București S.A., solicitând schimbarea în tot a sentinței atacate și admiterea cererii de fond, respectiv obligarea pârâtei la restituirea sumei de 236.567,65 RON, achitată în mod nedatorat, precum și la plata cheltuielilor de judecată.

La data de 26.11.2024, intimata-pârâtă A. S.R.L. a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea apelului, ca neîntemeiat.

Prin decizia civilă nr. 181 din 06 februarie 2025, pronunțată în dosarul nr. x/2022, Curtea de Apel București - secția a V-a Civilă a admis apelul formulat de către apelanta-reclamantă Administrarea Domeniului Public București S.A. împotriva sentinței civile nr. 2481/24.10.2023, pronunțată de Tribunalul București - secția a VI-a Civilă, în contradictoriu cu intimata-pârâtă A. S.R.L., pe care a schimbat-o în tot, în sensul că: a admis cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta Administrarea Domeniului Public București S.A., în contradictoriu cu pârâta A. S.R.L.; a obligat pârâta la plata către reclamantă a sumei de 236.567,65 RON; a obligat intimata-pârâtă la plata către apelanta-reclamantă a sumei de 9.902,52 RON cu titlu de cheltuieli de judecată, din care suma de 1.147,16 RON, reprezentând onorariu avocat achitat la fond, iar suma de 8.755,36 RON reprezentând taxă judiciară de timbru fond și apel.

Împotriva acestei decizii a declara recurs pârâta A. S.R.L., formulând critici subsumate cazurilor de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 și 8 C. proc. civ., prin care a solicitat admiterea recursului, casarea în tot a deciziei recurate și menținerea sentinței civile nr. 2481/24.10.2023 pronunțate de Tribunalul București.

Recurenta-pârâtă a invocat nerespectarea dispozițiilor art. 488 punctele 6 și 8 din C. proc. civ., argumentând că instanța de apel și-a fundamentat soluția pe o interpretare greșită a dispozițiilor art. 1341-1344 și art. 1635 C. civ., în condițiile în care a aplicat în mod eronat art. 9 C. proc. civ.

În primul rând, apreciază că instanța de apel și-a fundamentat soluția pe o premisă greșită, respectiv că, prin raportare la art. 9 alin. (2) C. proc. civ., ar trebui să limiteze verificările efectuate pentru îndeplinirea sau nu a condițiilor cerute de art. 1341 C. civ. "la situația de fapt concretă dedusă judecății, astfel cum aceasta a fost formulată de reclamantă prin cererea de chemare în judecată".

Or, se arată, dispozițiile art. 9 alin. (2) C. proc. civ. trebuie interpretate prin prisma art. 22 C. proc. civ., acesta fiind textul de lege fundamental, care răspunde scopului actului de justiție: aflarea adevărului.

Recurenta-pârâtă susține că situația de fapt premisă de la care trebuie plecat pentru soluționarea justă a speței o constituie lămurirea următoarei chestiuni: dacă, în baza raporturilor contractuale derulate între părți, recurenta trebuie să restituie sau nu suma plătită de către intimata A.D.P.B. Or, este evident că, prin prisma probatoriului administrat în speță, A.D.P.B. este debitoare față de recurentă cu suma pe care a plătit-o.

Se susține, astfel, că tocmai acest mod de a analiza speța a stat și la baza soluției pronunțate de instanța de fond, permițându-i să analizeze în mod concret și complet, incidența în prezenta cauză a dispozițiilor art. 1341-1344 și art. 1635-1649 C. civ.

Prin urmare, recurenta-pârâtă a susținut că, ignorând complet situația de fapt în esența sa, respectiv modul de derulare a raporturilor contractuale dintre părți, instanța de apel ajunge la concluzia, evident greșită, că datoria nu ar exista întrucât sentința care a stat la baza plății făcute ar fi fost anulată și ar fi dispărut, cu efect retroactiv, temeiul în care A.D.P.B. ar fi făcut plata, o asemenea abordare denotând un formalism inadmisibil pentru o soluționare justă a speței.

Contrar a ceea ce a reținut instanța de fond, că nu este îndeplinită condiția erorii, în condițiile în care această instanță, în mod corect, a luat în considerare raporturile contractuale derulate între părți, în mod cu totul surprinzător, instanța de apel consideră că A.D.P.B. a făcut plata din eroare, eroarea constând, în viziunea sa, în faptul că ar fi executat o sentință civilă care, ulterior, a fost anulată, în continuare, recurenta redând noțiunea de "eroare", astfel cum este definită în DEX și în C. civ., la art. 1207-1213.

Recurenta-pârâtă a mai arătat că, prin întâmpinarea formulată la instanța de fond, a dezvoltat implicațiile de ordin procedural privind executarea sentinței de către ADPB din proprie inițiativă, sub pretextul că, în cadrul procedurii ordonanței de plată, sentința este executorie și a arătat expres că nu a inițiat niciun demers de executare silită, în considerarea dispozițiilor art. 1025 alin. (1) C. proc. civ., care prevăd expres că dispozițiile art. 637 C. proc. civ. rămân aplicabile. Tocmai de aceea nu a făcut niciun demers pentru a proceda la executarea silită a unei sentințe care are un caracter executoriu provizoriu.

Pe de altă parte, învederează că a arătat că ADPB putea să facă aplicarea dispozițiilor art. 1024 alin. (5) C. proc. civ., care prevăd expres că aceasta are la dispoziție posibilitatea de a solicita suspendarea executării ordonanței de plată, concomitent cu formularea cererii în anularea acesteia. Nimic nu o împiedica pe intimata-reclamantă să recurgă la această procedură, având în vedere că este o procedură specială, de strictă interpretare.

Prin urmare, raportat la cele expuse mai sus și, prin asemănare, și la dispozițiile art. 1208-1209 C. civ., recurenta-pârâtă apreciază că plata făcută de intimata-reclamantă A.D.P.B. nu poate fi reținută ca fiind făcută "din eroare", așa cum greșit a reținut instanța de apel.

Recurenta-pârâtă a mai invocat și nerespectarea dispozițiilor art. 488 pct. 5 din C. proc. civ., motiv de recurs în susținerea căruia, totodată, din punct de vedere procedural, în condițiile în care instanța de apel a găsit de cuviință să analizeze speța exclusiv prin raportare la faptul și motivele plății, consideră că se impunea ca să analizeze și apărările pe care le-a formulat la fond strict pe aceasta temă, respectiv implicațiile de ordin procedural ale plății făcute de ADPB, apărări pe care nu le-a mai reluat și în apel, având în vedere considerentele sentinței civile nr. 2481/24.1 0.2023. Raportat la acest aspect, consideră că, în speță, sunt incidente si dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.

Nu în ultimul rând, raportat la cele de mai sus, recurenta a arătat că soluționarea prezentei spețe în sensul în care a făcut-o instanța de apel, este de natură să o expună unor riscuri financiare majore.

La data de 13 iunie 2025, a fost înregistrată întâmpinarea formulată de intimata-reclamantă Administrarea Domeniului Public București S.A., prin care a solicitat respingerea recursului, ca nefondat.

Examinând recursul formulat de recurenta-pârâtă, Înalta Curte reține următoarele:

Prin prima critică formulată în recurs, se reproșează instanței de apel că, ignorând complet situația de fapt în esența sa, respectiv modul de derulare a raporturilor contractuale dintre părți, ajunge la concluzia greșită că datoria nu ar exista, întrucât sentința care a stat la baza plății făcute ar fi fost anulată și ar fi dispărut, cu efect retroactiv, temeiul în care A.D.P.B ar fi făcut plata, abordare ce denotă un formalism inadmisibil pentru o soluționare justă a speței.

Recurenta-pârâtă aduce, așadar, în discuție raportul dintre îndatorirea judecătorului de a stărui în aflarea adevărului prin stabilirea normei aplicabile și principiul disponibilității părților, unul dintre cele mai importante principii ale procesului civil.

În acest stadiu al analizei, Înalta Curte reține că, deși recurenta a încadrat aceste argumente în motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., cum aspectele semnalate vizează nereguli de ordin procedural, cu referire la încălcarea principiului disponibilității, acestea vor fi examinate din perspectiva cazului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., a cărui incidență nu se verifică în cauză, în raport de criticile analizate, după cum se va arăta în continuare.

Neregularitatea invocată de recurentă presupune încălcarea principiului disponibilității părților, care guvernează procesul civil și care implică, conform art. 9 alin. (2) C. proc. civ., că acestea stabilesc, prin cererile și apărările lor, obiectul și limitele procesului.

Înalta Curte subliniază că, din perspectiva dispozițiilor art. 9 C. proc. civ., regula este că, în procesul civil, părțile sunt cele care sesizează instanța cu cereri și apărări asupra cărora judecătorii trebuie să se pronunțe, situațiile în care instanța se sesizează din oficiu sau la solicitarea altor persoane, organizații, autorități sau instituții publice ori de interes public fiind unele de excepție.

În conformitate cu dispozițiile art. 22 alin. (6) C. proc. civ., este absolut necesar ca judecătorul să se pronunțe asupra a tot ceea ce i-au cerut părțile (ofensiv sau defensiv), fără să poată depăși limitele învestirii, decât în cazurile prevăzute de lege. Pretențiile sau apărările părților se fundamentează întotdeauna pe o stare de fapt, iar aceasta nu trebuie confundată cu pretenția înseși și nici cu ceea ce înseamnă calificarea juridică dată de parte. Pretenția este obiectul cererii de chemare în judecată, iar starea de fapt reprezintă motivarea pretenției, cele două fiind, indiscutabil, legate.

Dacă părțile sunt cele care stabilesc, de regulă, faptele deduse judecății, prin cererile și apărările formulate în proces, calificarea juridică a acestora aparține întotdeauna judecătorului. În acest sens, Înalta Curte relevă art. 22 alin. (1) C. proc. civ., care prevede că judecătorul soluționează litigiul potrivit normelor de drept ce îi sunt aplicabile, precum și art. 22 alin. (4) C. proc. civ., potrivit căruia judecătorul este cel care dă sau restabilește calificarea juridică a actelor și faptelor deduse judecății, fiind obligat, desigur, să pună în discuția părților această calificare, pentru a respecta principiul contradictorialității (art. 14 alin. (4) C. proc. civ.).

În principiu, autoritatea aparține, așadar, judecătorului, în ceea ce privește identificarea, interpretarea și aplicarea normelor de drept incidente, în cadrul procesual stabilit prin cererile și apărările cu care a fost învestit de părți. Așa fiind, în lipsa unui acord expres al părților, dat în condițiile art. 22 alin. (5) C. proc. civ., instanța este cea care dă ori restabilește calificarea juridică exactă, aceasta însemnând nu doar indicarea normei de drept incidentă, ci și identificarea naturii juridice reale a cererii, a categoriei sau instituției juridice aplicabile.

Mai mult decât atât, în considerarea efectului devolutiv al apelului, prevăzut de art. 476 C. proc. civ., instanța de apel este în drept să dea ea înseși cererii de chemare în judecată calificarea juridică exactă, diferită de cea care a fost reținută de prima instanță, fără a se putea considera că în felul acesta schimbă cauza cererii de chemare în judecată ori încalcă dublul grad de jurisdicție.

În cauza de față, curtea de apel, ca primă instanță de control judiciar, în raport de criticile formulate, analizând cauza în fapt și în drept, potrivit art. 476 alin. (1) C. proc. civ., a verificat, în limitele învestirii sale, aplicarea normelor legale de către prima instanță de fond, în raport de care a constatat că cererea dedusă judecății este întemeiată, dispunând admiterea acesteia.

Contrar susținerilor recurentei, Înalta Curte subliniază că, în apel, din perspectiva art. 477 C. proc. civ., devoluțiunea era totală; în consecință, instanța de prim control judiciar - învestită cu calificarea și, subsecvent, cu rejudecarea acțiunii -, a aplicat legal art. 479 și 480 alin. (2) C. proc. civ., când a stabilit complet starea de fapt și, consecutiv, a identificat și a aplicat temeiul juridic incident litigiului, reținând că reclamanta și-a fundamentat pretențiile pe faptul juridic licit al plății nedatorate, iar nu pe răspunderea civilă contractuală.

În raport de temeiul de drept al cererii de chemare în judecată, instanța de apel a procedat în mod just la verificarea caracterului eronat al plății efectuate de către reclamantă, ținând seama de împrejurarea că respectiva plată a fost efectuată pentru a stinge o datorie menționată într-un titlu executoriu ce a fost desființat ulterior, iar nu în executarea unei obligații rezultate din raporturile contractuale derulate între părți. În aceste condiții, nu se poate reține o încălcare a prevederilor art. 9 alin. (2) C. proc. civ., ci, dimpotrivă, o respectare a acestor dispoziții legale.

Prin următoarea critică formulată, recurenta-pârâtă apreciază că, prin raportare la dispozițiile art. 1208-1209 C. civ., plata făcută de intimata-reclamantă A.D.P.B. nu poate fi reținută ca fiind făcută "din eroare", așa cum a reținut instanța de apel.

Or, se constată că, în cadrul acestui motiv de recurs, prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta-pârâtă tinde să obțină reanalizarea susținerilor sale privind vicierea consimțământului la momentul efectuării plății prin eroare, prin reiterarea elementelor de fapt pe care le-a prezentat în primă instanță și pe care instanța de apel le-a verificat prin prisma criticilor formulate și prin evaluarea probatoriului administrat, cu scopul de a se stabili o altă situație de fapt decât aceea reținută în apel.

În dezvoltarea acestui motiv de casare, recurenta invocă formal prevederile art. 1208 și art. 1209 C. civ., fără a prezenta argumente juridice care să descrie modalitatea concretă în care s-a produs eroarea de drept, prin încălcarea sau aplicarea greșită a normei de drept material, recurenta contestând aprecieri de fapt efectuate de instanța devolutivă în legătură cu eroarea în care s-a aflat intimata-reclamantă la momentul plății, pentru a susține că nu sunt îndeplinite cerințele pentru existența erorii în această modalitate.

Afirmația recurentei privind eroarea intimatei nu pune în discuție legalitatea deciziei, din moment ce eroarea celui ce plătește este, în principiu, una dintre condițiile necesare pentru admiterea acțiunii în restituire.

În acest context, cenzurarea modului în care instanța de apel a stabilit elementele de fapt pe baza cărora a stabilit eroarea în care s-a aflat intimata-reclamantă, ca și condiție pentru existența plății nedatorate, presupune verificarea temeiniciei deciziei atacate. Aceste chestiuni, care țin de aspectele factuale ale cauzei, nu pot fi plasate în sfera de incidență a art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Recursul este o cale extraordinară de atac în reformare, ce poate fi exercitată pentru temeiuri de nelegalitate limitativ determinate de lege, nu și de netemeinicie. Așa cum rezultă din prevederile art. 483 alin. (3) C. proc. civ., scopul recursului este doar acela de examinare a conformității hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile, aspectele de netemeinicie neputând fi analizate în cadrul căii extraordinare de atac a recursului.

Susținerile recurentei în sensul că plata nu a fost efectuată prin executare silită, ci de bunăvoie, nu determină nelegalitatea hotărârii pronunțate de instanța de apel, atât timp cât înscrisul doveditor al plății efectuate de către reclamantă face referire explicită la hotărârea judecătorească ce a fost ulterior anulată, iar nu la raporturile contractuale derulate între părți.

În continuare, instanța supremă va analiza motivele circumscrise art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Preliminar, instanța supremă constată că recurenta-pârâtă nu prezintă un raționament din care să rezulte modul în care instanța de apel ar fi aplicat greșit art. 1.341-1.344 C. civ., reglementând plata nedatorată, și pe cele ale art. 1.635-1.639 C. civ., privind restituirea prestațiilor, de asemenea, invocate prin recurs.

Autoarea recursului susține că tocmai acest mod de a analiza speța a stat și la baza soluției pronunțate de instanța de fond, permițându-i astfel să analizeze, în mod concret și complet, incidența în prezenta cauză a dispozițiilor art. 1341-1344 si 1635-1649 C. civ. și prin urmare, ignorând complet situația de fapt în esența sa, respectiv modul de derulare a raporturilor contractuale dintre părți, instanța de apel ajunge la concluzia că datoria nu ar exista, întrucât sentința care a stat la baza plății făcute ar fi fost anulată și ar fi dispărut cu efect retroactiv temeiul în care ADPB ar fi făcut plata.

Contrar susținerilor recurentei-pârâte, analiza deciziei recurate impune concluzia că reformarea sentinței primei instanțe nu s-a întemeiat pe atragerea răspunderii contractuale, ci pe efectele plății nedatorate, iar considerentul prin care curtea de apel a invalidat hotărârea tribunalului în privința temeiului acțiunii trebuie raportat la specificul litigiului, în care obligația de restituire nu derivă din contract, ci din faptul că, la momentul plății, intimata-reclamantă a fost în eroare în privința îndeplinirii condiției sub care își asumase obligația de plată.

Or, într-o atare situație, chiar dacă plata nedatorată s-a putea spune că s-a întemeiat pe un contract, obligația de restituire nu trebuie analizată din perspectiva răspunderii contractuale, pentru că nu se invocă o faptă ilicită a accipiens, ci din perspectiva faptului licit al plății nedatorate.

Așadar, cum intimata-reclamantă Administrarea Domeniului Public București S.A. nu a invocat drept cauză a acțiunii o faptă ilicită a recurentei-pârâte, ci împrejurarea desființării titlului executoriu ce a constituit temei al plății efectuate, în temeiul art. 9 și 22 C. proc. civ., instanța de apel a procedat legal când a soluționat cererea în temeiul faptului juridic al plății nedatorate și al principiilor restituirii prestațiilor - aplicând legal și corect dispozițiile art. 1.341 și 1.635 C. civ., de altfel, invocate și ca temei al cererii de chemare în judecată.

În consecință, critica examinată va fi înlăturată, în decizia recurată reținându-se tocmai contrariul susținerilor recurentei-pârâte, respectiv că, în temeiul faptului juridic licit al plății nedatorate, cel ce a plătit, chiar și în baza unui contract, fără a fi obligat, are dreptul la restituire. Această concluzie nu obliga instanța de apel să examineze condițiile răspunderii contractuale, ci pe cele ale acțiunii în restituirea plății nedatorate, astfel cum corect au fost analizate.

În plus, instanța supremă subliniază că analiza condițiilor răspunderii civile contractuale - existența unei fapte ilicite care constă în nerespectarea obligației contractuale, prejudiciul, raportul de cauzalitate și vinovăția debitorului - nu este aptă să reliefeze nelegalitatea deciziei recurate, întrucât admiterea acțiunii întemeiate pe instituția plății nedatorate presupune verificarea unor condiții diferite - existența unei plăți, inexistența datoriei pentru stingerea căreia s-a făcut plata și ca aceasta să fie făcută de către solvens, în principiu, din eroare.

Vor fi înlăturate și argumentele care susțin culpa intimatei-reclamante, care putea să facă aplicarea dispozițiilor art. 1024 alin. (5) C. proc. civ., ori cele privind executarea sentinței de către A.D.P.B. din proprie inițiativă; analiza acestor condiții ar fi fost relevantă într-o acțiune în răspundere contractuală, însă admiterea apelului și stabilirea obligației de restituire în sarcina recurentei s-a întemeiat pe faptul plății nedatorate.

În fine, va fi înlăturată și ultima critică formulată de recurenta-pârâtă, prin care aceasta susține nelegalitatea deciziei recurate din punct de vedere procedural, în condițiile în care instanța de apel a găsit de cuviință să analizeze speța exclusiv prin raportare la faptul și motivele plății, considerând că se impunea să analizeze și apărările pe care recurenta le-a formulat la fond strict pe aceasta temă, respectiv implicațiile de ordin procedural ale plății făcute de ADPB, apărări pe care nu le-a mai reluat și în apel, având în vedere considerentele sentinței civile nr. 2481/24.1 0.2023.

Pe de o parte, deși raportat la acest aspect, recurenta consideră că, în speță, sunt incidente și dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., aceasta nu indică în concret norma de procedură pretins încălcată de către instanța de apel, iar, pe de altă parte, așa cum s-a arătat mai sus, în apel, devoluțiunea este totală.

Mai trebuie precizat că recurenta a indicat formal motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., atât timp cât nu a arătat în concret în ce ar consta motivarea necorespunzătoare a deciziei recurate. Aceste prevederi se referă la ipoteza în care hotărârea nu cuprinde motivele pe care se sprijină sau când cuprinde motive contradictorii ori străine de natura cauzei. Din parcurgerea deciziei recurate se observă că aceasta respectă exigențele art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ. și cuprinde motivele de fapt și de drept care au format convingerea instanței și au justificat soluția de admitere a apelului și a cererii de chemare în judecată, oferindu-se răspuns tuturor apărărilor invocate de părți. În aceste condiții, părțile au posibilitatea de a înțelege argumentele care au determinat pronunțarea acestei soluții, iar controlul judiciar este posibil pe baza considerentelor expuse de instanța de apel.

Înalta Curte observă că decizia atacată nu este motivată sumar sau necorespunzător, ci dimpotrivă, este prezentat în mod coerent raționamentul juridic care a condus la pronunțarea soluției în apel, astfel că hotărârea recurată conține motivarea conformă în fapt și în drept.

Împrejurarea că recurenta pârâtă nu este de acord cu soluția la care a ajuns instanța de apel nu se traduce într-o motivare necorespunzătoare a deciziei, la fel cum neînsușirea apărărilor expuse de către parte nu reprezintă o nemotivare a hotărârii. Ceea ce este esențial este faptul că instanța de apel a prezentat în clar și coerent argumentele pentru care a pronunțat soluția în apel în sensul temeiniciei pretențiilor solicitate pe temeiul plății nedatorate, fiind astfel posibilă realizarea controlului judiciar.

Față de cele arătate, Înalta Curte constată că în cuprinsul deciziei atacate există considerente suficiente care să fundamenteze soluția de admitere a apelului reclamantei și de admitere a pretențiilor formulate, să răspundă apărărilor ambelor părți, să permită acestora și instanței de recurs să înțeleagă argumentele care au stat la baza soluției dispuse, în acord cu art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., astfel încât acest motiv de recurs este nefondat.

În concluzie, Înalta Curte de Casație și Justiție va înlătura motivele de casare examinate și, pentru toate considerentele prezentate, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ., statuând asupra caracterului nefondat al recursului, urmează a-l respinge.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de recurenta-pârâtă A. S.R.L. împotriva deciziei civile nr. 181 din 06 februarie 2025, pronunțată de Curtea de Apel București - secția a V-a Civilă.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 18 noiembrie 2025.