ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1327/2006

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor aflate la dosar, constată

următoarele:

Prin acțiunea înregistrată la Curtea de Apel Brașov, sub nr. 264 din 15 iunie 2005, reclamanta B.P. a solicitat, în

contradictoriu cu pârâta Casa Județeană de Pensii Brașov, anularea hotărârii

acesteia nr. 4204 din 23 mai 2005 și obligarea pârâtei să-i acorde drepturile

prevăzute de Legea nr. 189/2000.

În susținerea acțiunii, reclamanta a

depus la dosar, în copie, mai multe înscrisuri, printre care hotărârea

contestată, acte de stare civilă, precum și declarațiile unor martori, din care

rezultă că s-a născut la data de 19 ianuarie 1930, în localitatea Brașov, de

unde, împreună cu familia, după adoptarea Dictatului de la Viena, a fost nevoită să se refugieze în localitatea Sfântu Gheorghe.

Pârâta, prin întâmpinare, a solicitat

respingerea acțiunii, arătând că reclamanta nu se încadrează în prevederile

Legii nr. 189/2000, întrucât nu a făcut dovada persecuției etnice la care ar fi

fost supusă.

Prin sentința civilă nr. 123/F din

18 octombrie 2005, Curtea de Apel Brașov, secția de contencios administrativ și

fiscal, a admis acțiunea și a anulat hotărârea emisă de pârâtă, obligând-o să-i

recunoască reclamantei, calitatea de beneficiară a Legii nr. 189/2000 și să-i

acorde drepturile compensatorii prevăzute de lege, precum și suma de 300 RON,

reprezentând cheltuieli de judecată.

Pentru a pronunța această soluție,

instanța de fond a reținut, în esență, că reclamanta a avut domiciliul stabil

în Brașov, până în anul 1940, când din motive etnice, consecință a

evenimentelor care au urmat „Dictatului de la Viena”, împreună cu familia sa, a fost nevoită să părăsească localitatea de domiciliu, refugiindu-se în

localitatea Sf’ântu Gheorghe.

Invocând dispozițiile art. 304 pct. 8 și 9 și ale art.

304

1

C. proc. civ., pârâta Casa Județeană de Pensii Brașov a

declarat recurs împotriva sentinței pronunțate de instanța de fond, criticând-o

pentru netemeinicie și nelegalitate, față de împrejurarea că reclamanta nu a

făcut dovada persecuției etnice cu acte oficiale și nici cu declarațiile

martorilor, care nu menționează motivele refugiului și sunt contradictorii sub

aspectul datei schimbării domiciliului.

Examinând cauza și sentința atacată,

în raport cu criticile invocate, cu actele și lucrările dosarului, precum și cu

dispozițiile legale incidente în cauză, inclusiv cele ale art. 304

1

C. proc. civ., Curtea constată că recursul este fondat, după cum se va arăta în

continuare.

Într-adevăr, potrivit art. 1 lit. c)

din O.G. nr. 105/1999, cu modificările și completările ulterioare, de

prevederile acestui act normativ beneficiază persoana, cetățean român, care, în

perioada regimurilor instaurate cu începere de la 6 septembrie 1940, la 6

martie 1945, a avut de suferit persecuții etnice, în sensul că a fost

refugiată, expulzată sau strămutată în altă localitate.

De asemenea, în conformitate cu art.

4 alin. (2) din Normele pentru aplicarea prevederilor O.G. nr. 105/1999,

aprobate prin H.G. nr. 127/2002, în lipsa actelor oficiale, dovada încadrării

în situațiile prevăzute la art. 1 din ordonanță se poate face prin declarație

cu martori.

În lipsa unor acte oficiale, pentru

dovedirea împrejurărilor invocate în susținerea acțiunii, reclamanta a depus la

dosarul cauzei, declarațiile notariale ale mai multor martori.

Referindu-se la mărturie, ca mijloc

de probă în procesul civil, art. 192 C. proc. civ. stabilește că înainte ca

martorul să declare ceea ce știe în legătură cu faptele sau împrejurările ce

constituie obiectul probei, un minimum de aspecte se impun a fi precizate,

tocmai pentru a da posibilitatea judecătorului să aprecieze în ce măsură

mărturia depusă reflectă realitatea. De asemenea, potrivit art. 196 din același

cod, mărturia este individuală, neputând fi dată o declarație comună a mai

multor martori. Aceste reguli prevăzute de Codul de procedură civilă, trebuie

considerat că se aplică tuturor declarațiilor de martori, indiferent dacă

acestea sunt judiciare sau extrajudiciare, ca în speța de față, întrucât

nerespectarea lor face imposibilă operațiunea de apreciere a mărturiilor.

Or, analizând declarațiile

extrajudiciare ale martorilor, depuse la dosarul cauzei, reiese că nici unul

din aspectele prevăzute de art. 192 C. proc. civ., cu excepția identității și

vârstei martorilor, nu au fost lămurite în prealabil. În același timp, nici

condiția ca mărturia să fie individuală nu este respectată în cauză, toate

declarațiile martorilor fiind colective.

În ceea ce privește declarațiile

date nemijlocit, în fața instanței de fond, de către martorii P.A. și M.A., se

constată că acestea, fără a aduce lămuriri sub aspectul motivelor schimbării

domiciliului reclamantei, sunt chiar contradictorii cu privire la data

presupusului refugiu. Astfel, în timp ce primul martor declară că refugiul a

avut loc în toamna anului 1940, cel de-al doilea menționează ca dată a

părăsirii localității de domiciliu, luna septembrie a anului 1944.

Așa fiind, cum reclamanta nu a făcut

proba, cu vreun act oficial sau un alt document, că ar fi fost refugiată și că

acest lucru s-ar fi datorat unor persecuții din motive etnice și nici

declarațiile martorilor nu atestă acest lucru, simpla schimbare a localității

de domiciliu, în lipsa condiției legale referitoare la persecuția din motive

etnice, neputând fi considerată refugiu, în sensul prevederilor O.G. nr. 105/1999,

în mod greșit instanța de fond a recunoscut reclamantei, calitatea de

beneficiară a prevederilor acestui act normativ, acordându-i drepturile

compensatorii corespunzătoare.

Procedând astfel, instanța de fond a

pronunțat o hotărâre netemeinică și nelegală,

motiv pentru care sentința atacată

va fi casată și, pe fond, va fi respinsă acțiunea reclamantei.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de pârâta Casa Județeană de

Pensii Brașov împotriva sentinței civile nr. 123/F din 18 octombrie 2005 a Curții de Apel Brașov, secția de contencios administrativ și fiscal.

Modifică sentința atacată și, în fond, respinge, ca

neîntemeiată, acțiunea reclamantei B.P.

Pronunțată în ședință publică,

astăzi 18 aprilie 2006.