ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 3038/2006

Asupra recursului de față; În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin încheierea din 3 mai 2006, pronunțată în dosarul nr. 3199/2/2006 al Curții de Apel București, secția I penală, s-a dispus, printre altele, menținerea stării de arest a inculpatului P.F. Pentru a hotărî astfel, Curtea de Apel București a reținut că, verificând legalitatea și temeinicia arestării preventive a inculpatului, s-a constatat că temeiurile care au stat la baza luării acestei măsuri subzistă, impunând în continuare privarea de libertate a acestuia. Împotriva încheierii sus-arătate a declarat recurs inculpatul P.F., solicitând, prin apărătorul desemnat din oficiu, casarea acesteia și punerea sa în libertate întrucât nu mai există nici un temei care să justifice menținerea stării de arest.

Înalta Curte, examinând motivele de recurs invocate, cât și din oficiu cauza potrivit art. 385 9 alin. (3) C. proc. pen., combinat cu art. 385 6 și art. 385 7 alin. (1) C. proc. pen., constată că recursul este nefondat, pentru considerentele ce vor fi arătate în continuare. Așa cum rezultă din actele aflate la dosar, inculpatul a fost trimis în judecată pentru săvârșirea infracțiunilor de luare de mită în formă continuată și de asociere în vederea comiterii de infracțiuni, fapte prevăzute și pedepsite de art. 254 alin. (2) C. pen., raportat la art. 7 din Legea nr. 78/2000, cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen., și art. 17 lit. b) din Legea nr. 78/2000, raportat la art. 323 alin. (1) și (2) C. pen.

În esență, s-a reținut că inculpatul, inspector principal de poliție în cadrul I.P.J. Ilfov – Serviciul de Investigare a Fraudelor și inculpații B.R. și P.V., urmărind obținerea de foloase prin comiterea unor fapte de corupție au inițiat constituirea unei asocieri pentru comiterea a 4 acte materiale de luare de mită. Temeiurile arestării preventive a inculpatului P.F. le-au constituit dispozițiile art. 148 lit. h) C. proc. pen. Cât privește menținerea stării de arest a inculpatului, Înalta Curte apreciază că în mod temeinic și legal s-a dispus privarea de libertate a acestuia. Este adevărat că potrivit art. 5 din C.A.D.O.L.F. și art. 23 alin. (1) din Constituția României, nimeni nu poate fi privat de libertate.

În aceleași texte, însă, sunt înscrise totodată și excepțiile de la regula generală mai sus menționată. Astfel, conform art. 5 paragraful 1 lit. e) din Convenție, ratificată de România prin Legea nr. 30/1994 se prevede că „se exceptează de la dreptul de a nu putea fi lipsit de libertate și cel care a fost arestat sau reținut în vederea aducerii sale în fața autorității judiciare competente sau când există motive verosimile de a lămuri că a săvârșit o infracțiune, ori când există motive temeinice de a crede în necesitatea de a-l împiedica să săvârșească o infracțiune sau să fugă după săvârșirea acesteia.

Pe de altă parte, art. 20 din Constituția României prevede că „dispozițiile constituționale vor fi interpretate și aplicate în concordanță cu D.U.D.O., cu pactele și cu celelalte tratate la care România este parte” iar, dacă există neconcordanțe între pactele și tratatele privitoare la drepturile omului la care România este parte și legile interne au prioritate reglementările internaționale. Rezultă așadar, că reglementările cuprinse în art. 5 paragraful 3 din Convenție sunt obligatorii, făcând parte din ordinea de drept internă. În raport cu reglementările internaționale menționate, cu referire expresă la excepția prezentată de arestare preventivă, s-au stipulat, printre altele, că privarea de libertate trebuie să se realizeze numai în formele legale și după procedura prevăzută în legislația fiecărui stat, conform Convenției, respectiv cu respectarea procedurii prevăzută de legea procesual penală, prin raportare și la dispozițiile constituționale.

Reiese așadar, că dispunerea măsurii arestării preventive și menținerea acesteia trebuie să se facă cu respectarea dispozițiilor generale înscrise în legea procesual penală, fiind subordonate dovedirii interesului superior, pe care îl deservesc. Potrivit art. 160 b alin. (1) C. proc. pen., instanța de judecată în exercitarea atribuțiilor de control judiciar, este obligată să verifice periodic legalitatea și temeinicia arestării preventive. Conform alin. (3) al aceluiași articol, când instanța constată că temeiurile care au determinat arestarea impun în continuare privarea de libertate, dispune prin încheiere motivată menținerea arestării preventive. În cauză, așa cum rezultă din încheierea atacată, instanța de apel a procedat la efectuarea verificărilor dispuse de legea procesual penală și a constatat că temeiurile de fapt și de drept [(art. 148 lit. h) C. proc.

pen.)] care au stat la baza luării măsurii arestării preventive subzistă, impunând în continuare privarea de libertate a inculpatului P.F. Înalta Curte constată că, în raport de modul de concepere a activității infracționale, de împrejurările comiterii faptei și de urmările acesteia, lăsarea în libertate a inculpatului prezintă pericol social concret pentru ordinea publică, prin crearea unui sentiment de insecuritate și neîncredere în buna desfășurare a actului de justiție. Pe de altă parte, asemenea fapte neurmate de o ripostă fermă a societății ar întreține climatul infracțional și ar crea făptuitorilor impresia că pot persista în sfidarea legii. Așa fiind, Înalta Curte, în conformitate cu dispozițiile art. 385 15 alin. (1) pct. 1 lit. b) C. proc.

pen., va respinge, ca nefondat, recursul declarat de inculpatul P.F. Văzând și dispozițiile art. 192 alin. (2) C. proc. pen.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondat, recursul declarat de inculpatul P.F. împotriva încheierii din 3 mai 2006 Curții de Apel București, secția I penală, pronunțată în dosarul nr. 3199/2/2006. Obligă pe recurent să plătească statului suma de 120 lei cheltuieli judiciare, din care suma de 40 lei, reprezentând onorariul pentru apărarea din oficiu, se va avansa din fondul Ministerului Justiției. Definitivă. Pronunțată în ședință publică, azi 11 mai 2006.