ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 7328/2006

Constată că la data de 14 iulie 2004, O.M.A. și O.M.C. au formulat contestație, înregistrată pe rolul Tribunalului Dolj sub nr. 2893, împotriva dispoziției nr. 14418 din 10 iunie 2004 emisă de Primarul municipiului Craiova, solicitând anularea acesteia. În motivarea cererii, contestatorii au arătat că în mod nejustificat le-a fost respinsă notificarea pe considerentul că nu ar fi făcut dovada calității de persoane îndreptățite, având în vedere că imobilul a cărui restituire au cerut-o a aparținut bunicilor acestora. Prin sentința nr. 1156 din 8 iulie 2005, Tribunalul Dolj, secția civilă, a admis contestația, a anulat dispoziția atacată și a dispus restituirea în natură a imobilului situat în Craiova, compus din trei corpuri de clădire și teren în suprafață de 1.514 mp (individualizat conform raportului de expertiză efectuat în cauză).

Pentru pronunțarea acestei soluții, tribunalul a reținut, pe baza probelor administrate, că imobilul în discuție a aparținut autoarei reclamanților (bunica acestora, C.A.), de la care bunul a fost preluat prin naționalizare. S-a constatat că preluarea a fost abuzivă și că bunul face astfel obiectul Legii nr. 10/2001. În același timp, contestatorii au făcut dovada vocației lor succesorale prin certificatul de moștenitor nr.83/1996, față de dispozițiile art. 4 din Legea nr. 10/2001 aceștia fiind considerați și repuși în termenul de acceptare a succesiunii autoarei lor, cu privire la bunurile ce intră în sfera de reglementare a acestei legi. Împotriva sentinței au declarat apel Primarul și Primăria municipiului Craiova, care au formulat critici de nelegalitate susținând greșita anulare a dispoziției.

S-a arătat în acest sens, că soluționarea notificării s-a realizat în mod corect, în condițiile în care dosarul notificanților nu a cuprins acte doveditoare care să ateste dreptul de proprietate asupra imobilului al autoarei reclamanților și nici acte prin care să fie dovedită în mod cert calitatea de moștenitori a acestora. Or, de la data intrării în vigoare a H.G. nr. 498/2003 și până la data de 10 iunie 2004, când a fost emisă dispoziția, intimații nu au depus acte în sprijinul pretențiilor lor, astfel încât soluția nu putea fi decât în sensul respingerii notificării. Prin decizia nr. 50 din 20 ianuarie 2006 Curtea de Apel Craiova, secția civilă, a respins apelul declarat, apreciind asupra caracterului nefondat al criticilor.

Astfel, s-a constatat că prin actele depuse la dosarul cauzei, respectiv, cartea funciară din 1940 a imobilului, actul de partaj și tranzacție înscris la Tribunalul Dolj sub nr. 732 din 19 februarie 1938, s-a făcut dovada că imobilul a aparținut autoarei intimaților și că acesta a fost naționalizat prin Decretul nr. 92/1950. De asemenea, potrivit certificatelor de stare civilă și certificatului de moștenitor, reclamanții au probat că sunt succesorii fostului proprietar al imobilului. În ce privește susținerea apelanților potrivit căreia actele doveditoare nu au fost depuse în termen legal, ea a fost înlăturată considerându-se pe de o parte, că pârâții nu au dovedit afirmațiile lor și pe de altă parte, că reclamanții au fost repuși oricum în termen prin dispozițiile Legii nr. 10/2001.

Decizia a fost atacată cu recurs de către apelanți, criticile acestora privind următoarele aspecte: - Soluția are caracter nelegal având în vedere că dispoziția de respingere, contestată de reclamanți, a fost emisă în conformitate cu prevederile legii speciale de reparație și ale H.G.

nr. 498/2003, în condițiile în care la data soluționării, dosarul de notificare nu cuprindea actele doveditoare în privința dreptului de proprietate și a calității de moștenitori a solicitanților; - Hotărârea este nelegală deoarece pe de o parte, actele doveditoare au fost depuse în timpul litigiului, iar pe de altă parte, autoritatea locală nu a făcut altceva decât să emită o dispoziție, în condițiile legii, prin care să soluționeze notificarea; - Instanțele au depășit atribuțiile puterii judecătorești pronunțând o soluție privind restituirea în natură a imobilelor, întrucât competența de restituire a acestor bunuri, solicitate potrivit Legii nr. 10/2001 revine Comisiei de aplicare a legii speciale, ori comisia nu a analizat notificarea sub acest aspect, ci doar sub acela al calității de persoane îndreptățite a solicitanților.

În drept, au fost invocate dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ. Recursul nu este fondat. - Stabilirea calității de persoane îndreptățite a reclamanților s-a făcut în mod corect, având în vedere dispozițiile art. 4 alin. (2), cu referire la art. 3 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 10/2001 și probele la care s-au raportat instanțele fondului. Potrivit textelor de lege menționate, sunt îndreptățiți să ceară restituirea imobilelor, moștenitorii persoanelor fizice ale căror bunuri au fost preluate în mod abuziv de către stat. Or, așa cum au reținut instanțele de fond, prin mijloacele de probă administrate în cauză, s-a demonstrat faptul că imobilul ce a constituit obiect al notificării, a aparținut bunicii reclamanților, fiind naționalizat (și deci, preluat abuziv în sensul art. 2 din Legea nr. 10/2001).

Reclamanții, ca succesori ai proprietarului deposedat, și-au justificat astfel calitatea în a pretinde restituirea bunului. - Susținerea recurenților în sensul că probele administrate în faza judiciară nu puteau fi luate în considerare, este neîntemeiată. Faptul că dispozițiile art. 22 din Legea nr. 10/2001 (și în executarea acestora, H.G. nr. 498/2003) au stabilit un termen pentru depunerea, ca anexă la notificare, a actelor doveditoare ale dreptului de proprietate și a calității de moștenitor, nu înseamnă că astfel de înscrisuri nu mai pot fi administrate în procedura judiciară. Termenul a fost instituit de legiuitor pentru faza prealabilă, cu scopul asigurării celerității în rezolvarea notificărilor.

Nerespectarea termenului în această etapă nu poate fi sancționată însă, prin decăderea din dreptul de a administra probe în fața instanței de judecată. Posibilitatea legală, a atacării actului unității deținătoare înseamnă, în cadrul unui acces efectiv la instanță, dreptul părții de a demonstra nelegalitatea și netemeinicia dispoziției și în raport de probe noi. Altminteri, calea de atac ar fi lipsită de conținut, iar recursul la instanță ar rămâne pur formal, dacă cenzurarea actului s-ar realiza doar pe baza probelor anexate notificării, aflate în dosarul unității deținătoare. Consecința unei astfel de interpretări ar consta în îngrădirea nejustificată a accesului la justiție și încălcarea dreptului la un proces echitabil, în reglementarea dată de art. 6 din Convenția europeană a drepturilor omului și libertăților fundamentale.

În procedura judiciară declanșată de reclamanți, nemulțumiți de rezolvarea dată notificării lor, desfășurarea judecății se realizează după regulile și principiile care guvernează procesul civil. De aceea, încuviințând probe în susținerea pretențiilor și recunoscând valoarea probatorie înscrisurilor, instanțele de fond au procedat corect. - Critica recurenților referitoare la depășirea atribuțiilor puterii judecătorești prin pronunțarea soluției de restituire a imobilului este de asemenea, nefondată. Soluționând contestația împotriva dispoziției primarului, instanța a exercitat controlul reglementat de Legea nr. 10/2001 împotriva unor astfel de acte. În procedura prevăzută de acest act normativ, unitățile deținătoare au competență în a dispune restituirea imobilelor sau a stabili măsuri reparatorii prin echivalent numai într-o fază prealabilă sesizării instanței.

Depășindu-se această etapă și recurgându-se la procedura judiciară, instanța este cea chemată, în virtutea plenitudinii sale de jurisdicție, să stabilească norma legală aplicabilă situației de fapt deduse judecății. Aceasta înseamnă, cu referire la materia imobilelor preluate abuziv, că instanța este cea care apreciază în legătură cu modalitatea de reparație ce se cuvine persoanei îndreptățite. De altfel, art. 2 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 stabilește expres că „persoanele ale căror imobile au fost preluate fără titlu valabil își păstrează calitatea de proprietari avută la data preluării, pe care o exercită după primirea deciziei sau a hotărârii judecătorești de restituire”. Rezultă că prin critica formulată, recurenții au ignorat atât dispozițiile unei legi speciale, cât și regulile fundamentale privind funcția jurisdicțională a instanței de judecată.

În procedura prevăzută de Legea nr. 10/2001, emițând dispoziția prin care soluționează notificarea, primarul nu acționează ca reprezentant al puterii executive, ci în numele persoanei juridice, care este unitatea administrativ-teritorială notificată. Prin cenzurarea actului emis în aceste condiții, instanța nu intră în sfera unei alte puteri ci își îndeplinește, astfel cum s-a menționat deja, funcția jurisdicțională. Pentru considerentele expuse, criticile de nelegalitate formulate au caracter nefondat, recursul urmând să fie respins în consecință.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE: Respinge recursul declarat de Primarul municipiului Craiova și Primăria municipiului Craiova împotriva deciziei civile nr. 50 din 20 ianuarie 2006 a Curții de Apel Craiova. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 21 septembrie 2006.