ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 7328/2006

Constată că la data de 14 iulie

2004, O.M.A. și O.M.C. au formulat contestație, înregistrată pe rolul

Tribunalului Dolj sub nr. 2893, împotriva dispoziției nr. 14418 din 10 iunie

2004 emisă de Primarul municipiului Craiova, solicitând anularea acesteia.

În motivarea cererii, contestatorii

au arătat că în mod nejustificat le-a fost respinsă notificarea pe

considerentul că nu ar fi făcut dovada calității de persoane îndreptățite,

având în vedere că imobilul a cărui restituire au cerut-o a aparținut bunicilor

acestora.

Prin sentința nr. 1156 din 8 iulie

2005, Tribunalul Dolj, secția civilă, a admis contestația, a anulat dispoziția

atacată și a dispus restituirea în natură a imobilului situat în Craiova,

compus din trei corpuri de clădire și teren în suprafață de 1.514 mp

(individualizat conform raportului de expertiză efectuat în cauză).

Pentru pronunțarea acestei soluții,

tribunalul a reținut, pe baza probelor administrate, că imobilul în discuție a

aparținut autoarei reclamanților (bunica acestora, C.A.), de la care bunul a

fost preluat prin naționalizare. S-a constatat că preluarea a fost abuzivă și

că bunul face astfel obiectul Legii nr. 10/2001.

În același timp, contestatorii au

făcut dovada vocației lor succesorale prin certificatul de moștenitor

nr.83/1996, față de dispozițiile art. 4 din Legea nr. 10/2001 aceștia fiind

considerați și repuși în termenul de acceptare a succesiunii autoarei lor, cu

privire la bunurile ce intră în sfera de reglementare a acestei legi.

Împotriva sentinței au declarat apel

Primarul și Primăria municipiului Craiova, care au formulat critici de nelegalitate

susținând greșita anulare a dispoziției.

S-a arătat în acest sens, că

soluționarea notificării s-a realizat în mod corect, în condițiile în care

dosarul notificanților nu a cuprins acte doveditoare care să ateste dreptul de

proprietate asupra imobilului al autoarei reclamanților și nici acte prin care

să fie dovedită în mod cert calitatea de moștenitori a acestora.

Or, de la data intrării în vigoare a

H.G. nr. 498/2003 și până la data de 10 iunie 2004, când a fost emisă

dispoziția, intimații nu au depus acte în sprijinul pretențiilor lor, astfel

încât soluția nu putea fi decât în sensul respingerii notificării.

Prin decizia nr. 50 din 20 ianuarie

2006 Curtea de Apel Craiova, secția civilă, a respins apelul declarat,

apreciind asupra caracterului nefondat al criticilor.

Astfel, s-a constatat că prin actele

depuse la dosarul cauzei, respectiv, cartea funciară din 1940 a imobilului,

actul de partaj și tranzacție înscris la Tribunalul Dolj sub nr. 732 din 19

februarie 1938, s-a făcut dovada că imobilul a aparținut autoarei intimaților

și că acesta a fost naționalizat prin Decretul nr. 92/1950.

De asemenea, potrivit certificatelor

de stare civilă și certificatului de moștenitor, reclamanții au probat că sunt

succesorii fostului proprietar al imobilului.

În ce privește susținerea

apelanților potrivit căreia actele doveditoare nu au fost depuse în termen

legal, ea a fost înlăturată considerându-se pe de o parte, că pârâții nu au

dovedit afirmațiile lor și pe de altă parte, că reclamanții au fost repuși

oricum în termen prin dispozițiile Legii nr. 10/2001.

Decizia a fost atacată cu recurs de

către apelanți, criticile acestora privind următoarele aspecte:

- Soluția are caracter nelegal având

în vedere că dispoziția de respingere, contestată de reclamanți, a fost emisă

în conformitate cu prevederile legii speciale de reparație și ale H.G. nr.

498/2003, în condițiile în care la data soluționării, dosarul de notificare nu

cuprindea actele doveditoare în privința dreptului de proprietate și a

calității de moștenitori a solicitanților;

- Hotărârea este nelegală deoarece

pe de o parte, actele doveditoare au fost depuse în timpul litigiului, iar pe

de altă parte, autoritatea locală nu a făcut altceva decât să emită o

dispoziție, în condițiile legii, prin care să soluționeze notificarea;

- Instanțele au depășit atribuțiile

puterii judecătorești pronunțând o soluție privind restituirea în natură a

imobilelor, întrucât competența de restituire a acestor bunuri, solicitate

potrivit Legii nr. 10/2001 revine Comisiei de aplicare a legii speciale, ori

comisia nu a analizat notificarea sub acest aspect, ci doar sub acela al

calității de persoane îndreptățite a solicitanților.

În drept, au fost invocate

dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

Recursul nu este fondat.

- Stabilirea calității de persoane

îndreptățite a reclamanților s-a făcut în mod corect, având în vedere

dispozițiile art. 4 alin. (2), cu referire la art. 3 alin. (1) lit. a) din

Legea nr. 10/2001 și probele la care s-au raportat instanțele fondului.

Potrivit textelor de lege

menționate, sunt îndreptățiți să ceară restituirea imobilelor, moștenitorii

persoanelor fizice ale căror bunuri au fost preluate în mod abuziv de către

stat.

Or, așa cum au reținut instanțele de

fond, prin mijloacele de probă administrate în cauză, s-a demonstrat faptul că

imobilul ce a constituit obiect al notificării, a aparținut bunicii

reclamanților, fiind naționalizat (și deci, preluat abuziv în sensul art. 2 din

Legea nr. 10/2001).

Reclamanții, ca succesori ai

proprietarului deposedat, și-au justificat astfel calitatea în a pretinde

restituirea bunului.

- Susținerea recurenților în sensul

că probele administrate în faza judiciară nu puteau fi luate în considerare,

este neîntemeiată.

Faptul că dispozițiile art. 22 din

Legea nr. 10/2001 (și în executarea acestora, H.G. nr. 498/2003) au stabilit un

termen pentru depunerea, ca anexă la notificare, a actelor doveditoare ale

dreptului de proprietate și a calității de moștenitor, nu înseamnă că astfel de

înscrisuri nu mai pot fi administrate în procedura judiciară.

Termenul a fost instituit de

legiuitor pentru faza prealabilă, cu scopul asigurării celerității în

rezolvarea notificărilor.

Nerespectarea termenului în această

etapă nu poate fi sancționată însă, prin decăderea din dreptul de a administra

probe în fața instanței de judecată.

Posibilitatea legală, a atacării

actului unității deținătoare înseamnă, în cadrul unui acces efectiv la

instanță, dreptul părții de a demonstra nelegalitatea și netemeinicia

dispoziției și în raport de probe noi.

Altminteri, calea de atac ar fi

lipsită de conținut, iar recursul la instanță ar rămâne pur formal, dacă

cenzurarea actului s-ar realiza doar pe baza probelor anexate notificării,

aflate în dosarul unității deținătoare.

Consecința unei astfel de

interpretări ar consta în îngrădirea nejustificată a accesului la justiție și

încălcarea dreptului la un proces echitabil, în reglementarea dată de art. 6

din Convenția europeană a drepturilor omului și libertăților fundamentale.

În procedura judiciară declanșată de

reclamanți, nemulțumiți de rezolvarea dată notificării lor, desfășurarea

judecății se realizează după regulile și principiile care guvernează procesul

civil.

De aceea, încuviințând probe în

susținerea pretențiilor și recunoscând valoarea probatorie înscrisurilor,

instanțele de fond au procedat corect.

- Critica recurenților referitoare

la depășirea atribuțiilor puterii judecătorești prin pronunțarea soluției de

restituire a imobilului este de asemenea, nefondată.

Soluționând contestația împotriva

dispoziției primarului, instanța a exercitat controlul reglementat de Legea nr.

10/2001 împotriva unor astfel de acte.

În procedura prevăzută de acest act

normativ, unitățile deținătoare au competență în a dispune restituirea

imobilelor sau a stabili măsuri reparatorii prin echivalent numai într-o fază

prealabilă sesizării instanței.

Depășindu-se această etapă și

recurgându-se la procedura judiciară, instanța este cea chemată, în virtutea

plenitudinii sale de jurisdicție, să stabilească norma legală aplicabilă

situației de fapt deduse judecății. Aceasta înseamnă, cu referire la materia

imobilelor preluate abuziv, că instanța este cea care apreciază în legătură cu

modalitatea de reparație ce se cuvine persoanei îndreptățite.

De altfel, art. 2 alin. (2) din

Legea nr. 10/2001 stabilește expres că „persoanele ale căror imobile au fost

preluate fără titlu valabil își păstrează calitatea de proprietari avută la

data preluării, pe care o exercită după primirea deciziei sau a hotărârii

judecătorești de restituire”.

Rezultă că prin critica formulată,

recurenții au ignorat atât dispozițiile unei legi speciale, cât și regulile

fundamentale privind funcția jurisdicțională a instanței de judecată.

În procedura prevăzută de Legea nr.

10/2001, emițând dispoziția prin care soluționează notificarea, primarul nu

acționează ca reprezentant al puterii executive, ci în numele persoanei

juridice, care este unitatea administrativ-teritorială notificată.

Prin cenzurarea actului emis în

aceste condiții, instanța nu intră în sfera unei alte puteri ci își

îndeplinește, astfel cum s-a menționat deja, funcția jurisdicțională.

Pentru considerentele expuse,

criticile de nelegalitate formulate au caracter nefondat, recursul urmând să

fie respins în consecință.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE:

Respinge recursul declarat de Primarul

municipiului Craiova și Primăria municipiului Craiova împotriva deciziei civile

nr. 50 din 20 ianuarie 2006 a Curții de Apel Craiova.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 21 septembrie 2006.