ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 2519/2006

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar,

constată următoarele:

Prin acțiunea înregistrată la 8

noiembrie 2005, reclamantul C.S., în nume propriu și în calitate de

reprezentant al minorilor C.L., C.F., S.C., C.L.J., C.L.M., acțiune însușită și

de reclamanții C.L.L. și C.M., au chemat în judecată Autoritatea pentru Străini

din cadrul Ministerului Administrației și Internelor, solicitând obligarea

acesteia de a emite o decizie de refuzare a acordării sau prelungirii dreptului

de stabilire a domiciliului reclamanților în România și să emită dispoziție de

părăsire a teritoriului României, de către reclamanți, prin revocarea dreptului

de ședere în România.

În motivarea acțiunii arată că la

data de 28 septembrie 2001 au fost îmbarcați într-o aeronavă T., pe Aeroportul

Frankfurt din Germania, împotriva voinței lor și trimiși în România, cu toate

că C.S. și C.V. au obținut aprobarea renunțării la cetățenia română în anul

1990, iar copiii lor fie au pierdut cetățenia română odată cu părinții, fie nu

au avut niciodată cetățenia română.

Mai arată că se află în România, fără

documente de identitate sau de stare civilă și din acest motiv nu li s-a

acordat protecția prevăzută de lege pentru străinii aflați în România și că de

la data de 25 octombrie 2002 li s-a refuzat prelungirea dreptului de ședere în

România, astfel că solicită emiterea unei decizii prin care să li se refuze

acordarea sau prelungirea dreptului de stabilire a domiciliului în România și

să se dispună părăsirea teritoriului României.

Consideră că este de competența

Curții de Apel Craiova, să soluționeze cauza de față.

Prin cererea aflată la dosarul

instanței de fond, reclamantul C.S. a solicitat sesizarea Curții

Constituționale, în ce privește situația reclamanților, menționând că excepția

de nelegalitate se referă la legi sau ordonanțe aflate în vigoare, dar nu face

nici o referință concretă care sunt acestea, însă se referă și la H.G. nr. 869/1998.

Curtea de Apel Craiova, secția de contencios

administrativ și fiscal, prin sentința nr. 15 din 19 ianuarie 2006, a respins atât excepția de neconstituționalitate, cât și acțiunea.

Instanța reține, în motivarea

sentinței, că reclamantul C.S., soția acestuia și copiii lor L.L., M., L. și S.C.,

au renunțat la cetățenia română, în anul 1994, iar ceilalți doi copii, L.J. și

L.M., s-au născut după ce părinții au pierdut cetățenia română.

Mai reține că după renunțarea la

cetățenia română, reclamantul și familia sa s-au deplasat în Germania,

solicitând acordarea cetățeniei germane, cerere ce li s-a refuzat, iar Convenția

încheiată între Ministerul de Interne al României și Ministerul Federal de

Interne al Germaniei, prin care s-a convenit ca statul român să preia

persoanele apatride care au avut cetățenie română și cărora nu li s-a acordat

cetățenia germană, nu li se aplică reclamanților și autoritățile române au

acceptat intrarea pe teritoriul României, a reclamanților, în baza unui

memorandum încheiat de cele două state.

Reține și că la cererea

reclamantului C.S. și a doi dintre copii, li s-a aprobat acestora, stabilirea

domiciliului în România, în anul 2002, iar în anul 2003 s-a aprobat o astfel de

cerere, și pentru C.L., iar pentru ceilalți copii nu s-a formulat cerere de

către mama lor.

Menționează că în cauză nu sunt

îndeplinite condițiile prevăzute de art. 75 alin. (1) din O.U.G. nr. 194/2002,

pentru a li se anula reclamanților, dreptul de ședere în România.

Referitor la excepția de

neconstituționalitate, reține că nu sunt îndeplinite condițiile prevăzute de art.

23 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, deoarece vizează o hotărâre de Guvern, care

nu poate fi verificată de către Curtea Constituțională.

Reclamanții au declarat recurs

împotriva sentinței, susținând că este netemeinică și nelegală.

Arată, în esență, că instanța

nejustificat nu a trimis excepția de neconstituționalitate la Curtea Constituțională, pentru a verifica constituționalitatea legilor, ordonanțelor,

tratatelor internaționale și regulamentelor Parlamentului aplicabile în cauza

de față.

Susțin că Memorandumul din data de 9

martie 2001, privind returnarea apatrizilor de origine română din Germania,

este ilegal și neconstituțional și că instanța nu a făcut nici o referire la

memorandumul din 9 martie 1991 și la unele din înscrisurile pe care le-au

invocat, printre care scrisori recomandate și hotărâri judecătorești

anterioare.

Consideră că în prezent se află

ilegal în România, supuși unor rele tratamente și fără protecție, cu un

domiciliu forțat în România, astfel că se impune expulzarea lor în Germania,

unde au avut anterior domiciliul, nu doar scoaterea în afara granițelor

României.

Intimata-pârâtă a depus întâmpinare,

prin care solicită ca recursul să fie respins ca nefondat, arătând că în baza hotărârii

autorităților germane, prin care s-a respins procedura de azil întreprinsă față

de familia C., autoritățile române au acceptat intrarea acestora pe teritoriul

României, pentru a-i proteja, fiind o măsură de ocrotire a apatrizilor de

origine română, iar la data de 15 iulie 2002 și la data de 24 ianuarie 2003, la

cererea recurenților C.S., C.L.L., C.M. și C.L., li s-a aprobat domiciliul stabil

în România și li s-au eliberat carnet de identitate și pașaport de persoană fără

cetățenie.

Mai arată că ulterior, C.S. a

solicitat să i se elibereze dispoziția de părăsire a teritoriului României,

deoarece nu mai este în posesia documentelor de călătorie, pentru el și copii

și nici nu mai solicită eliberarea altor documente, în locul celor pierdute,

declarând că înțelege să renunțe la domiciliu stabil în România, cerere ce nu a

putut fi îndeplinită, pentru că recurenții au drept de ședere permanentă pe

teritoriul României și o eventuală returnare a recurenților în Germania, ar

crea un conflict diplomatic între cele două țări.

Analizând motivele de recurs

invocate de către recurenți, în raport cu materialul probator administrat și cu

dispozițiile legale aplicabile în cauză, Înalta Curte reține următoarele:

La cerere, prin H.G. nr. 4/1994, s-a

aprobat renunțarea la cetățenia română a soților C.S. și C.V. și a copiilor lor

C.L.L., C.M., C.L., C.F. și S.C. Minorii C.L.J. și C.L.M. s-au născut după ce

părinții lor au pierdut cetățenia română.

După renunțarea la cetățenia română,

familia C. a plecat în Germania, solicitând să li se acorde cetățenia germană,

cerere ce le-a fost refuzată, astfel că aceștia au dobândit statutul de

apatrizi.

Ulterior, autoritățile germane au revocat

toleranțele acordate acestora și au făcut demersuri repetate, pentru a fi

evacuați în țara de origine, după ce li s-a respins și cererea de azil.

La data de 9 iunie 1998 s-a semnat o

Convenție între Ministerul Federal de Interne din Germania și Ministerul de

Interne din România, care a prevăzut posibilitatea preluării de persoane

apatride, foști cetățeni români, aflați în Germania, de către Statul român,

convenție care urma să se aplice pentru persoanele care deveneau apatride după

data intrării în vigoare a convenției.

Cum recurenții au devenit apatrizi,

anterior intrării în vigoare a convenției, prevederile acesteia nu le sunt

aplicabile.

Însă, cu ocazia încheierii

Convenției între cele două autorități, s-a încheiat un document intitulat

„Formulare convenită între părți”, care a prevăzut și preluarea apatrizilor de

origine română aflați în Germania, care au dobândit acest statut, anterior

intrării în vigoare a Convenției.

Anterior, împotriva familiei C. s-a

luat măsura expulzării din Germania, măsură ce nu a putut fi pusă în aplicare,

decât în anul 2001, în urma acceptului autorităților române privind intrarea

acestora în România, fără viză, pentru a-i proteja, ca o măsură de ocrotire a

apatrizilor de origine română.

La 15 iulie 2002, la cererea lui C.S.

și a copiilor CL.L. și C.M., iar la 24 ianuarie 2003, la cererea copilului C.L.,

li s-a aprobat stabilirea domiciliului în România, primind carnet de identitate

și pașaport, iar pentru ceilalți copii nu s-a aprobat acest statut, în lipsa

cererii mamei lor C.V.

Ulterior, C.S. a cerut să se

elibereze dispoziție de părăsire a teritoriului României, pentru el și membrii

familiei sale, cu motivarea că documentele de călătorie li s-au furat și că nu

mai dorește eliberarea altor documente în locul lor, cerere ce nu s-a aprobat,

pentru că au drept de ședere permanentă pe teritoriul României și acest drept

nu poate fi anulat, decât în cazurile prevăzute expres de art. 75 alin. (1) din

O.U.G. nr. 194/2002, în care recurenții nu se încadrează.

Într-adevăr, o parte dintre

recurenți au drept de ședere permanentă pe teritoriul României și pentru că nu

se încadrează între persoanele pentru care art. 75 alin. (1) din O.U.G. nr. 194/2002,

republicată, cu modificările și completările ulterioare, prevede anularea sau

revocarea dreptului de ședere, nu se poate emite decizia de refuzare a

acordării dreptului de ședere în România sau de refuzare a prelungirii acestui

drept și nici să se emită dispoziție de părăsire a teritoriului României.

Solicitarea recurenților, de a fi

expulzați în Germania, nu poate fi admisibilă, deoarece acestora li s-a refuzat

dreptul de ședere în Germania, până la data de 1 octombrie 2006, fiind

returnați în România, cu acordul autorităților române, din anul 2001 și nu mai

este posibil, fără acordul autorităților germane, să revină în Germania.

Susținerea recurenților, că în

prezent se află ilegal în România, nu este reală, pentru că, cel puțin o parte

dintre ei au drept de ședere permanentă, iar ceilalți sunt tolerați pe

teritoriul României, ca măsură de ocrotire a apatrizilor de origine română.

Recurenții nu au făcut dovezi în

sensul susținerii lor, că ar fi supuși unor rele tratamente și că n-ar fi

protejați în România, faptul că s-a sistat acordarea ajutorului social

datorându-se acestora, deoarece n-au depus documentele necesare obținerii

acestui ajutor.

Împrejurarea că în cuprinsul

sentinței nu se face referire la unele dintre înscrisurile invocate de

reclamanții-recurenți, nu este un motiv de constatare a nelegalității

hotărârii, instanța având latitudinea de a aprecia care dovezi invocate de

părți, prezintă relevanță în soluționarea pricinii și numai pe cele considerate

concludente în motivarea soluției le analizează.

Referitor la netrimiterea excepției

de neconstituționalitate la Curtea Constituțională, se reține că s-a procedat corect de către instanța de fond, deoarece în ce privește hotărârile Guvernului,

Curtea Constituțională nu este competentă să se pronunțe, iar referitor la legi,

ordonanțe, convenții internaționale, regulamente ale Parlamentului, recurenții

nu au indicat în concret care sunt acestea și nici n-au menționat dispozițiile

din acestea care încalcă dispoziții din Constituția României.

Pentru considerentele arătate mai

sus, în temeiul art. 299 și 312 C. proc. civ., se va respinge recursul, ca

nefondat, reținându-se că hotărârea recurată este legală și temeinică.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de C.S., C.L.,

C.F., S.C., C.L.J., C.L.M., C.L.L. și C.M. împotriva sentinței civile nr. 15

din 19 ianuarie 2006 a Curții de Apel Craiova, secția de contencios

administrativ și fiscal, ca nefondat.

Pronunțată în ședință publică,

astăzi 29 iunie 2006.