ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1303/2004

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar,

constată următoarele:

Prin acțiunea formulată la data de

28 martie 2003 și ulterior precizată la data de 22 aprilie 2003, reclamanții C.C.,

C.Ca., C.G. și C.A. au chemat în judecată pe pârâții Ministerul de Interne –

Inspectoratul General al Poliției de Frontieră, Autoritatea pentru Străini –

Direcția Generală de Evidență Informatizată a Persoanei și Ministerul

Afacerilor Externe, solicitând: anularea parțială a actului administrativ „Nota

nr. 1270 din 2 mai 2001”, emis de Ambasada României din Berlin, în ce privește

pe reclamanți, care nu trebuie să figureze în acest act; recunoașterea

dreptului legal al reclamanților, constând în refuzul acestora, în calitate de

apatrizi, de a intra pe teritoriul României; repunerea în situația anterioară,

în sensul de a fi readuși la bordul unei aeronave a Companiei L.; obligarea

pârâților de a elibera reclamanților, titlul de călătorie, precum și un înscris

oficial, prin care să constate refuzul lor de a intra pe teritoriul românesc;

obligarea în solidar, a pârâților, la repararea pagubelor pricinuite

reclamanților.

În motivarea acțiunii s-a arătat că

reclamanții au părăsit teritoriul României, în anul 1990 și în anul 1992 au

renunțat la cetățenia română, având calitatea de apatrizi, cu domiciliul în

Germania; că, prin actul contestat, statul român, prin Ministerul de Interne, și-a

dat acordul legal pentru îmbarcarea reclamanților în avionul Companiei L., cu

destinația România, această măsură contravenind Convenției încheiate în anul

1998, între România și Germania; că această măsură se aplică numai persoanelor

care au renunțat la cetățenie, după intrarea în vigoare a Convenției; că, deși

reclamanții s-au opus, au fost coborâți pe teritoriul românesc, la data de 10

martie 2003 și în continuare, nu doresc să rămână în România.

Prin sentința civilă nr. 741/2003 a

Curții de Apel București, secția de contencios administrativ, acțiunea a fost

respinsă, ca nefondată.

Instanța a reținut că actul în

discuție reprezintă doar expresia acceptului cu caracter umanitar al statului

român, de a permite accesul pe teritoriul său, al reclamanților și nefiind

vorba de un act administrativ, primul capăt de acțiune nu este fondat. S-a

reținut că sunt nefondate și celelalte capete de acțiune, deoarece acceptul

reclamanților, de a fi cazați în Centrul aflat în administrarea Oficiului

Național pentru Refugiați, presupunea acceptul de a intra pe teritoriul

României, or, reclamanții aveau posibilitatea să refuze acest lucru, rămânând

în zona de tranzit; că cererea de readucere la bordul unei aeronave a Companiei

L. nu poate fi primită, atâta vreme, cât expulzarea a fost dispusă irevocabil

de autoritățile germane; că reclamanții nu se află în nici una din situațiile

prevăzute de art. 110 lit. a) din O.U.G. nr. 194/2002, astfel încât nu li se

pot acorda titluri de călătorie; că, în urma respingerii acestor cereri nu se

pot acorda despăgubiri, care nici nu au fost dovedite.

Împotriva acestei hotărâri au

declarat recurs în termen, reclamanții.

În motivarea recursului s-a arătat

în esență că actul atacat este un act administrativ, deoarece a fost emis de

Ministerul Afacerilor Externe, Ambasada României la Berlin, iar Ministerul Afacerilor Externe este organ al administrației publice specializate;

actul a fost emis în numele autorităților române și prin el se creează pentru

cei vizați, o situație juridică nouă; că pârâții au încălcat prevederile

Convenției din 1998 aprobată prin H.G. nr. 869/1998, prin acceptul exprimat

prin „Nota 1270/2001”, de a-i primi pe reclamanți, deoarece Convenția se aplică

numai persoanelor care au renunțat la cetățenia română, după intrarea în

vigoare a Convenției; că reclamanții au fost duși în centul de cazare, peste

voința lor; că acordarea „tolerării” se face numai la cerere, or reclamanții nu

au cerut și nu doresc să dețină statutul de „tolerat”; că accesul pe teritoriul

României se face numai cu viză, iar reclamanții nu o solicită; că expulzarea

reclamanților a fost ilegală, cu încălcarea Convenției din 1998, iar

autoritățile române au achiesat la aceasta, precum și instanța; că acceptul nu

este „umanitar”, întrucât reclamanții au fost aduși și sunt ținuți cu forța pe

teritoriul României.

Verificând cauza, în funcție de

motivarea recursului în lumina dispozițiilor art. 304 pct. 8 și 9 C. proc. civ., Curtea constată că recursul nu este fondat, pentru considerentele următoare, care suplinesc

parțial motivarea sentinței.

Soților C.C. și C.Ca. li s-a aprobat

la cerere. renunțarea la cetățenia română. la data de 23 iulie 1993. prin H.G. nr.

366/1993, iar copiii minori, G. și A., au pierdut cetățenia română în temeiul art.

28 din Legea nr. 21/1991.

La data de 18 februarie 2003,

autoritățile germane pentru străini au făcut cunoscut autorităților române că, pe

data de 10 martie 2003, vor returna familia C,, ai cărei membri au sosit pe

Aeroportul Internațional Otopeni la data respectivă, fiind însoțiți de polițiști

germani. Familia C. a insistat să fie returnată în Germania. Totuși,

reclamanții au acceptat să fie cazați în Centrul de cazare din str. Vasile

Stolnicu nr. 15, ceea ce reprezintă acceptarea intrării pe teritoriul României.

Autoritățile române au dispus acordarea tolerării pe teritoriul statului român,

a reclamanților, însă aceștia doresc returnarea în Germania, invocând

încălcarea Convenției din anul 1998, Convenție, care susțin că nu le este

aplicabilă, deoarece se referă la persoanele care și-au pierdut cetățenia după

intrarea în vigoare a Convenției. Ca urmare, au înțeles să atace în justiție,

actul intitulat „Notă” nr. 1270 din 2 mai 2001

,

emis de Ambasada României la Berlin, act prin care autoritățile române s-au declarat de acord cu accesul fără viză pe

teritoriul României, al persoanelor expulzate legal de către autoritățile

germane, persoane printre care se află și reclamanții.

Familia C. a fost expulzată de pe

teritoriul Germaniei, astfel cum rezultă din actele depuse, atât în dosarul de

fond, cât și în dosarul de recurs.

Având în vedere că este vorba de

măsura expulzării dispusă în mod irevocabil de către autoritățile germane, nu

sunt aplicabile și nu se poate face referire la dispozițiile Convenției dintre

Ministerul de Interne al României și Ministerul Federal de Interne al Germaniei,

cu privire la preluarea persoanelor apatride, din anul 1998.

Prin actul atacat de reclamanți,

statul român a manifestat disponibilitatea admiterii acestora pe teritoriul

național datorită calității lor de foști cetățeni români. Actul a fost adresat

pe cale diplomatică, autorităților germane.

Având în vedere aceste circumstanțe,

actul intitulat „Notă” nr. 1270 din 2 mai 2001 al Ambasadei României la Berlin, adresat autorităților germane, circumscrie sferei „actelor diplomatice” care sunt

emise ca urmare a activității diplomatice a statului. Acest gen de acte administrative

intră sub incidența art. 2 lit. a) teza a III-a partea a II-a din Legea nr. 29/1990,

implicit modificată prin Constituție, astfel încât nu poate fi supusă

controlului instanței de contencios administrativ.

Ca urmare, primul capăt de cerere se

impunea a fi respins.

Celelalte capete de cerere fiind

indispensabil legate de prima cerere, nu puteau nici ele să fie admise, pentru

că cererea principală a fost respinsă.

Cât privește solicitările

reclamanților, referitoare la statutul de „tolerat”, acestea nu se puteau

formula decât în condițiile prevăzute de O.U.G. nr. 194/2002.

Pentru considerentele expuse,

recursul va fi respins ca nefondat, în cauză neexistând motive de recurs care

să poată fi analizate din oficiu, în temeiul art. 306 alin. (2) C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de C.C.,

C.Ca., C.G. și C.A. împotriva sentinței civile nr. 741 din 27 mai 2003 a Curții

de Apel București, secția de contencios administrativ, ca nefondat.

Pronunțată în ședință publică,

astăzi 30 martie 2004.