ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1303/2004

Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin acțiunea formulată la data de 28 martie 2003 și ulterior precizată la data de 22 aprilie 2003, reclamanții C.C., C.Ca., C.G. și C.A.

au chemat în judecată pe pârâții Ministerul de Interne – Inspectoratul General al Poliției de Frontieră, Autoritatea pentru Străini – Direcția Generală de Evidență Informatizată a Persoanei și Ministerul Afacerilor Externe, solicitând: anularea parțială a actului administrativ „Nota nr. 1270 din 2 mai 2001”, emis de Ambasada României din Berlin, în ce privește pe reclamanți, care nu trebuie să figureze în acest act; recunoașterea dreptului legal al reclamanților, constând în refuzul acestora, în calitate de apatrizi, de a intra pe teritoriul României; repunerea în situația anterioară, în sensul de a fi readuși la bordul unei aeronave a Companiei L.; obligarea pârâților de a elibera reclamanților, titlul de călătorie, precum și un înscris oficial, prin care să constate refuzul lor de a intra pe teritoriul românesc; obligarea în solidar, a pârâților, la repararea pagubelor pricinuite reclamanților.

În motivarea acțiunii s-a arătat că reclamanții au părăsit teritoriul României, în anul 1990 și în anul 1992 au renunțat la cetățenia română, având calitatea de apatrizi, cu domiciliul în Germania; că, prin actul contestat, statul român, prin Ministerul de Interne, și-a dat acordul legal pentru îmbarcarea reclamanților în avionul Companiei L., cu destinația România, această măsură contravenind Convenției încheiate în anul 1998, între România și Germania; că această măsură se aplică numai persoanelor care au renunțat la cetățenie, după intrarea în vigoare a Convenției; că, deși reclamanții s-au opus, au fost coborâți pe teritoriul românesc, la data de 10 martie 2003 și în continuare, nu doresc să rămână în România.

Prin sentința civilă nr. 741/2003 a Curții de Apel București, secția de contencios administrativ, acțiunea a fost respinsă, ca nefondată. Instanța a reținut că actul în discuție reprezintă doar expresia acceptului cu caracter umanitar al statului român, de a permite accesul pe teritoriul său, al reclamanților și nefiind vorba de un act administrativ, primul capăt de acțiune nu este fondat. S-a reținut că sunt nefondate și celelalte capete de acțiune, deoarece acceptul reclamanților, de a fi cazați în Centrul aflat în administrarea Oficiului Național pentru Refugiați, presupunea acceptul de a intra pe teritoriul României, or, reclamanții aveau posibilitatea să refuze acest lucru, rămânând în zona de tranzit; că cererea de readucere la bordul unei aeronave a Companiei L. nu poate fi primită, atâta vreme, cât expulzarea a fost dispusă irevocabil de autoritățile germane; că reclamanții nu se află în nici una din situațiile prevăzute de art. 110 lit. a) din O.U.G.

nr. 194/2002, astfel încât nu li se pot acorda titluri de călătorie; că, în urma respingerii acestor cereri nu se pot acorda despăgubiri, care nici nu au fost dovedite. Împotriva acestei hotărâri au declarat recurs în termen, reclamanții. În motivarea recursului s-a arătat în esență că actul atacat este un act administrativ, deoarece a fost emis de Ministerul Afacerilor Externe, Ambasada României la Berlin, iar Ministerul Afacerilor Externe este organ al administrației publice specializate; actul a fost emis în numele autorităților române și prin el se creează pentru cei vizați, o situație juridică nouă; că pârâții au încălcat prevederile Convenției din 1998 aprobată prin H.G.

nr. 869/1998, prin acceptul exprimat prin „Nota 1270/2001”, de a-i primi pe reclamanți, deoarece Convenția se aplică numai persoanelor care au renunțat la cetățenia română, după intrarea în vigoare a Convenției; că reclamanții au fost duși în centul de cazare, peste voința lor; că acordarea „tolerării” se face numai la cerere, or reclamanții nu au cerut și nu doresc să dețină statutul de „tolerat”; că accesul pe teritoriul României se face numai cu viză, iar reclamanții nu o solicită; că expulzarea reclamanților a fost ilegală, cu încălcarea Convenției din 1998, iar autoritățile române au achiesat la aceasta, precum și instanța; că acceptul nu este „umanitar”, întrucât reclamanții au fost aduși și sunt ținuți cu forța pe teritoriul României.

Verificând cauza, în funcție de motivarea recursului în lumina dispozițiilor art. 304 pct. 8 și 9 C. proc. civ., Curtea constată că recursul nu este fondat, pentru considerentele următoare, care suplinesc parțial motivarea sentinței. Soților C.C. și C.Ca. li s-a aprobat la cerere. renunțarea la cetățenia română. la data de 23 iulie 1993. prin H.G. nr. 366/1993, iar copiii minori, G. și A., au pierdut cetățenia română în temeiul art. 28 din Legea nr. 21/1991. La data de 18 februarie 2003, autoritățile germane pentru străini au făcut cunoscut autorităților române că, pe data de 10 martie 2003, vor returna familia C,, ai cărei membri au sosit pe Aeroportul Internațional Otopeni la data respectivă, fiind însoțiți de polițiști germani.

Familia C. a insistat să fie returnată în Germania. Totuși, reclamanții au acceptat să fie cazați în Centrul de cazare din str. Vasile Stolnicu nr. 15, ceea ce reprezintă acceptarea intrării pe teritoriul României. Autoritățile române au dispus acordarea tolerării pe teritoriul statului român, a reclamanților, însă aceștia doresc returnarea în Germania, invocând încălcarea Convenției din anul 1998, Convenție, care susțin că nu le este aplicabilă, deoarece se referă la persoanele care și-au pierdut cetățenia după intrarea în vigoare a Convenției. Ca urmare, au înțeles să atace în justiție, actul intitulat „Notă” nr. 1270 din 2 mai 2001 , emis de Ambasada României la Berlin, act prin care autoritățile române s-au declarat de acord cu accesul fără viză pe teritoriul României, al persoanelor expulzate legal de către autoritățile germane, persoane printre care se află și reclamanții.

Familia C. a fost expulzată de pe teritoriul Germaniei, astfel cum rezultă din actele depuse, atât în dosarul de fond, cât și în dosarul de recurs. Având în vedere că este vorba de măsura expulzării dispusă în mod irevocabil de către autoritățile germane, nu sunt aplicabile și nu se poate face referire la dispozițiile Convenției dintre Ministerul de Interne al României și Ministerul Federal de Interne al Germaniei, cu privire la preluarea persoanelor apatride, din anul 1998. Prin actul atacat de reclamanți, statul român a manifestat disponibilitatea admiterii acestora pe teritoriul național datorită calității lor de foști cetățeni români. Actul a fost adresat pe cale diplomatică, autorităților germane.

Având în vedere aceste circumstanțe, actul intitulat „Notă” nr. 1270 din 2 mai 2001 al Ambasadei României la Berlin, adresat autorităților germane, circumscrie sferei „actelor diplomatice” care sunt emise ca urmare a activității diplomatice a statului. Acest gen de acte administrative intră sub incidența art. 2 lit. a) teza a III-a partea a II-a din Legea nr. 29/1990, implicit modificată prin Constituție, astfel încât nu poate fi supusă controlului instanței de contencios administrativ. Ca urmare, primul capăt de cerere se impunea a fi respins. Celelalte capete de cerere fiind indispensabil legate de prima cerere, nu puteau nici ele să fie admise, pentru că cererea principală a fost respinsă.

Cât privește solicitările reclamanților, referitoare la statutul de „tolerat”, acestea nu se puteau formula decât în condițiile prevăzute de O.U.G. nr. 194/2002. Pentru considerentele expuse, recursul va fi respins ca nefondat, în cauză neexistând motive de recurs care să poată fi analizate din oficiu, în temeiul art. 306 alin. (2) C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge recursul declarat de C.C., C.Ca., C.G. și C.A. împotriva sentinței civile nr. 741 din 27 mai 2003 a Curții de Apel București, secția de contencios administrativ, ca nefondat. Pronunțată în ședință publică, astăzi 30 martie 2004.