ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 7666/2004

Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin acțiunea introdusă la data de 15 iulie 2002, M.M. și M.A. au chemat în judecată Ministerul de Interne, solicitând obligarea acestei autorități publice, să prezinte documentele și temeiul în baza cărora sunt reținuți în zona de tranzit a Aeroportului București - Otopeni. De asemenea, au cerut să se constate că reținerea lor în zona respectivă este netemeinică și nelegală, precum și obligarea pârâtului să le permită accesul către destinațiile dorite. În susținerea acțiunii, reclamanții au arătat că au părăsit România, împreună cu întreaga familie, în anul 1990, stabilindu-se în Germania, unde au renunțat la cetățenia română, în anul 1993. Urmare a expulzării din această țară, cu începere de la data de 7 martie 2002, au fost reținuți în zona de tranzit a Aeroportului București - Otopeni, fără a cunoaște temeiul ce justifică o astfel de măsură care îi privează de libertate.

Reclamanții au precizat că, întrucât au renunțat la cetățenia română încă din anul 1993, nu le sunt aplicabile prevederile Convenției încheiate la 3 iunie 1998 între Ministerul Român de Interne și Ministerul Federal de Interne, cu privire la preluarea persoanelor apatride, document aplicabil numai în cazul persoanelor care au renunțat la cetățenie, după intrarea în vigoare a convenției. Prin sentința civilă nr. 1592 din 14 octombrie 2003, Curtea de Apel București, secția de contencios administrativ, a respins acțiunea, ca nefondată. Curtea Supremă de Justiție, secția de contencios administrativ, prin decizia nr. 1153 din 18 martie 2004, a admis recursul declarat de reclamanți și a casat sentința atacată, cu trimiterea cauzei, spre rejudecare, la aceeași instanță de fond.

S-a reținut, pe de o parte, că această instanță nu a examinat și soluționat toate capetele de cerere cu care fusese învestită, iar pe de altă parte, nu a stabilit actul juridic emis de autoritatea publică pârâtă, în baza căruia recurenții expulzați de autoritățile germane, au fost trimiși în România, precum și natura acestui act. În sfârșit, nu s-a stabilit dacă prin actul respectiv au fost vătămate drepturile reclamanților, inclusiv incidența în speță a dispozițiilor cuprinse în art. 1 din Legea nr. 29/1990, privind contenciosul administrativ. După reînregistrarea cauzei, M.M., M.A., M.D., M.G. și G.M. au formulat o cerere completatoare, prin care au solicitat obligarea pârâtului, să-i îmbarce de îndată, în maximum 5 zile de la pronunțarea hotărârii, într-o cursă aeriană cu destinația Germania, act identic cu cel săvârșit prin acceptarea și debarcarea lor forțată de către autorități.

Totodată, au cerut obligarea pârâtului, să depună de urgență actele și documentația aferentă în ceea ce îi privește. În drept, reclamanții au invocat prevederile art. 26 din Constituție, art. 1 și 10 din Legea nr. 29/1990. Prin sentința civilă nr. 1537 din 23 iunie 2004, Curtea de Apel București, secția de contencios administrativ, a respins acțiunea completată, ca neîntemeiată. Pentru a pronunța această hotărâre, instanța a reținut că nu există un act administrativ emis de pârât, în baza căruia reclamanții au fost trimiși din Germania, în România.

Expulzarea a avut loc în temeiul unei decizii unilaterale a statului german, iar la data realizării acestei măsuri, ei nu se mai aflau în nici un fel de raporturi juridice cu statul român, renunțând la cetățenia română încă din anul 1993. S-a mai apreciat că nu poate fi reținută nici afirmația reclamanților din cererea completatoare, potrivit căreia „actul de acceptare” al Ministerului Administrației și Internelor din 7 martie 2002, ar constitui un act juridic, manifestat printr-un fapt juridic care le-a produs o vătămare gravă, prin introducerea lor ilegală în România, întrucât au refuzat să intre pe teritoriul României, fiind cazați în Centrul de tranzit al Aeroportului București - Otopeni.

În sfârșit, Curtea a considerat că reclamanții nu se află într-o stare de reținere, contrară normelor constituționale sau celor din art. 5 din Convenția pentru Apărarea Drepturilor Omului și Libertăților Fundamentale. Cazarea lor s-a făcut pentru motive umanitare, ca urmare a refuzului de a intra pe teritoriul României și de a-și reglementa, în acest mod situația juridică. Hotărârea a fost atacată cu recurs de către reclamanții M.M., M.A., M.D., M.. și G.M. Recurenții au susținut că sentința este lipsită de temei legal, fiind dată cu aplicarea greșită a legii. Că, instanța nu și-a manifestat rolul activ de a stărui și ordona pârâtului, să prezinte documentația legală în baza căreia ei se găsesc într-un stat cu care nu doresc să aibă raporturi juridice.

Curtea de apel a ignorat adresa nr. 300/203599 din 19 iunie 2002, emisă de Direcția Generală de Evidență Informatizată a Persoanei, cu care se dovedește fără echivoc, că pârâtul deține documentația cu privire la primirea lor. Nu s-a ținut seama nici de adresa nr. 300/389851 din 13 septembrie 2000, emisă de pârât, referitoare la cererile de preluare a apatrizilor de origine română aflați în Germania, formulate de autoritățile germane în temeiul convenției aprobate prin hotărâre guvernamentală, deși concludența actului rezultă din dezbateri. Recursul este nefondat. Nu se contestă de toți participanții la proces, că la data de 7 martie 2002, autoritățile germane pentru străini au expulzat pe membrii familiei M., aceștia fiind returnați în România.

La sosirea pe Aeroportul București - Otopeni, reclamanții se aflau în posesia unor documente de călătorie valabile, eliberate de autoritățile germane, dar au refuzat intrarea în România. Din această cauză, întreaga familie a fost cazată la Centrul de Primire al Oficiului Național pentru Refugiați, situat în zona de tranzit a aeroportului. Ei nu sunt supuși nici unei forme de constrângere, având posibilitatea de a pleca oricând în altă țară și libertatea deplină de a-și decide fiecare situația. Reținând această stare de fapt, Curtea a înlăturat, în mod judicios ca neîntemeiate și nedovedite, afirmațiile recurenților, cu privire la pretinsul abuz săvârșit de autoritățile române, în legătură cu primirea lor pe teritoriul României, în condițiile în care ei au fost cazați în Centrul Oficiului Național pentru Refugiați, tocmai urmare a refuzului de a intra în țară.

Având în vedere că nu a avut loc intrarea recurenților în România, nu poate fi vorba în speță de un abuz din partea autorităților române, manifestat în sensul consemnării în mod forțat a trecerii frontierei. Esențială rămâne însă, împrejurarea că expulzarea din Germania, a membrilor familiei M., a fost consecința unei decizii irevocabile a autorităților germane, ca o manifestare unilaterală de voință a statului german, în virtutea principiului suveranității și că statul român și-a manifestat doar disponibilitatea de a permite accesul pe teritoriul său, a unor apatrizi, din motive umanitare. Faptul juridic, invocat de recurenți, nu poate fi asimilat actului juridic administrativ, producător de efecte juridice și care, în opinia lor, le-ar fi încălcat drepturi și libertăți fundamentale.

Cât privește măsura de retrimitere pe teritoriul german, cererea formulată era inadmisibilă, din moment ce decizia irevocabilă de expulzare a fost adoptată de autoritățile germane. O rezolvare favorabilă a unei atari cereri ar echivala cu nesocotirea gravă a principiului suveranității statului german, care este singurul în măsură să hotărască cine anume poate intra sau rămâne pe teritoriul său, precum și condițiile ce trebuie îndeplinite în acest scop. Este semnificativ faptul că la sesizarea familiei M., Curtea Europeană a Drepturilor Omului a stabilit prin decizia din 6 mai 2004, că imposibilitatea reclamanților de a părăsi România, decurge din refuzul lor de a intra pe teritoriul român și în consecință, de a întreprinde demersurile administrative necesare, situație ce nu este imputabilă statului român.

Pentru aceste considerente, Curtea a respins plângerea, pe aspectul examinat, ca fiind incompatibilă rationae personae , cu prevederile Convenției. Contrar susținerilor din recurs, prima instanță nu a fost lipsită de rol activ, administrând pe parcursul celor două cicluri procesuale, probe suficiente din care rezultă lipsa de temeinicie a acțiunii în contencios administrativ, formulată de reclamanți și precizată în fond după casare. Cu o motivare succintă ce ține de conciziunea redactării sentinței, Curtea a stabilit în mod corect inexistența vreunui act administrativ de autoritate sau a refuzului nejustificat al pârâtului, de rezolvare a unei cereri referitoare la un drept recunoscut de lege, reclamanților și care în sensul art. 1 din Legea nr. 29/1990, constituie condiții de admisibilitate a acțiunii.

Cât privește referatul nr. 508/2001, întocmit de către Ministerul de Externe al Germaniei, invocat la rândul său în recurs, se apreciază că înscrisul are semnificația unei simple adrese, respectiv a unei corespondențe între autoritățile germane, lipsită de relevanță juridică în prezentul litigiu. Ținând seama de considerentele expuse în cele ce preced și de lipsa unor motive de casare, de ordine publică, care ar putea fi invocate din oficiu, conform art. 306 alin. (2) C. proc. civ., urmează a se respinge recursul reclamanților. Văzând și dispozițiile art. 15 din Legea nr. 29/1990.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge recursul declarat de M.A., M.D., M.G., G.M. și M.M., împotriva sentinței civile nr. 1537 din 23 iunie 2004 a Curții de Apel București, secția de contencios administrativ, ca nefondat. Pronunțată în ședință publică, astăzi 19 octombrie 2004.