ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 7666/2004

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor

din dosar, constată următoarele:

Prin acțiunea introdusă la

data de 15 iulie 2002, M.M. și M.A. au chemat în judecată Ministerul de

Interne, solicitând obligarea acestei autorități publice, să prezinte

documentele și temeiul în baza cărora sunt reținuți în zona de tranzit a

Aeroportului București - Otopeni.

De asemenea, au cerut să se

constate că reținerea lor în zona respectivă este netemeinică și nelegală,

precum și obligarea pârâtului să le permită accesul către destinațiile dorite.

În susținerea acțiunii,

reclamanții au arătat că au părăsit România, împreună cu întreaga familie, în

anul 1990, stabilindu-se în Germania, unde au renunțat la cetățenia română, în

anul 1993.

Urmare a expulzării din

această țară, cu începere de la data de 7 martie 2002, au fost reținuți în zona

de tranzit a Aeroportului București - Otopeni, fără a cunoaște temeiul ce

justifică o astfel de măsură care îi privează de libertate.

Reclamanții au precizat că,

întrucât au renunțat la cetățenia română încă din anul 1993, nu le sunt

aplicabile prevederile Convenției încheiate la 3 iunie 1998 între Ministerul Român

de Interne și Ministerul Federal de Interne, cu privire la preluarea

persoanelor apatride, document aplicabil numai în cazul persoanelor care au

renunțat la cetățenie, după intrarea în vigoare a convenției.

Prin sentința civilă nr. 1592

din 14 octombrie 2003, Curtea de Apel București, secția de contencios

administrativ, a respins acțiunea, ca nefondată.

Curtea Supremă de Justiție, secția

de contencios administrativ, prin decizia nr. 1153 din 18 martie 2004, a admis recursul declarat de reclamanți și a casat sentința atacată, cu trimiterea cauzei, spre

rejudecare, la aceeași instanță de fond.

S-a reținut, pe de o parte,

că această instanță nu a examinat și soluționat toate capetele de cerere cu care

fusese învestită, iar pe de altă parte, nu a stabilit actul juridic emis de

autoritatea publică pârâtă, în baza căruia recurenții expulzați de autoritățile

germane, au fost trimiși în România, precum și natura acestui act.

În sfârșit, nu s-a stabilit

dacă prin actul respectiv au fost vătămate drepturile reclamanților, inclusiv

incidența în speță a dispozițiilor cuprinse în art. 1 din Legea nr. 29/1990,

privind contenciosul administrativ.

După reînregistrarea cauzei,

M.M., M.A., M.D., M.G. și G.M. au formulat o cerere completatoare, prin care au

solicitat obligarea pârâtului, să-i îmbarce de îndată, în maximum 5 zile de la

pronunțarea hotărârii, într-o cursă aeriană cu destinația Germania, act identic

cu cel săvârșit prin acceptarea și debarcarea lor forțată de către autorități.

Totodată, au cerut obligarea

pârâtului, să depună de urgență actele și documentația aferentă în ceea ce îi

privește.

În drept, reclamanții au

invocat prevederile art. 26 din Constituție, art. 1 și 10 din Legea nr. 29/1990.

Prin sentința civilă nr. 1537

din 23 iunie 2004, Curtea de Apel București, secția de contencios administrativ,

a respins acțiunea completată, ca neîntemeiată.

Pentru a pronunța această

hotărâre, instanța a reținut că nu există un act administrativ emis de pârât,

în baza căruia reclamanții au fost trimiși din Germania, în România.

Expulzarea a avut loc în

temeiul unei decizii unilaterale a statului german, iar la data realizării

acestei măsuri, ei nu se mai aflau în nici un fel de raporturi juridice cu

statul român, renunțând la cetățenia română încă din anul 1993.

S-a mai apreciat că nu poate

fi reținută nici afirmația reclamanților din cererea completatoare, potrivit

căreia „actul de acceptare” al Ministerului Administrației și Internelor din 7

martie 2002, ar constitui un act juridic, manifestat printr-un fapt juridic

care le-a produs o vătămare gravă, prin introducerea lor ilegală în România,

întrucât au refuzat să intre pe teritoriul României, fiind cazați în Centrul de

tranzit al Aeroportului București - Otopeni.

În sfârșit, Curtea a

considerat că reclamanții nu se află într-o stare de reținere, contrară

normelor constituționale sau celor din art. 5 din Convenția pentru Apărarea Drepturilor

Omului și Libertăților Fundamentale. Cazarea lor s-a făcut pentru motive umanitare,

ca urmare a refuzului de a intra pe teritoriul României și de a-și reglementa,

în acest mod situația juridică.

Hotărârea a fost atacată cu

recurs de către reclamanții M.M., M.A., M.D., M.. și G.M.

Recurenții au susținut că

sentința este lipsită de temei legal, fiind dată cu aplicarea greșită a legii.

Că, instanța nu și-a

manifestat rolul activ de a stărui și ordona pârâtului, să prezinte

documentația legală în baza căreia ei se găsesc într-un stat cu care nu doresc

să aibă raporturi juridice.

Curtea de apel a ignorat

adresa nr. 300/203599 din 19 iunie 2002, emisă de Direcția Generală de Evidență

Informatizată a Persoanei, cu care se dovedește fără echivoc, că pârâtul deține

documentația cu privire la primirea lor.

Nu s-a ținut seama nici de

adresa nr. 300/389851 din 13 septembrie 2000, emisă de pârât, referitoare la

cererile de preluare a apatrizilor de origine română aflați în Germania,

formulate de autoritățile germane în temeiul convenției aprobate prin hotărâre

guvernamentală, deși concludența actului rezultă din dezbateri.

Recursul este nefondat.

Nu se contestă de toți

participanții la proces, că la data de 7 martie 2002, autoritățile germane

pentru străini au expulzat pe membrii familiei M., aceștia fiind returnați în

România.

La sosirea pe Aeroportul

București - Otopeni, reclamanții se aflau în posesia unor documente de

călătorie valabile, eliberate de autoritățile germane, dar au refuzat intrarea

în România. Din această cauză, întreaga familie a fost cazată la Centrul de Primire al Oficiului Național pentru Refugiați, situat în zona de tranzit a

aeroportului. Ei nu sunt supuși nici unei forme de constrângere, având

posibilitatea de a pleca oricând în altă țară și libertatea deplină de a-și

decide fiecare situația.

Reținând această stare de

fapt, Curtea a înlăturat, în mod judicios ca neîntemeiate și nedovedite,

afirmațiile recurenților, cu privire la pretinsul abuz săvârșit de autoritățile

române, în legătură cu primirea lor pe teritoriul României, în condițiile în

care ei au fost cazați în Centrul Oficiului Național pentru Refugiați, tocmai

urmare a refuzului de a intra în țară.

Având în vedere că nu a avut

loc intrarea recurenților în România, nu poate fi vorba în speță de un abuz din

partea autorităților române, manifestat în sensul consemnării în mod forțat a

trecerii frontierei.

Esențială rămâne însă,

împrejurarea că expulzarea din Germania, a membrilor familiei M., a fost

consecința unei decizii irevocabile a autorităților germane, ca o manifestare

unilaterală de voință a statului german, în virtutea principiului suveranității

și că statul român și-a manifestat doar disponibilitatea de a permite accesul

pe teritoriul său, a unor apatrizi, din motive umanitare.

Faptul juridic, invocat de

recurenți, nu poate fi asimilat actului juridic administrativ, producător de

efecte juridice și care, în opinia lor, le-ar fi încălcat drepturi și libertăți

fundamentale.

Cât privește măsura de

retrimitere pe teritoriul german, cererea formulată era inadmisibilă, din

moment ce decizia irevocabilă de expulzare a fost adoptată de autoritățile

germane.

O rezolvare favorabilă a

unei atari cereri ar echivala cu nesocotirea gravă a principiului suveranității

statului german, care este singurul în măsură să hotărască cine anume poate

intra sau rămâne pe teritoriul său, precum și condițiile ce trebuie îndeplinite

în acest scop.

Este semnificativ faptul că

la sesizarea familiei M., Curtea Europeană a Drepturilor Omului a stabilit prin

decizia din 6 mai 2004, că imposibilitatea reclamanților de a părăsi România,

decurge din refuzul lor de a intra pe teritoriul român și în consecință, de a întreprinde

demersurile administrative necesare, situație ce nu este imputabilă statului

român.

Pentru aceste considerente,

Curtea a respins plângerea, pe aspectul examinat, ca fiind incompatibilă

rationae

personae

, cu prevederile Convenției.

Contrar susținerilor din recurs,

prima instanță nu a fost lipsită de rol activ, administrând pe parcursul celor

două cicluri procesuale, probe suficiente din care rezultă lipsa de temeinicie

a acțiunii în contencios administrativ, formulată de reclamanți și precizată în

fond după casare.

Cu o motivare succintă ce

ține de conciziunea redactării sentinței, Curtea a stabilit în mod corect

inexistența vreunui act administrativ de autoritate sau a refuzului nejustificat

al pârâtului, de rezolvare a unei cereri referitoare la un drept recunoscut de

lege, reclamanților și care în sensul art. 1 din Legea nr. 29/1990, constituie

condiții de admisibilitate a acțiunii.

Cât privește referatul nr. 508/2001,

întocmit de către Ministerul de Externe al Germaniei, invocat la rândul său în

recurs, se apreciază că înscrisul are semnificația unei simple adrese,

respectiv a unei corespondențe între autoritățile germane, lipsită de relevanță

juridică în prezentul litigiu.

Ținând seama de

considerentele expuse în cele ce preced și de lipsa unor motive de casare, de

ordine publică, care ar putea fi invocate din oficiu, conform art. 306 alin.

(2) C. proc. civ., urmează a se respinge recursul reclamanților.

Văzând și dispozițiile art. 15

din Legea nr. 29/1990.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat

de M.A., M.D., M.G., G.M. și M.M., împotriva sentinței civile nr. 1537 din 23

iunie 2004 a Curții de Apel București, secția de contencios administrativ, ca

nefondat.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 19 octombrie 2004.