ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1845/2007

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor dosarului,

constată următoarele:

Prin sentința civilă nr. 387 din 15

aprilie 2004 pronunțată de Tribunalul București, secția a IV-a civilă, s-a

respins ca neîntemeiată acțiunea formulată de reclamanta C.C. în contradictoriu

cu Primăria Municipiului București și Municipiul București prin primar general,

SC H.N. SA și T.A.D.

La soluționarea cauzei s-au avut în

vedere probele administrate, în raport de care s-au reținut următoarele:

În urma solicitării reclamantei de

constatare a nulității absolute a contractelor de vânzare-cumpărare încheiate

în temeiul Legii nr. 112/1995 au fost introduse în cauză în calitate de pârâți

T.M.L. și T.A.D.

Prin încheierea din ședința publică

de la data de 15 decembrie 2003 tribunalul a respins excepția inadmisibilității

capătului de cerere privind revendicarea imobilului și a admis excepția

tardivității formulării capătului de cerere privind constatarea nulității

absolute a contractului de vânzare-cumpărare încheiat de pârâta T.M.L.

Potrivit art. 46 alin. (2) din Legea

10/2001 sunt lovite de nulitate absolută actele de înstrăinare încheiate sub

incidența Legii 112/1995, dacă au fost încheiate cu rea credință.

În aprecierea valabilității

contractului de vânzare-cumpărare încheiat în baza Legii 112/1995, s-a reținut

că nu a fost de rea credință cumpărătorul T.A.D., întrucât a contractat cu un

veritabil proprietar care avea această calitate rezultată din lege, mod

originar de dobândire a proprietății.

Chiar dacă statul a dobândit

proprietatea imobilului în baza Decretului nr. 92/1950 prin naționalizarea de

la o persoană exceptată de la aplicarea acestui act normativ, efectele

nulității titlului statului nu se răsfrâng și asupra actului de înstrăinare cu

titlu oneros subsecvent, în baza căruia subdobânditorul de bună credință

stăpânește imobilul.

Cu referire la prevederile Legii

10/2001 și Normele metodologice de aplicare a legii, s-a reținut că în cazul în

care imobilul notificat a fost înstrăinat legal până la data de 14 februarie

2001, persoana îndreptățită are dreptul numai la măsuri reparatorii prin echivalent

și că înstrăinările au beneficiul deplin al protecției Legii 10/2001, în sensul

că sunt recunoscute și conservate efectele lor dacă dobânditorii au fost de

bună credință.

Prin decizia civilă nr. 151 A din 15

mai 2006 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VII-a civilă și

pentru cauze privind conflicte de muncă și asigurări sociale, s-a admis apelul

declarat de reclamantă împotriva sentinței primei instanțe, dispunându-se

desființarea sentinței și trimiterea cauzei spre rejudecare.

În motivarea deciziei de apel s-au

reținut următoarele considerente, cu trimitere și la art. 297 C. proc. civ.:

Reclamanta a investit instanța

inițial cu o cerere de revendicare, care a fost completată ulterior cu o cerere

privind constatarea nulității actelor de înstrăinare.

La termenul din 15 decembrie 2003

tribunalul a respins excepția de inadmisibilitate a cererii de revendicare și a

admis excepția tardivității formulării cererii în nulitate, conform art. 46

pct. 5 din Legea 10/2001.

Cu toate acestea, în considerentele

hotărârii apelate nu se regăsește nici un motiv al respingerii cererii de

revendicare, ci se regăsesc numai considerații privind nulitatea absolută.

Împotriva deciziei de apel a

declarat recurs pârâtul T.A.D. criticând-o pentru următoarele motive:

Față de modul de soluționare al

apelului, nu-și găsesc aplicarea dispozițiile art. 297 C. proc. civ. reținute

în motivare.

În mod nejustificat, instanța de

apel a concluzionat că cererea în revendicare nu a fost soluționată, în

condițiile în care toate argumentele pentru respingerea acesteia sunt în sensul

prevederilor speciale cuprinse în Legea 10/2001 art. 45.

Analizând decizia de apel în raport

de criticile formulate, Înalta Curte constată că recursul este fondat pentru

motivele care vor fi arătate în continuare:

instanța de fond nu a soluționat practic cererea de revendicare, ci s-a

pronunțat numai asupra cererii privind nulitatea absolută a contractului de

vânzare-cumpărare încheiat de către pârâți.

Înalta Curte constată că instanța de

fond a făcut o soluționare a cauzei cu care a fost investită, respectând

dispozițiile art. 112 C. proc. civ. referitoare la obiectul cauzei, art. 129

alin. final C. proc. civ. care-l obligă pe magistrat să se pronunțe asupra

obiectului cererii și dispozițiile art. 261 C. proc. civ. referitoare la

cuprinsul hotărârii judecătorești.

Din motivarea sentinței primei

instanțe rezultă că s-a soluționat cauza în integralitate și că prin

considerentele reținute, chiar fără a se face referire expresă la capetele de

cerere, a avut loc o soluționare a acestora.

Astfel, în sentință se face referire

la art. 19.2 din Normele metodologice de aplicare a Legii 10/2001 cu

sublinierea că în cazul în care imobilul notificat a fost înstrăinat legal

(aspect analizat în cauză), persoana îndreptățită are dreptul numai la măsurile

reparatorii individualizate de lege.

În același timp, se arată că în

cazul încheierii actului cu bună credință, acesta are beneficiul deplin al

protecției Legii nr. 10/2001 în sensul că sunt recunoscute și conservate

efectele lui.

Cu alte cuvinte, nu se poate

redobândi posesia și proprietatea asupra imobilului în aceste condiții.

cauzei de către instanța de apel (apreciat ca fiind greșit de instanța de

recurs) în cauză își găsea aplicarea art. 297 alin. (1) C. proc. civ., întrucât

prin considerentele deciziei de apel s-a reținut practic o necercetare a

fondului cauzei pe cererea în revendicare.

Constatând, prin urmare, că recursul

este fondat, în limita criticii apreciate ca fiind întemeiată și care atrage

incidența art. 304 pct. 9 C. proc. civ., Înalta Curte urmează să facă aplicarea

și a art. 312 pct. 5 C. proc. civ., întrucât instanța de apel nu a cercetat

fondul, și să dispună casarea deciziei de apel și trimiterea cauzei spre

rejudecare la aceeași instanță.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE:

Admite recursul declarat de pârâtul

T.A.D. împotriva deciziei civile nr. 151/A din 15 mai 2006 a Curții de Apel

București, secția a VII-a civilă și pentru cauze privind conflicte de muncă și

asigurări sociale.

Casează decizia recurată și trimite

cauza spre rejudecare aceleiași curți de apel.

Irevocabilă.

Pronunțată, în ședință publică,

astăzi 26 februarie 2007.