ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 773/2006

Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin acțiunea înregistrată la data de 4 octombrie 2004 la Tribunalul Dâmbovița și întemeiată pe dispozițiile Legii nr. 10/2001 reclamantul G.P.L. a chemat în judecată pe pârâta Prefectura județului Dâmbovița solicitând anularea adresei nr. 6345 din 13 septembrie 2004 și acordarea de despăgubiri bănești echivalente cu valoarea imobilului clădire P+1 și terenul aferent situat în Moreni, județul Dâmbovița. În motivarea cererii reclamantul a arătat că imobilul a aparținut bunicului său și ulterior decesului acestuia a fost moștenit de tatăl său decedat și el, al cărui unic moștenitor este. Imobilul a fost naționalizat în baza Decretului nr. 134/1949, clădirea fiind demolată în anul 1984 în baza Decretului nr. 22/1984, după care au fost construite blocuri de locuințe pe terenul rezultat după demolare.

Prin sentința civilă nr. 343 din 24 martie 2005 Tribunalul Dâmbovița a admis acțiunea, a anulat adresa nr. 6345 din 13 septembrie 2004 emisă de Prefectura Dâmbovița. A constatat că reclamantul este îndreptățit la acordarea de despăgubiri bănești pentru imobilul P+1 și terenul aferent în suprafață de 370 mp situat în Moreni, str. V. nr. 35 (55) fosta I. nr. 122 județul Dâmbovița astfel cum au fost identificate în raportul de expertiză întocmit de expert N.E. A obligat pârâta la plata sumei de 9.000.000 lei cheltuieli de judecată către reclamant. Pentru a hotărî astfel instanța a reținut în esență că reclamantul are calitatea de persoană îndreptățită în sensul Legii nr. 10/2001 și a făcut dovada dreptului de proprietate al autorului său.

Împotriva acestei sentințe pârâta a declarat apel susținând că reclamantul nu a făcut dovada dreptului de proprietate al autorului, instanța nu a avut în vedere că în actul de preluare nu este menționat proprietarul imobilului preluat. De asemenea, sentința mai este criticată pentru că Prefectura a fost greșit obligată la plata cheltuielilor de judecată atâta timp cât a respectat dispozițiile Legii nr. 10/2001. Prin decizia nr. 900 din 21 iunie 2005 Curtea de Apel Ploiești a respins apelul și a obligat pârâta la plata cheltuielilor de judecată în valoare de 6 milioane lei către reclamant. Pentru a hotărî astfel instanța a reținut în esență în baza ansamblului probator că s-a făcut dovada dreptului de proprietate al autorului reclamantului, iar Decretul nr. 134/1949 prin care imobilul a trecut în proprietatea statului fiind abuziv, trecerea în proprietatea statului s-a făcut fără titlu.

Criticile invocate de pârâtă nu pot fi reținute în culpa autorului reclamantului, instanța reținând că s-a făcut dovada preluării imobilului de Stat. Făcând aplicarea dispozițiilor art. 274 C. proc. civ., instanța a respins critica pârâtei constând în faptul că instanța de fond nu trebuia să o oblige la plata cheltuielilor de judecată. Împotriva acestei decizii pârâta a declarat recurs invocând motivele de casare prevăzute în art. 304 pct. 9 C. proc. civ. Sunt reluate criticile formulate în apel constând în faptul că în actul de preluare nu este menționat proprietarul imobilului.

Procesul verbal depus de reclamant nu prezintă nici un număr de înregistrare și nici o ștampilă așa încât reclamantul nu a dovedit cu acte conform art. 22 din Legea nr. 10/2001 dreptul de proprietate asupra imobilului, și nici preluarea și demolarea acestuia de către stat deci nu sunt întrunite condițiile impuse de art. 2 din lege care stipulează clar ce se înțelege prin imobile preluate abuziv de stat. A doua critică privește greșita obligare la plata cheltuielilor de judecată. Recurenta susține că în faza administrativă în mod corect, în baza dovezilor depuse a fost respinsă solicitarea reclamantului. Faptul că instanța, în urma administrării unor probe suplimentare, a adoptat soluția admiterii acțiunii, nu poate determina obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată.

Prin întâmpinare reclamantul a solicitat respingerea recursului. Recursul nu este fondat și în baza art. 312 C. proc. civ. va fi respins pentru următoarele considerente: În ce privește prima critică, aceasta este neîntemeiată și urmează să fie înlăturată. Din analiza actelor dosarului rezultă că autorul reclamantului a fost proprietarul imobilului (a aparținut bunicului său și ulterior decesului acestuia a fost moștenit de tatăl său, decedat, al cărui unic moștenitor este reclamantul conform filelor 13-18 și 29-34 dosar fond), iar preluarea de către stat a avut loc abuziv în baza Decretului nr. 134/1949 (fila 60 dosar fond) și nu în baza unui proces-verbal.

Invocarea faptului că în actul de preluare nu este menționat numele proprietarului și că procesul verbal depus de reclamant nu are număr de înregistrare și ștampilă ceea ce în opinia pârâtei nu face dovada dreptului de proprietate nu poate fi primită în raport de împrejurarea că preluarea a avut loc în baza Decretului nr. 134/1949 și că la dosar există un bogat probatoriu care demonstrează proprietatea autorului cu privire imobil cât și ulterior demolarea construcției de către Stat. În cauză s-a efectuat un raport de expertiză (filele 110-112 dosar fond) necontestată de părți și în mod cert în contextul probator al cauzei expertiza efectuată reprezintă un mijloc de dovadă util pentru aflarea adevărului și lămurirea situației de fapt.

Sunt pe deplin conturate ipotezele prevăzute de dispozițiile art. 2 și art. 3 din Legea nr. 10/2001 care definesc ce se înțelege prin imobile preluate abuziv și respectiv ce se înțelege prin persoane îndreptățite în sensul acestei legi. Nici critica privitoare la greșita obligare la plata cheltuielilor de judecată nu poate fi primită. Principiul ce rezultă din dispozițiile art. 274 C. proc. civ. este că partea care cade în pretenții va fi obligată la cerere să plătească cheltuielile de judecată. Acest principiu are la bază culpa procesuală și o condiție obligatorie a acordării cheltuielilor este dovedirea acestora. Din analiza actelor și lucrărilor dosarului rezultă că ambele instanțe au respectat condițiile impuse de art. 274 C. proc.

civ. și în mod corect au obligat intimata la plata cheltuielilor de judecată. Rezultă cu claritate faptul că pârâta nu a respectat dispozițiile art. 23 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 și nu a invitat reclamantul să completeze cererea cu actele pe care înțelege să le folosească în dovedirea dreptului său de proprietate. Așa fiind, pentru considerentele ce preced, se constată că nu sunt îndeplinite condițiile prevăzute de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. și văzând dispozițiile art. 274 C. proc. civ. recursul va fi respins ca nefondat cu obligarea la plata sumei de 1.500 lei (lei noi RON) cheltuieli de judecată către reclamant.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE: Respinge ca nefondat recursul declarat de pârâtul Prefectul județului Dâmbovița împotriva deciziei civile nr. 900 din 21 iunie 2005 a Curții de Apel Ploiești, secția civilă. Obligă recurentul să plătească intimatului-reclamant G.P.L. suma de 1.500 RON cheltuieli de judecată. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 24 ianuarie 2006.