ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 4571/2007

Deliberând, în condițiile art. 256 C. proc. civ.,

asupra cauzei civile de față, a reținut următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Cluj,

secția civilă, la 3 august 2006 reclamanții K.I.S. și K.R. au solicitat, în

contradictoriu cu pârâtul Primarul municipiului Cluj-Napoca, anularea parțială

a dispoziției nr. 2302 din 7 iulie 2006 emisă de pârât și obligarea acestuia de

a restitui în natură apartamentul nr. 12 situat în Cluj-Napoca.

În motivarea cererii de chemare în judecată s-a

arătat că apartamentul în litigiu a fost preluat abuziv prin în baza Decretului

nr. 223/1974 ca urmare a plecării definitive din țară a reclamanților.

Prin sentința civilă nr. 801 din 21 septembrie 2006

Tribunalul Cluj, secția civilă, a admis în parte contestația, a anulat în parte

Dispoziția nr. 2302 din 7 iulie 2006 emisă de Primarul municipiului Cluj-Napoca

cu privire la cota de ½ parte din imobilul în litigiu ce aparține

reclamantei K.I.S. . A obligat pe pârât să modifice dispoziția atacată în

sensul de acordare a despăgubirilor și în favoarea reclamantei pentru cota sa

de proprietate din apartament, condiționat de returnarea de către reclamantă a

despăgubirilor încasate.

Pentru a hotărî astfel prima instanță a apreciat că

preluarea în temeiul Decretului nr. 223/1974 este o preluare abuzivă deoarece

încalcă dreptul la liberă circulație al persoanelor și dreptul de proprietate,

părțile fiind sancționate pentru stabilirea domiciliului în străinătate.

Indiferent dacă imobilul a fost preluat cu plată sau fără plată preluarea a

fost abuzivă iar invocarea de către pârât a Normelor metodologice de aplicare a

Legii nr. 10/2001 nu este relevantă deoarece dispozițiile normelor nu pot

modifica dispozițiile legii.

Apartamentul a fost înstrăinat în temeiul Legii nr.

112/1995 foștilor chiriași astfel încât nu mai poate fi restituit în natură ci

doar prin echivalent.

Apelul declarat de pârât împotriva acestei sentințe a

fost respins ca nefondat prin decizia civilă nr. 9 A din 10 ianuarie 2007 a

Curții de Apel Cluj, secția civilă, de muncă și asigurări sociale, pentru

minori și familie.

În considerentele hotărârii sale instanța de apel a

arătat că Normele metodologice de aplicare unitară a Legii nr. 10/2001 sunt

nelegale pentru că adaugă la lege, făcând o distincție pe care aceasta nu o

presupune între preluarea cu și fără despăgubiri în baza Decretului nr. 22371974,

ambele categorii de preluări fiind fără titlu valabil raportat la art. 6 alin.

(1) din Legea nr. 213/1998 întrucât chiar actul normativ care a stat la baza

preluării încalcă dreptul la liberă circulație a persoanelor, consacrat de art.

12 din Pactul internațional cu privire la drepturile civile și politice,

ratificat de România în anul 1974.

Deși potrivit dispozițiilor art. 4 din Legea nr.

554/2004 a contenciosului administrativ, în vigoare la data învestirii primei

instanțe, excepția de nelegalitate nu mai poate fi soluționată de către

instanța de contencios, curtea a apreciat că nu este necesară sesizarea

instanței de contencios întrucât, independent de soluția pronunțată de aceasta,

soluția asupra fondului ar fi fost aceeași. Aceasta deoarece, potrivit art. 2

alin. (2) al Legii nr. 10/2001, persoanele ale căror imobile au fost preluate

fără titlu valabil își păstrează calitatea de proprietar avută la data

preluării, pe care o exercită după primirea deciziei sau hotărârii

judecătorești de restituire.

În cauză, imobilul nu a putut fi restituit în natură

întrucât a fost înstrăinat, statul dovedindu-se inconsecvent în aplicarea

politicilor sale de restituire, prin succesiunea în timp a legilor care au

reglementat regimul juridic al imobilelor preluate abuziv.

În condițiile în care legea recunoaște dreptul de

proprietate, pentru cazul restituirii în natură, dispoziția de restituire având

doar un caracter declarativ de drepturi și rol de titlu executor pentru punerea

în posesie, normele de aplicare aprobate prin hotărâre de guvern încalcă

dispozițiile art. 1 din Protocolul adițional nr. 1, fiind o lipsire de

libertate fără cauză de utilitate publică și fără a fi respectate condițiile

prevăzute de lege și de principiile generale ale dreptului internațional. Dreptul

la bun, așa cum acesta este reglementat în art. 1 din Protocolul nr. 1 constă

nu doar în dreptul de proprietate, ce nu mai poate fi redobândit din culpa

statului, ci și în dreptul de creanță reprezentând o reparație echitabilă

raportată la valoarea de circulație a imobilului. În măsura în care, teoretic,

instanța de contencios ar respinge excepția de nelegalitate, ar deveni

aplicabile dispozițiile art. 20 alin. (2) din Constituție privind prevalența

tratatelor internaționale în materia drepturilor omului asupra dreptului

intern, ceea ce atrage aplicabilitatea art. 1 din Protocolul nr. 1.

Împotriva acestei hotărâri apelantul pârât a declarat

recurs prin care, după ce a prezentat pe scurt situația de fapt din etapele

procesuale anterioare, a formulat următoarele critici întemeiate în drept pe

dispozițiile art. 304 pct. 7-9 C. proc. civ.:

Preluarea făcută în temeiul Decretului nr. 223/1974

nu a fost abuzivă, față de prevederile art. 1.4. lit. B) din Normele de

aplicare a Legii nr. 10/2001 conform cărora în cazul unor acte normative emise

sub imperiul Constituției din 1965 sau al anumitor situații juridice conexe,

prin care s-au preluat imobile, în cazul în care persoana care a făcut cerere

de plecare definitivă din țară și a înstrăinat locuința sa către stat,

stabilirea conduitei persoanei era atributul exclusiv al acesteia.

Dezvoltarea criticilor sus arătate a permis

încadrarea acestora numai în motivul de modificare prevăzut de art. 304 pct. 9

C. proc. civ., în raport de care a fost analizată legalitatea hotărârii date în

apel, Înalta Curte apreciind că recursul nu este întemeiat pentru următoarele

considerente:

Este necontestat faptul că imobilul pentru care s-au

solicitat măsuri reparatorii a fost preluat de stat în temeiul dispozițiilor

Decretului nr. 223/1974, cu plată pentru cota de ½ și fără plată pentru

cealaltă cotă-parte. Or, la acea dată era în vigoare Constituția din 1965 care,

prin art. 36, ocrotea dreptul de proprietate personală.

Potrivit acestui text, dreptul de proprietate

personală este ocrotit de lege. Pot constitui obiect al dreptului de

proprietate personală veniturile și economiile provenite din muncă, casa de

locuit, gospodăria de pe lângă ea și terenul pe care ele se află, precum și

bunurile de uz și confort personal.

Decretul nr. 223/1974 prevedea în art. 1 că,

în Republica Socialistă

România construcțiile și terenurile pot fi deținute în proprietate de către

persoanele fizice numai dacă au domiciliul în țară. Potrivit art. 2, persoanele

care au făcut cerere de plecare definitivă din țară sunt obligate să

înstrăineze, până la data plecării, construcțiile aflate în proprietatea lor în

Republica Socialistă România. Înstrăinarea se va face către stat, care va

prelua aceste bunuri, plata stabilindu-se potrivit prevederilor art. 56 alin. (2)

din Legea nr. 4/1973 privind dezvoltarea construcției de locuințe, vânzarea de

locuințe din fondul de stat către populație și construirea de case de odihnă

proprietate personală. Construcțiile aparținând persoanelor care au plecat în

mod fraudulos din țară sau care, fiind plecate în străinătate, nu s-au înapoiat

la expirarea termenului stabilit pentru înapoierea în țară, trec fără plată în

proprietatea statului. Terenurile aferente construcțiilor prevăzute la

alineatele precedente trec în proprietatea statului în condițiile art. 13 din

Legea cu privire la fondul funciar.

În aceste condiții, nu se poate susține că decretul

respecta prevederile constituționale enunțate.

Mai mult, anterior adoptării Decretului nr. 223/1974,

România ratificase Declarația Universală a Drepturilor Omului din 10 decembrie

1948 care, în art. 17 alin. (1) și (2) prevede că orice persoană are dreptul la

proprietate, atât singur cât și în asociație cu alții și nimeni nu poate fi

lipsit arbitrar de proprietatea sa, art. 13 consacrând dreptul oricărei

persoane de a circula liber, inclusiv de a-și părăsi propria țară.

Așadar, faptul că s-a plătit o despăgubire la

momentul preluării de către stat nu înseamnă că preluarea a fost legală,

întrucât cei cărora li se aplicau dispozițiile decretului erau obligați să

înstrăineze bunul în schimbul unei sume stabilite de stat în mod discreționar.

Nu s-ar putea vorbi de o înstrăinare liber consimțită, ci de o adevărată

vânzare silită, cu consecința încălcării unor principii esențiale de vreme ce

era desemnat drept unic cumpărător statul român.

Trimiterea pe care o face recurentul la norma

înscrisă în H.G. nr. 498/2003 nu este de natură să justifice punctul său de

vedere în ce privește legalitatea titlului statului. H.G. conține norme

metodologice de aplicare a Legii nr. 10/2001, și are o forță juridică

inferioară celei a legii în a cărei aplicare a fost dată. Or, potrivit art. 2

lit. h) din Legea nr. 10/2001 sunt imobile preluate abuziv orice alte imobile

preluate de stat cu titlu valabil, astfel cum este definit la art. 6 alin. (1)

din Legea nr. 213/1998 privind proprietatea publică și regimul juridic al

acesteia. În temeiul art. 6 alin. (1) fac parte din domeniul public sau privat

al statului sau al unităților administrativ-teritoriale și bunurile dobândite

de stat în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, dacă au intrat în

proprietatea statului în temeiul unui titlu valabil, cu respectarea

Constituției, a tratatelor internaționale la care România era parte și a

legilor în vigoare la data preluării lor de către stat. Constituția din 1965

care garanta proprietatea particulară a fost încălcată prin Decretul nr.

223/1974 care lipsea persoana fizică de dreptul său de proprietate în schimbul

liberei circulații.

Față de cele ce preced, aprecierile privitoare la

legalitatea preluării de către stat a imobilului proprietatea intimaților nu

sunt corecte și nu pot fundamenta respingerea cererii de acordare a măsurilor

reparatorii enunțate în Legea nr. 10/2001.

Pentru toate acestea, în temeiul art. 312 alin. (1) C.

proc. civ. recursul va fi respins ca nefondat, cu consecința rămânerii

irevocabile a hotărârii atacate.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE:

Respinge ca nefondat recursul declarat de pârâtul

Primarul municipiului Cluj-Napoca împotriva deciziei civile nr. 9 A din 10

ianuarie 2007 a Curții de Apel Cluj, secția civilă, de muncă și asigurări

sociale, pentru minori și familie.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 5 iunie 2007.