ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 5854/2006

Deliberând, în condițiile art. 256 C. proc. civ., asupra cauzei civile de față, a reținut următoarele: Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Dâmbovița, secția civilă, la 28 noiembrie 2001, reclamanții S.B. și N.I.V.C. au chemat în judecată pe pârâta SC W.T.S. SA Târgoviște pentru ca instanța, prin hotărârea ce o va pronunța, să dispună obligarea pârâtei la plata drepturilor bănești ce se cuvin reclamanților în urma exploatării și comercializării invenției realizate de reclamanți, bloc hidraulic de comandă, în perioada 1987-2001; stabilirea unei cote anuale care prin înmulțire cu restul celor 15 ani de aplicare, exclusiv perioada 1982-1986, să constituie adaosul la partea I; obligarea pârâtei la plata unei cote anuale de 50% din profitul obținut din comercializarea mașinilor care înglobează invenția reclamanților; stabilirea și plata drepturilor cuvenite reclamanților pentru exploatarea și comercializarea invenției reclamanților pentru perioada următoare.

În drept, acțiunea a fost întemeiată pe dispozițiile art. 61 și art. 66 alin. (2) din Legea nr. 64/1991, Regula nr. 53 alin. (2) din H.G. nr. 152/1992. În motivarea cererii de chemare în judecată s-a arătat că suma fixă reprezentând drepturile patrimoniale de autor care se cuvine reclamanților pentru exploatarea invenției lor de către pârâtă, în perioada 1982-1986, a fost stabilită prin sentința civilă nr. 792/1996. Suma inițială a fost reactualizată prin decizia nr. 2116/2001 a Curții de Apel Ploiești. Deși reclamanții au solicitat pârâtei începerea negocierii drepturilor de inventator, partea a II-a, pentru perioada 1987-2001 și în continuare, aceasta nu a dat curs solicitării, căutând diferite subterfugii pentru a se sustrage plății.

Prin sentința civilă nr. 26 din 3 iulie 2003, Tribunalul Dâmbovița, secția civilă, a admis în parte acțiunea, a obligat pe pârâtă la plata către reclamanți a sumei de 1.746.332, 88 dolari SUA, respectiv la plata echivalentului în lei a acestei sume, la data efectuării plății, reprezentând drepturi de autor cuvenite acestora pentru perioada 1987-2002. A respins excepțiile autorității de lucru judecat și de prescripție a dreptului la acțiune. Pentru a hotărî astfel, prima instanță a reținut, în privința autorității de lucru judecat, că prin sentința civilă nr. 792/1996 s-a stabilit, conform Legii nr. 64/1991, cuantumul drepturilor bănești cuvenite autorilor invenției ce face obiectul brevetului nr. 79533/1982, pentru perioada primilor 5 ani de aplicare a invenției.

Prin noua acțiune reclamanții nu încearcă valorificarea aceluiași drept, nu urmăresc același scop, prin prezentul proces neurmărindu-se contrazicerea celor stabilite prin sentința 792/1996, esențial fiind să nu se ajungă la două hotărâri contradictorii. Nu există autoritate de lucru judecat pentru că prima cauză a vizat stabilirea sumelor datorate pentru partea I a perioadei de exploatare, iar cauza de față are ca obiect stabilirea sumelor datorate pentru partea a II-a. Nu a fost considerată întemeiată nici excepția prescripției dreptului la acțiune întrucât, în contextul fixării creanței aparținând celor doi autori ai invenției, partea I și partea a II-a reprezintă o operațiune unică, numai că individualizarea acesteia din urmă depinde de cuantumul sumei datorate conform Legii nr. 64/1991.

Prin raportul de expertiză avut în vedere în prima sentință s-a stabilit valoarea minimă drepturilor bănești restante de la care poate să înceapă negocierea părții a II-a. Este adevărat că potrivit art. 3 din Decretul nr. 167/1958 dreptul la acțiune, pentru litigii patrimoniale, se prescrie în termen de 3 ani, însă potrivit art. 7 alin. (1) din același act normativ, prescripția începe să curgă de la data când se naște dreptul la acțiune. În cazul celor doi inventatori, stabilirea drepturilor patrimoniale se face în două etape: partea I după a cărei individualizare, potrivit legii, pot începe negocierile pentru partea a II-a.

Acțiunea prin care reclamanții au solicitat în justiție acordarea acestor drepturi a fost introdusă la data de 3 ianuarie 1995, înăuntrul termenului de prescripție, care începuse să curgă din data de 21 ianuarie 1992. Individualizarea părții I a avut loc pe cale judecătorească prin sentința civilă nr. 792/1996 rămasă irevocabilă la data de 12 noiembrie 1997. De la această dată, reclamanții au făcut numeroase demersuri pentru a intra în posesia sumei stabilită prin hotărâre judecătorească, pârâta achitând eșalonat debitul și numai după ce creditorii au obținut o nouă hotărâre judecătorească prin care debitul a fost actualizat. Acțiunea pentru actualizarea creanței a fost introdusă la 5 ianuarie 1999, în toată perioada de la rămânerea definitivă a hotărârii judecătorești prin care s-a stabilit partea I a drepturilor patrimoniale de autor cei doi inventatori încercând obținerea pe cale amiabilă a veniturilor.

De altfel, în Capitolul V din Regulamentul de aplicare a Legii nr. 64/1991 este prevăzută Regula 53 referitoare la modul de calcul al despăgubirilor bănești cuvenite inventatorilor. La pct. 5 este precizat și momentul în care începe să curgă dreptul la acțiune al autorului invenției, statuându-se că dacă părțile nu ajung la o înțelegere în urma negocierilor, litigiul este de competența instanțelor judecătorești. Ultimul refuz al pârâtei de a acorda drepturile bănești solicitate de reclamanți datează din 29 august 2001. Apelul declarat de către pârâta SC W.T.S. SA Târgoviște împotriva acestei sentințe a fost admis prin decizia civilă nr. 236 din 21 octombrie 2003 a Curții de Apel Ploiești, secția civilă.

Sentința a fost schimbată în tot iar pe fond acțiunea a fost respinsă ca prescrisă. Apelurile declarate de reclamanți au fost respinse ca nefondate. În considerentele hotărârii sale, instanța de apel a arătat că repunerea în termen profită inventatorilor de la data intrării în vigoare a Legii nr. 64/1991, respectiv de la 21 ianuarie 1992, valorificarea pretențiilor urmând a se face într-un interval de trei ani, deoarece repunerea în termen este o excepție de la regulile prescripției, aceasta fiind de strictă interpretare și aplicare, fără posibilitate de extindere la alte perioade de timp. Reclamanții au profitat de repunerea în termen și au învestit instanța cu acțiune în pretenții soluționată de către tribunal.

Nu se poate învesti instanța din nou, așa cum au făcut aceștia în anul 2001, deoarece dreptul la acțiune este prescris, trecând 10 ani de la data intrării în vigoare a Legii nr. 64/1991. Cu privire la drepturile bănești solicitate pentru perioada 1992-1998, acestea sunt ulterioare intrării în vigoare a Legii nr. 64/1991, iar dreptul la acțiune cu privire la acestea este supus regulilor generale, nefiind stabilită de legiuitor vreo repunere în termen. Reactualizarea invocată de reclamanți nu înlătură prescripția, negocierea părții a II-a nefiind condiționată de reactualizarea totalului părții I, această reactualizare constituind obiectul unui litigiu de drept civil și nu în baza Legii nr. 64/1991.

Hotărârea instanței de apel a fost atacată cu recurs de către reclamanți. Recursul exercitat de către S.B., întemeiat în drept pe dispozițiile art. 304 pct. 7 și 9 C. proc. civ., privește următoarele aspecte: Instanța de apel era legal învestită să stabilească cel puțin cuantumul drepturilor patrimoniale de inventator ce se cuvin reclamanților pentru exploatarea de către pârâtă a invenției pe ultimii trei ani anteriori introducerii acțiunii. În mod eronat instanța a reținut că în soluționarea acestei cauze sunt aplicabile prevederile art. 3 din Decretul nr. 167/1958 pentru drepturile patrimoniale de inventator aferente perioadei 1987-1998. Eroarea constă în faptul că acțiunea vizând drepturile de inventator, partea I, a fost introdusă în termenul legal de prescripție prevăzut de Legea nr. 64/1991.

Pentru drepturile patrimoniale de autor, partea a II-a, Legea nr. 64/1991 nu stabilește un termen limită, iar prescripția nu poate opera în nici un caz pentru perioada cuprinsă între 1987 și 2001. Acțiunea având ca obiect drepturile patrimoniale de inventator, partea a II-a, nici nu putea fi introdusă la data intrării în vigoare a Legii nr. 64/1991, întrucât cuantumul acestor drepturi era strict legat de stabilirea cuantumului drepturilor patrimoniale de inventator, partea I, fiind vorba de două etape ale aceluiași proces. Faptul că acțiunea a fost înregistrată la 28 noiembrie 2001 se datorează culpei exclusive a pârâtei, care a tergiversat plata drepturilor bănești stabilite prin hotărâre judecătorească.

În subsidiar, se impune admiterea în parte a acțiunii privind obligarea la plata drepturilor patrimoniale de inventator cuvenite pentru perioada 1999-2001. Recursul exercitat de N.I.V.C. a fost structurat pe următoarele critici: Hotărârea instanței de apel cuprinde motive contradictorii, de vreme ce, după ce a reținut că prima instanță a manifestat rol activ în administrarea unor probe necesare soluționării corecte a cauzei, a respins acțiunea ca prescrisă. Respingând acțiunea ca prescrisă, instanța de apel a ignorat faptul că Legea nr. 64/1991 este o lege reparatorie, iar demersurile reclamanților datează din anul 1995. Cererea privind drepturile de inventator pentru partea I a fost introdusă în termenul de prescripție.

Acest termen nu se mai aplică și drepturilor privitoare la partea a II-a, care depind de concretizarea și valorificarea drepturilor pentru partea I. Partea I și partea a II-a au reprezentat o perioadă unică, individualizarea părții a II-a depinzând doar de stabilirea cuantumului sumelor datorate conform Legii nr. 64/1991. Dreptul la acțiune s-a născut numai de la data finalizării negocierilor pentru partea a II-a. Ori negocierile nu sunt supuse cursului prescripției, iar nerealizarea acestora s-a datorat pârâtei. La termenul din 15 decembrie 2005 au fost introduse în cauză, în locul recurentului N.I.V.C., decedat, N.D. și N.A.

Analizând hotărârea atacată, prin prisma criticilor formulate prin motivele de recurs și în raport de probele administrate înaintea instanțelor de fond, Curtea a apreciat că recursurile nu sunt întemeiate, pentru următoarele considerente: Obiectul cererii de chemare în judecată îl constituie drepturile bănești solicitate de inventatorii „Blocului hidraulic de comandă”, pentru perioada 1987-2001. Pentru această invenție a fost acordat brevetul nr. 79533 din 26 aprilie 1982, cu valabilitate de la 21 septembrie 1981 până la 21 septembrie 1996, potrivit art. 24 alin. (1) din Legea nr. 62/1974.

Având în vedere că potrivit art. 66 alin. (1) din Legea nr. 64/1991, în forma în vigoare la data declanșării litigiului, brevetele de invenție acordate anterior intrării în vigoare a prezentei legi au durata de valabilitate prevăzută în legea aplicabilă la data eliberării lor, după data de 21 septembrie 1996 brevetul de invenție nr. 79533 nu a mai oferit dreptul exclusiv de exploatare și nici drepturi ce decurg din calitatea de titular de brevet, respectiv de autor al invenției. Prin urmare, pentru perioada cuprinsă între 21 septembrie 1996 și data introducerii acțiunii, 28 noiembrie 2001, reclamanții oricum nu ar mai fi fost îndreptățiți să beneficieze de drepturile patrimoniale conferite de brevetul de invenție.

Alin. (2) al art. 66 din Legea nr. 64/1991 prevedea că, drepturile bănești cuvenite inventatorilor pentru invențiile brevetate, aplicate, parțial recompensate sau nerecompensate până la data intrării în vigoare a prezentei legi se vor negocia între inventator și unitatea care a aplicat invenția. În aceste cazuri, negocierea va începe de la drepturile bănești maxime cuvenite inventatorului, prevăzute în legea aplicabilă la data înregistrării cererii de brevet. În cazul neînțelegerii între părți, drepturile bănești se vor stabili potrivit prevederilor art. 61 din prezenta lege.

Conform acestui text, litigiile cu privire la calitatea inventator, de titular de brevet sau cele cu privire la alte drepturi născute din brevetul de invenție, inclusiv drepturile patrimoniale ale inventatorului, din contractele de cesiune și licență, sau cele referitoare la nerespectarea dispozițiilor prevăzute la art. 39 și art. 46, sunt de competența instanțelor judecătorești și nu sunt supuse taxei de timbru. Așadar, în ceea ce privește problema prescripției dreptului la acțiune, și în acest gen de litigii sunt aplicabile dispozițiile de drept comun, legea specială neprevăzând altfel. Prescripția dreptului la acțiune, pentru drepturile bănești solicitate de inventatori, atunci când nu s-a ajuns la o înțelegere cu unitatea care a aplicat invenția, nu începe să curgă de la data concretizării neînțelegerii dintre părți, negocierea neavând valoarea unei întreruperi a cursului prescripției.

Din corespondența purtată de părți nu a putut fi dedusă recunoașterea, de către pârâtă, a dreptului reclamanților la despăgubiri, astfel încât să devină incidente prevederile art. 16 alin. (1) lit. a) din Decretul nr. 167/1958. Dimpotrivă, unitatea pârâtă le-a comunicat reclamanților faptul că durata de valabilitate a brevetului de invenție a expirat iar cererea pentru plata despăgubirilor, partea a II-a, este prescrisă. De vreme ce, în condițiile art. 66 alin. (2) din Legea nr. 64/1991, inventatorii fuseseră repuși în termenul general de prescripție a dreptului de a cere despăgubiri, iar acest termen a început să curgă de la data intrării în vigoare a legii, 11 ianuarie 1992, după data de 11 ianuarie 1995 acțiunea este prescrisă.

Având în vedere cele mai sus arătate, Curtea a apreciat că motivul de recurs nu întrunește cerințele art. 304 pct. 9 C. proc. civ., instanța de apel făcând aplicarea și interpretarea corectă a prevederilor legale incidente în speță. Nu este întemeiat nici motivul de modificare întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 7 C. proc. civ., considerentele hotărârii susținând soluția pe care o cuprinde dispozitivul. Susținerea potrivit căreia reclamanții ar fi putut să-și valorifice doar drepturile pentru perioada 1999-2001, trebuie înțeleasă în sensul că instanța a apreciat, corect, că și în acest gen de litigii este aplicabil termenul general de prescripție extinctivă de trei ani. Față de cele ce preced, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc.

civ. recursurile vor fi respinse ca nefondate, cu consecința rămânerii irevocabile a hotărârii date în apel.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE: Respinge ca nefondate recursurile declarate de reclamanții S.B. și N.I.V.C., a cărui calitate procesuală a fost transmisă moștenitorilor N.D. și N.A., împotriva deciziei civile nr. 236 din 21 octombrie 2003 pronunțată de Curtea de Apel Ploiești, secția civilă. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 13 iunie 2006.