ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 5854/2006

Deliberând, în condițiile art. 256 C. proc. civ., asupra

cauzei civile de față, a reținut următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Dâmbovița, secția

civilă, la 28 noiembrie 2001, reclamanții S.B. și N.I.V.C. au chemat în

judecată pe pârâta SC W.T.S. SA Târgoviște pentru ca instanța, prin hotărârea

ce o va pronunța, să dispună obligarea pârâtei la plata drepturilor bănești ce

se cuvin reclamanților în urma exploatării și comercializării invenției

realizate de reclamanți, bloc hidraulic de comandă, în perioada 1987-2001;

stabilirea unei cote anuale care prin înmulțire cu restul celor 15 ani de

aplicare, exclusiv perioada 1982-1986, să constituie adaosul la partea I;

obligarea pârâtei la plata unei cote anuale de 50% din profitul obținut din

comercializarea mașinilor care înglobează invenția reclamanților; stabilirea și

plata drepturilor cuvenite reclamanților pentru exploatarea și comercializarea

invenției reclamanților pentru perioada următoare.

În drept, acțiunea a fost întemeiată pe dispozițiile art. 61

și art. 66 alin. (2) din Legea nr. 64/1991, Regula nr. 53 alin. (2) din H.G.

nr. 152/1992.

În motivarea cererii de chemare în judecată s-a arătat că

suma fixă reprezentând drepturile patrimoniale de autor care se cuvine

reclamanților pentru exploatarea invenției lor de către pârâtă, în perioada

1982-1986, a fost stabilită prin sentința civilă nr. 792/1996. Suma inițială a

fost reactualizată prin decizia nr. 2116/2001 a Curții de Apel Ploiești.

Deși reclamanții au solicitat pârâtei începerea negocierii

drepturilor de inventator, partea a II-a, pentru perioada 1987-2001 și în continuare,

aceasta nu a dat curs solicitării, căutând diferite subterfugii pentru a se

sustrage plății.

Prin sentința civilă nr. 26 din 3 iulie 2003, Tribunalul

Dâmbovița, secția civilă, a admis în parte acțiunea, a obligat pe pârâtă la

plata către reclamanți a sumei de 1.746.332, 88 dolari SUA, respectiv la plata

echivalentului în lei a acestei sume, la data efectuării plății, reprezentând

drepturi de autor cuvenite acestora pentru perioada 1987-2002.

A respins excepțiile autorității de lucru judecat și de prescripție

a dreptului la acțiune.

Pentru a hotărî astfel, prima instanță a reținut, în

privința autorității de lucru judecat, că prin sentința civilă nr. 792/1996 s-a

stabilit, conform Legii nr. 64/1991, cuantumul drepturilor bănești cuvenite

autorilor invenției ce face obiectul brevetului nr. 79533/1982, pentru perioada

primilor 5 ani de aplicare a invenției. Prin noua acțiune reclamanții nu

încearcă valorificarea aceluiași drept, nu urmăresc același scop, prin

prezentul proces neurmărindu-se contrazicerea celor stabilite prin sentința

792/1996, esențial fiind să nu se ajungă la două hotărâri contradictorii. Nu

există autoritate de lucru judecat pentru că prima cauză a vizat stabilirea

sumelor datorate pentru partea I a perioadei de exploatare, iar cauza de față

are ca obiect stabilirea sumelor datorate pentru partea a II-a.

Nu a fost considerată întemeiată nici excepția prescripției

dreptului la acțiune întrucât, în contextul fixării creanței aparținând celor

doi autori ai invenției, partea I și partea a II-a reprezintă o operațiune

unică, numai că individualizarea acesteia din urmă depinde de cuantumul sumei

datorate conform Legii nr. 64/1991. Prin raportul de expertiză avut în vedere

în prima sentință s-a stabilit valoarea minimă drepturilor bănești restante de

la care poate să înceapă negocierea părții a II-a.

Este adevărat că potrivit art. 3 din Decretul nr. 167/1958

dreptul la acțiune, pentru litigii patrimoniale, se prescrie în termen de 3

ani, însă potrivit art. 7 alin. (1) din același act normativ, prescripția

începe să curgă de la data când se naște dreptul la acțiune. În cazul celor doi

inventatori, stabilirea drepturilor patrimoniale se face în două etape: partea

I după a cărei individualizare, potrivit legii, pot începe negocierile pentru

partea a II-a. Acțiunea prin care reclamanții au solicitat în justiție

acordarea acestor drepturi a fost introdusă la data de 3 ianuarie 1995,

înăuntrul termenului de prescripție, care începuse să curgă din data de 21

ianuarie 1992. Individualizarea părții I a avut loc pe cale judecătorească prin

sentința civilă nr. 792/1996 rămasă irevocabilă la data de 12 noiembrie 1997.

De la această dată, reclamanții au făcut numeroase demersuri

pentru a intra în posesia sumei stabilită prin hotărâre judecătorească, pârâta

achitând eșalonat debitul și numai după ce creditorii au obținut o nouă

hotărâre judecătorească prin care debitul a fost actualizat. Acțiunea pentru

actualizarea creanței a fost introdusă la 5 ianuarie 1999, în toată perioada de

la rămânerea definitivă a hotărârii judecătorești prin care s-a stabilit partea

I a drepturilor patrimoniale de autor cei doi inventatori încercând obținerea

pe cale amiabilă a veniturilor. De altfel, în Capitolul V din Regulamentul de

aplicare a Legii nr. 64/1991 este prevăzută Regula 53 referitoare la modul de

calcul al despăgubirilor bănești cuvenite inventatorilor. La pct. 5 este

precizat și momentul în care începe să curgă dreptul la acțiune al autorului

invenției, statuându-se că dacă părțile nu ajung la o înțelegere în urma negocierilor,

litigiul este de competența instanțelor judecătorești. Ultimul refuz al pârâtei

de a acorda drepturile bănești solicitate de reclamanți datează din 29 august

2001.

Apelul declarat de către pârâta SC W.T.S. SA Târgoviște

împotriva acestei sentințe a fost admis prin decizia civilă nr. 236 din 21

octombrie 2003 a Curții de Apel Ploiești, secția civilă. Sentința a fost

schimbată în tot iar pe fond acțiunea a fost respinsă ca prescrisă. Apelurile

declarate de reclamanți au fost respinse ca nefondate.

În considerentele hotărârii sale, instanța de apel a arătat

că repunerea în termen profită inventatorilor de la data intrării în vigoare a

Legii nr. 64/1991, respectiv de la 21 ianuarie 1992, valorificarea pretențiilor

urmând a se face într-un interval de trei ani, deoarece repunerea în termen

este o excepție de la regulile prescripției, aceasta fiind de strictă

interpretare și aplicare, fără posibilitate de extindere la alte perioade de

timp.

Reclamanții au profitat de repunerea în termen și au

învestit instanța cu acțiune în pretenții soluționată de către tribunal. Nu se

poate învesti instanța din nou, așa cum au făcut aceștia în anul 2001, deoarece

dreptul la acțiune este prescris, trecând 10 ani de la data intrării în vigoare

a Legii nr. 64/1991.

Cu privire la drepturile bănești solicitate pentru perioada

1992-1998, acestea sunt ulterioare intrării în vigoare a Legii nr. 64/1991, iar

dreptul la acțiune cu privire la acestea este supus regulilor generale, nefiind

stabilită de legiuitor vreo repunere în termen.

Reactualizarea invocată de reclamanți nu înlătură

prescripția, negocierea părții a II-a nefiind condiționată de reactualizarea

totalului părții I, această reactualizare constituind obiectul unui litigiu de

drept civil și nu în baza Legii nr. 64/1991.

Hotărârea instanței de apel a fost atacată cu recurs de

către reclamanți.

Recursul exercitat de către S.B., întemeiat în drept pe

dispozițiile art. 304 pct. 7 și 9 C. proc. civ., privește următoarele aspecte:

Instanța de apel era legal învestită să stabilească cel

puțin cuantumul drepturilor patrimoniale de inventator ce se cuvin

reclamanților pentru exploatarea de către pârâtă a invenției pe ultimii trei

ani anteriori introducerii acțiunii.

În mod eronat instanța a reținut că în soluționarea acestei

cauze sunt aplicabile prevederile art. 3 din Decretul nr. 167/1958 pentru

drepturile patrimoniale de inventator aferente perioadei 1987-1998. Eroarea

constă în faptul că acțiunea vizând drepturile de inventator, partea I, a fost

introdusă în termenul legal de prescripție prevăzut de Legea nr. 64/1991.

Pentru drepturile patrimoniale de autor, partea a II-a, Legea nr. 64/1991 nu

stabilește un termen limită, iar prescripția nu poate opera în nici un caz

pentru perioada cuprinsă între 1987 și 2001.

Acțiunea având ca obiect drepturile patrimoniale de

inventator, partea a II-a, nici nu putea fi introdusă la data intrării în

vigoare a Legii nr. 64/1991, întrucât cuantumul acestor drepturi era strict

legat de stabilirea cuantumului drepturilor patrimoniale de inventator, partea

I, fiind vorba de două etape ale aceluiași proces.

Faptul că acțiunea a fost înregistrată la 28 noiembrie 2001

se datorează culpei exclusive a pârâtei, care a tergiversat plata drepturilor

bănești stabilite prin hotărâre judecătorească.

În subsidiar, se impune admiterea în parte a acțiunii

privind obligarea la plata drepturilor patrimoniale de inventator cuvenite

pentru perioada 1999-2001.

Recursul exercitat de N.I.V.C. a fost structurat pe

următoarele critici:

Hotărârea instanței de apel cuprinde motive contradictorii,

de vreme ce, după ce a reținut că prima instanță a manifestat rol activ în

administrarea unor probe necesare soluționării corecte a cauzei, a respins

acțiunea ca prescrisă.

Respingând acțiunea ca prescrisă, instanța de apel a ignorat

faptul că Legea nr. 64/1991 este o lege reparatorie, iar demersurile

reclamanților datează din anul 1995.

Cererea privind drepturile de inventator pentru partea I a

fost introdusă în termenul de prescripție. Acest termen nu se mai aplică și

drepturilor privitoare la partea a II-a, care depind de concretizarea și

valorificarea drepturilor pentru partea I.

Partea I și partea a II-a au reprezentat o perioadă unică,

individualizarea părții a II-a depinzând doar de stabilirea cuantumului sumelor

datorate conform Legii nr. 64/1991.

Dreptul la acțiune s-a născut numai de la data finalizării

negocierilor pentru partea a II-a. Ori negocierile nu sunt supuse cursului

prescripției, iar nerealizarea acestora s-a datorat pârâtei.

La termenul din 15 decembrie 2005 au fost introduse în

cauză, în locul recurentului N.I.V.C., decedat, N.D. și N.A.

Analizând hotărârea atacată, prin prisma criticilor

formulate prin motivele de recurs și în raport de probele administrate înaintea

instanțelor de fond, Curtea a apreciat că recursurile nu sunt întemeiate,

pentru următoarele considerente:

Obiectul cererii de chemare în judecată îl constituie

drepturile bănești solicitate de inventatorii „Blocului hidraulic de comandă”,

pentru perioada 1987-2001.

Pentru această invenție a fost acordat brevetul nr. 79533

din 26 aprilie 1982, cu valabilitate de la 21 septembrie 1981 până la 21

septembrie 1996, potrivit art. 24 alin. (1) din Legea nr. 62/1974.

Având în vedere că potrivit art. 66 alin. (1) din

Legea nr. 64/1991, în forma în vigoare la data declanșării litigiului,

brevetele de invenție acordate anterior intrării în vigoare a prezentei legi au

durata de valabilitate prevăzută în legea aplicabilă la data eliberării lor,

după data de 21 septembrie 1996 brevetul de invenție nr. 79533 nu a mai oferit

dreptul exclusiv de exploatare și nici drepturi ce decurg din calitatea de

titular de brevet, respectiv de autor al invenției.

Prin urmare, pentru perioada cuprinsă între 21

septembrie 1996 și data introducerii acțiunii, 28 noiembrie 2001, reclamanții

oricum nu ar mai fi fost îndreptățiți să beneficieze de drepturile patrimoniale

conferite de brevetul de invenție.

Alin. (2) al art. 66 din Legea nr. 64/1991 prevedea

că, drepturile bănești cuvenite inventatorilor pentru invențiile brevetate,

aplicate, parțial recompensate sau nerecompensate până la data intrării în

vigoare a prezentei legi se vor negocia între inventator și unitatea care a

aplicat invenția. În aceste cazuri, negocierea va începe de la drepturile

bănești maxime cuvenite inventatorului, prevăzute în legea aplicabilă la data

înregistrării cererii de brevet. În cazul neînțelegerii între părți, drepturile

bănești se vor stabili potrivit prevederilor art. 61 din prezenta lege.

Conform acestui text, litigiile cu privire la

calitatea inventator, de titular de brevet sau cele cu privire la alte drepturi

născute din brevetul de invenție, inclusiv drepturile patrimoniale ale

inventatorului, din contractele de cesiune și licență, sau cele referitoare la

nerespectarea dispozițiilor prevăzute la art. 39 și art. 46, sunt de competența

instanțelor judecătorești și nu sunt supuse taxei de timbru.

Așadar, în ceea ce privește problema prescripției

dreptului la acțiune, și în acest gen de litigii sunt aplicabile dispozițiile

de drept comun, legea specială neprevăzând altfel.

Prescripția dreptului la acțiune, pentru drepturile bănești

solicitate de inventatori, atunci când nu s-a ajuns la o înțelegere cu unitatea

care a aplicat invenția, nu începe să curgă de la data concretizării

neînțelegerii dintre părți, negocierea neavând valoarea unei întreruperi a

cursului prescripției. Din corespondența purtată de părți nu a putut fi dedusă

recunoașterea, de către pârâtă, a dreptului reclamanților la despăgubiri,

astfel încât să devină incidente prevederile art. 16 alin. (1) lit. a) din

Decretul nr. 167/1958. Dimpotrivă, unitatea pârâtă le-a comunicat reclamanților

faptul că durata de valabilitate a brevetului de invenție a expirat iar cererea

pentru plata despăgubirilor, partea a II-a, este prescrisă.

De vreme ce, în condițiile art. 66 alin. (2) din Legea nr.

64/1991, inventatorii fuseseră repuși în termenul general de prescripție a

dreptului de a cere despăgubiri, iar acest termen a început să curgă de la data

intrării în vigoare a legii, 11 ianuarie 1992, după data de 11 ianuarie 1995

acțiunea este prescrisă.

Având în vedere cele mai sus arătate, Curtea a apreciat că

motivul de recurs nu întrunește cerințele art. 304 pct. 9 C. proc. civ.,

instanța de apel făcând aplicarea și interpretarea corectă a prevederilor

legale incidente în speță.

Nu este întemeiat nici motivul de modificare întemeiat pe

dispozițiile art. 304 pct. 7 C. proc. civ., considerentele hotărârii susținând

soluția pe care o cuprinde dispozitivul. Susținerea potrivit căreia reclamanții

ar fi putut să-și valorifice doar drepturile pentru perioada 1999-2001, trebuie

înțeleasă în sensul că instanța a apreciat, corect, că și în acest gen de

litigii este aplicabil termenul general de prescripție extinctivă de trei ani.

Față de cele ce preced, în temeiul art. 312 alin. (1) C.

proc. civ. recursurile vor fi respinse ca nefondate, cu consecința rămânerii

irevocabile a hotărârii date în apel.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE:

Respinge ca nefondate recursurile declarate de reclamanții S.B.

și N.I.V.C., a cărui calitate procesuală a fost transmisă moștenitorilor N.D. și

N.A., împotriva deciziei civile nr. 236 din 21 octombrie 2003 pronunțată de Curtea

de Apel Ploiești, secția civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică,

astăzi 13 iunie 2006.