ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 800/2007

ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 800/2007 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2007)

Prin sentința civilă nr. 3

din 5 ianuarie 2006 pronunțată în dosarul 5177/2005 al Tribunalului Alba, secția

comercială și de contencios administrativ, s-a admis în parte acțiunea comercială

formulată de reclamanta B.A.M.C. SRL Sîngeorgiu de Mureș împotriva pârâtei SC T.S.

SRL Alba Iulia și în consecință s-a dispus rezoluțiunea contractului de

vânzare-cumpărare nr. 1 din 19 aprilie 2004, pârâta fiind obligată să restituie

suma de 800.000.000 lei cu titlu de avans, 134.386.000 lei reprezentând dobândă

aferentă perioadei 3 iunie 2004 – 13 iunie 2005 și pe viitor până la achitarea

integrală a debitului, cu 3.723,60 lei cheltuieli de judecată și s-a respins

acțiunea reconvențională formulată de pârâtă.

Pentru a pronunța această

soluție, instanța de fond a reținut, în esență, că în temeiul raporturilor

contractuale dintre părți materializate în contractul anterior menționat,

pârâta a vândut reclamantei mașinile de cusut indicate în anexa 1, pentru suma

de 1.165.000 lei. Deși reclamanta și-a îndeplinit obligația achitării avansului

de 800.000.000 lei, pârâta nu a predat în termen de 5 zile de la această dată

bunurile ce au făcut obiectul convenției, fiind de drept în întârziere prin expirarea

termenului stipulat în contract.

În consecință, în temeiul art.

1021 s-a dispus rezoluțiunea contractului și repunerea părților în situația

anterioară, iar în baza art. 1088 C. civ. și 43 C. com., pârâta a fost obligată

și la plata dobânzilor aferente și s-a respins ca nedovedită cererea pentru

obligarea pârâtei la plata comisioanelor bancare și, ca rămasă fără obiect,

cererea pentru executarea contractului.

Cererea reconvențională prin

care pârâta a solicitat constatarea nulității absolute a contractului invocând

faptul că este întemeiat pe o cauză falsă și ilicită a fost respinsă de

tribunal cu motivarea că ambele părți au avut reprezentarea exactă a prestației

la executarea căreia s-au obligat, iar prezumția de validitate a cauzei nu a

fost răsturnată în lipsa unor probe care să confirme existența diverselor

„inginerii financiare” care au stat la baza încheierii contractului.

Instanța de control

judiciar, în argumentarea soluției pronunțate a respins criticile formulate de

pârâtă, reținând că respingerea probei privind efectuarea unei expertize

contabile a fost în mod justificat respinsă de tribunal în considerarea

faptului că raportul de expertiză nu ar fi fost în măsură să probeze faptul că

reclamanta a avut doar rolul de intermediar în virarea banilor de la bancă spre

fostul administrator al societății și că ar fi existat o înțelegere în baza

căreia acesta a luat un credit pentru investiții de la B.C., filiala Teiuș în

sumă de 150.000 – 200.000 EURO, care a fost justificat prin contractul în

litigiu, în temeiul căruia banca a virat banii direct în contul reclamantei.

Dimpotrivă, prin încheierea acestui contract, părțile au avut reprezentarea

exactă a obligațiilor pe care și le-au asumat, iar lipsa facturii la care fac

referire ordinele de plată prin care pârâta a achitat suma de 800.000.000 lei nu

este de natură a înlătura obligațiile contractuale convenite de părți.

În concluzie, deoarece

pârâta nu a dovedit existența unei cauze ilicite și încheierea contractului în

scopul de a masca frauda în acordarea creditului bancar, în mod corect a

reținut curtea de apel că prima instanță a admis acțiunea principală și a

respins cererea reconvențională.

Împotriva acestei soluții a

declarat recurs pârâta, criticând-o pentru motivele de nelegalitate prevăzute

de art. 304 pct. 8 și 9 C. proc. civ. și art. 312 pct. 3 teza a II-a C. proc.

civ.

În mod concret, recurenta

invocă faptul că, contrar celor reținute de ambele instanțe, în realitate

părțile nu au avut intenția de a încheia un contract de vânzare-cumpărare

pentru 20 mașini de cusut, ci contractul nr. 1 din 9 aprilie 2004 a reprezentat

modalitate prin care s-a încercat justificarea unui credit bancar destinat

investițiilor, dar care a fost utilizat pentru achitarea unor debite.

De altfel, precizează

recurenta, această concluzie rezultă și din împrejurarea că într-un alt litigiu

aflat pe rolul instanțelor, derivat din același contract, reclamanta arată că a

acordat pârâtei diferite sume de bani pentru a o ajuta să depășească o situație

financiară dificilă, modalitatea concretă de transferare a banilor constând în

încheierea contractului de vânzare-cumpărare nr. 1/9 aprilie 2004 urmând ca

după restituirea banilor de către pârâtă facturile să fie stornate.

Prin urmare, contractul de

vânzare-cumpărare fiind încheiat pe o cauză falsă, a cărei existență putea fi

demonstrată doar prin efectuarea unei expertize contabile având ca scop

evidențierea circuitului scriptic al banilor între societățile comerciale în

litigiu, administrarea acestei probe era absolut necesară.

Analizând recursul declarat

prin prisma motivelor invocate raportat la dispozițiile art. 304 pct. 8 și 9,

precum și art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte constată că este

întemeiat, admițându-l ca atare pentru considerentele ce urmează a fi în

continuare expuse.

Astfel, criticile recurentei

referitoare la soluționarea cauzei fără o cercetare a fondului raportului

juridic dedus judecății sunt fondate, în condițiile în care, față de

susținerile contradictorii ale părților și în lipsa unui probatoriu adecvat,

tribunalul a admis acțiunea principală și respectiv a respins cererea

reconvențională ca nedovedită, sentința fiind păstrată prin decizia curții de

apel. Hotărârile astfel pronunțate sunt nelegale, deoarece față de obiectul și

complexitatea cauzei, efectuarea unei expertize contabile, probă de altfel

solicitată de pârât, în ambele instanțe, era utilă, concludentă și pertinentă.

Din această perspectivă pentru verificarea susținerii conform căreia contractul

din litigiu este întemeiat pe o cauză falsă și ilicită, adevăratul scop

constituindu-l încercarea de justificare a schimbării destinației unor credite

bancare, administrarea acestei probe era obligatorie.

În consecință, reținând că

instanțele au pronunțat hotărârile fără o cercetare reală și profundă a

fondului litigiului, fiind astfel incidente dispozițiilor art. 312 alin. (5) C.

proc. civ., soluția ce se impune este aceea de admiterea recursului, casarea

hotărârii și trimiterea cauzei spre rejudecare primei instanțe pentru

administrarea probelor necesare și utile justei soluționări.

PENTRU ACESTE

MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de

pârâta SC T.S. SRL Alba Iulia împotriva deciziei nr. 170 din 6 octombrie 2006 a

Curții de Apel Alba Iulia, casează decizia atacată, admite apelul formulat de

pârâta SC T.S. SRL Alba Iulia împotriva sentinței nr.3 din 5 ianuarie 2006 a

Tribunalului Alba și trimite cauza spre rejudecarea acțiunii și cererii

reconvenționale Tribunalului Alba.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi  21 februarie 2007.