ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 800/2007

Prin sentința civilă nr. 3 din 5 ianuarie 2006 pronunțată în dosarul 5177/2005 al Tribunalului Alba, secția comercială și de contencios administrativ, s-a admis în parte acțiunea comercială formulată de reclamanta B.A.M.C. SRL Sîngeorgiu de Mureș împotriva pârâtei SC T.S. SRL Alba Iulia și în consecință s-a dispus rezoluțiunea contractului de vânzare-cumpărare nr. 1 din 19 aprilie 2004, pârâta fiind obligată să restituie suma de 800.000.000 lei cu titlu de avans, 134.386.000 lei reprezentând dobândă aferentă perioadei 3 iunie 2004 – 13 iunie 2005 și pe viitor până la achitarea integrală a debitului, cu 3.723,60 lei cheltuieli de judecată și s-a respins acțiunea reconvențională formulată de pârâtă.

Pentru a pronunța această soluție, instanța de fond a reținut, în esență, că în temeiul raporturilor contractuale dintre părți materializate în contractul anterior menționat, pârâta a vândut reclamantei mașinile de cusut indicate în anexa 1, pentru suma de 1.165.000 lei. Deși reclamanta și-a îndeplinit obligația achitării avansului de 800.000.000 lei, pârâta nu a predat în termen de 5 zile de la această dată bunurile ce au făcut obiectul convenției, fiind de drept în întârziere prin expirarea termenului stipulat în contract. În consecință, în temeiul art. 1021 s-a dispus rezoluțiunea contractului și repunerea părților în situația anterioară, iar în baza art. 1088 C. civ. și 43 C. com., pârâta a fost obligată și la plata dobânzilor aferente și s-a respins ca nedovedită cererea pentru obligarea pârâtei la plata comisioanelor bancare și, ca rămasă fără obiect, cererea pentru executarea contractului.

Cererea reconvențională prin care pârâta a solicitat constatarea nulității absolute a contractului invocând faptul că este întemeiat pe o cauză falsă și ilicită a fost respinsă de tribunal cu motivarea că ambele părți au avut reprezentarea exactă a prestației la executarea căreia s-au obligat, iar prezumția de validitate a cauzei nu a fost răsturnată în lipsa unor probe care să confirme existența diverselor „inginerii financiare” care au stat la baza încheierii contractului.

Instanța de control judiciar, în argumentarea soluției pronunțate a respins criticile formulate de pârâtă, reținând că respingerea probei privind efectuarea unei expertize contabile a fost în mod justificat respinsă de tribunal în considerarea faptului că raportul de expertiză nu ar fi fost în măsură să probeze faptul că reclamanta a avut doar rolul de intermediar în virarea banilor de la bancă spre fostul administrator al societății și că ar fi existat o înțelegere în baza căreia acesta a luat un credit pentru investiții de la B.C., filiala Teiuș în sumă de 150.000 – 200.000 EURO, care a fost justificat prin contractul în litigiu, în temeiul căruia banca a virat banii direct în contul reclamantei.

Dimpotrivă, prin încheierea acestui contract, părțile au avut reprezentarea exactă a obligațiilor pe care și le-au asumat, iar lipsa facturii la care fac referire ordinele de plată prin care pârâta a achitat suma de 800.000.000 lei nu este de natură a înlătura obligațiile contractuale convenite de părți. În concluzie, deoarece pârâta nu a dovedit existența unei cauze ilicite și încheierea contractului în scopul de a masca frauda în acordarea creditului bancar, în mod corect a reținut curtea de apel că prima instanță a admis acțiunea principală și a respins cererea reconvențională. Împotriva acestei soluții a declarat recurs pârâta, criticând-o pentru motivele de nelegalitate prevăzute de art. 304 pct. 8 și 9 C. proc.

civ. și art. 312 pct. 3 teza a II-a C. proc. civ. În mod concret, recurenta invocă faptul că, contrar celor reținute de ambele instanțe, în realitate părțile nu au avut intenția de a încheia un contract de vânzare-cumpărare pentru 20 mașini de cusut, ci contractul nr. 1 din 9 aprilie 2004 a reprezentat modalitate prin care s-a încercat justificarea unui credit bancar destinat investițiilor, dar care a fost utilizat pentru achitarea unor debite. De altfel, precizează recurenta, această concluzie rezultă și din împrejurarea că într-un alt litigiu aflat pe rolul instanțelor, derivat din același contract, reclamanta arată că a acordat pârâtei diferite sume de bani pentru a o ajuta să depășească o situație financiară dificilă, modalitatea concretă de transferare a banilor constând în încheierea contractului de vânzare-cumpărare nr. 1/9 aprilie 2004 urmând ca după restituirea banilor de către pârâtă facturile să fie stornate.

Prin urmare, contractul de vânzare-cumpărare fiind încheiat pe o cauză falsă, a cărei existență putea fi demonstrată doar prin efectuarea unei expertize contabile având ca scop evidențierea circuitului scriptic al banilor între societățile comerciale în litigiu, administrarea acestei probe era absolut necesară. Analizând recursul declarat prin prisma motivelor invocate raportat la dispozițiile art. 304 pct. 8 și 9, precum și art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte constată că este întemeiat, admițându-l ca atare pentru considerentele ce urmează a fi în continuare expuse.

Astfel, criticile recurentei referitoare la soluționarea cauzei fără o cercetare a fondului raportului juridic dedus judecății sunt fondate, în condițiile în care, față de susținerile contradictorii ale părților și în lipsa unui probatoriu adecvat, tribunalul a admis acțiunea principală și respectiv a respins cererea reconvențională ca nedovedită, sentința fiind păstrată prin decizia curții de apel. Hotărârile astfel pronunțate sunt nelegale, deoarece față de obiectul și complexitatea cauzei, efectuarea unei expertize contabile, probă de altfel solicitată de pârât, în ambele instanțe, era utilă, concludentă și pertinentă. Din această perspectivă pentru verificarea susținerii conform căreia contractul din litigiu este întemeiat pe o cauză falsă și ilicită, adevăratul scop constituindu-l încercarea de justificare a schimbării destinației unor credite bancare, administrarea acestei probe era obligatorie.

În consecință, reținând că instanțele au pronunțat hotărârile fără o cercetare reală și profundă a fondului litigiului, fiind astfel incidente dispozițiilor art. 312 alin. (5) C. proc. civ., soluția ce se impune este aceea de admiterea recursului, casarea hotărârii și trimiterea cauzei spre rejudecare primei instanțe pentru administrarea probelor necesare și utile justei soluționări.

PENTRU ACESTE

MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Admite recursul declarat de pârâta SC T.S. SRL Alba Iulia împotriva deciziei nr. 170 din 6 octombrie 2006 a Curții de Apel Alba Iulia, casează decizia atacată, admite apelul formulat de pârâta SC T.S. SRL Alba Iulia împotriva sentinței nr.3 din 5 ianuarie 2006 a Tribunalului Alba și trimite cauza spre rejudecarea acțiunii și cererii reconvenționale Tribunalului Alba. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 21 februarie 2007.