ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 7513/2006

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

La data de 23 octombrie 2003, G.I. a

chemat în judecată pe intimata SC R. SRL Brașov, pentru ca prin hotărârea ce o

va pronunța să se dispună anularea deciziei nr. 216 din 29 martie 2003, emisă

de intimată și să o oblige pe aceasta la restituirea cotei de ½ parte

din imobilul situat în Brașov, înscris în C.F. Brașov, sub nr. top. 308/1 și la

plata cheltuielilor de judecată ocazionate de prezentul proces.

În motivarea acțiunii,

contestatoarea a arătat că urmând procedura administrativă reglementată de

Legea nr. 10/2001 a solicitat intimatei restituirea cotei de ½ parte din

imobilul mai sus-arătat ce a fost preluată de stat în temeiul Decretului nr.

223/1974, însă aceasta a respins cererea sa întemeindu-și soluția pe dispozițiile

art. 1, pct. 1.4. B. din din cap. II al normelor metodologice de aplicare a

Legii nr. 10/2001.

Tribunalul Brașov, secția civilă,

prin sentința nr. 62/S din 23 ianuarie 2004, a admis în parte contestația, a

anulat decizia nr. 216 din 23 septembrie 2003 și a obligat-o pe intimată să

emită o nouă decizie, în condițiile reglementate de Legea nr. 10/2001, prin

care să dispună restituirea în natură către contestatoare a cotei de ½

parte din imobilul situat în Brașov, înscris în C.F. Brașov, sub nr.top.308/1.

A respins capătul de cerere privind acordarea cheltuielilor de judecată.

Pentru a hotărî astfel, instanța de

fond a reținut, în esență, că în mod greșit intimata a statuat că preluarea

imobilului nu a fost abuzivă, ignorând dispozițiile art. 1 alin. (1) și pe cele

ale art. 2 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, precum și forța juridică superioară

a Legii nr. 10/2001, față de H.G. nr. 498/2003.

Împrejurarea că, la data preluării

imobilului în litigiu de către stat, contestatoarei i-a fost acordată suma de

20.000 lei cu titlu de despăgubiri, este de natură a face aplicabile

dispozițiile art. 12 din Legea nr. 10/2001. În ceea ce privește cheltuielile de

judecată, instanța de fond constată că în raport de prevederile cuprinse în

Cap. II, pct. 1.4. lit. B) din H.G. nr. 498/2003, nu se poate reține culpa

procesuală a intimatei, aceasta neputând statua asupra legalității actului

administrativ.

Împotriva acestei hotărâri a

declarat apel intimata SC R. SRL Brașov.

În dezvoltarea motivelor de apel, a

susținut că instanța de fond, în mod greșit a înlăturat dispozițiile cuprinse

în Normele metodologice de aplicare unitară a Legii nr. 10/2001, în ceea ce

privește imobilele supuse Decretului nr. 223/1974.

A mai arătat că pe calea unei

contestații formulată în baza Legii nr. 10/2001 nu se poate efectua un control

de legalitate, pe cale incidentală, a dispozițiilor H.G. nr. 498/2003, având în

vedere că s-ar eluda dispozițiile Legii nr. 29/1990 care prevăd că actele

administrative jurisdicționale pot fi atacate cu recurs, după epuizarea căilor

administrative jurisdicționale, numai pe calea contenciosului administrativ.

De altfel, prin respingerea cererii

de acordare a cheltuielilor de judecată, chiar instanța a statuat asupra

legalității normelor metodologice.

Prin decizia civilă nr. 1003/Ap din

15 octombrie 2004, pronunțată de Curtea de Apel Brașov, secția civilă, a fost

respins ca nefondat apelul declarat de intimata SC R. SRL Brașov, împotriva

sentinței civile nr. 62 din 23 ianuarie 2004 a Tribunalului Brașov.

Pentru a decide astfel, instanța de

apel a reținut că imobilul în litigiu se încadrează în cele înscrise în art. 2

lit. g) din Legea nr. 10/2001, dispoziții care fac trimitere la art. 6 alin.

(1) din Legea nr. 213/1998.

Coroborând cele două texte de lege,

prima instanță a constatat că diferența făcută în H.G. nr. 498/2003 pentru

adoptarea normelor metodologice de aplicare a Legii nr. 10/2001 nu este în

concordanță cu textele cuprinse în cele două acte normative, fiind de

notorietate că imobilele înstrăinate în baza Decretului nr. 223/1974 anterior

plecării definitive din țară, s-a făcut cu vicierea consimțământului

proprietarului.

În consecință, instanța de apel a

reținut că prin conținutul lor dispozițiile pct. 1.4. B, ipoteza a doua, derogă

de la prevederile atât ale Legii nr. 10/2001 cât și ale Legii nr. 213/1998, așa

încât nu pot fi avute în vedere la soluționarea cauzei, fiind aplicabilă

interpretarea dată de prima instanță, prin prisma ierarhiei actelor normative,

întemeiată și pe dispozițiile art. 107 din Constituție.

Referitoare la cea de-a doua

critică, curtea a reținut că prima instanță nu s-a pronunțat asupra unei

excepții de nelegalitate ci a interpretat prevederile legale în coroborarea cu

normele metodologice stabilind preeminența textului legal față de explicațiile

date în hotărârea de guvern.

Nici critica vizând susținerea că

instanța este contradictorie, atunci când a recunoscut puterea H.G. nr.

498/2003 prin respingerea cererii de acordare a cheltuielilor de judecată, nu a

fost primită.

Sub acest aspect, a reținut că

instanța de fond nu a făcut decât să recunoască obligativitatea respectării

hotărârii de către organele administrației, cărora li se adresează, și care nu

pot să ignore dispozițiile sale.

În contra acestei decizii a declarat

recurs intimata SC R. SRL Brașov, invocând cazul de casare prevăzut de art. 304

pct. 9 C. proc. civ., susținând în esență următoarele:

Imobilul în litigiu face parte din

categoria celor prevăzute în Legea nr. 10/2001, însă preluarea nu a fost

abuzivă.

Instanța de fond în mod greșit a

reținut faptul că normele metodologice de aplicare a Legii nr. 10/2001 scot de

sub incidența acestei legi categoria imobilelor preluate în baza Decretului nr.

223/1974 cu plată.

Din contră, aceste imobile cad sub

incidența Legii nr. 10/2001, iar normele metodologice de aplicare a acestei

legi explică modul de soluționare a notificărilor privind categoria imobilelor

preluate în temeiul Decretului nr. 223/1974, atât cu plată cât și fără plată.

În speță, recurenta a susținut că

scopul urmărit de contestatoare a fost cel al obținerii aprobării pentru

plecarea definitivă din țară, sens în care a înstrăinat locuința către stat,

primind la acea vreme cu titlu de despăgubire suma de 20.000 lei, și se

încadrează în noțiunea îndestulării rezonabile.

Așadar, contestatoarea a avut

dreptul să opteze, fie înstrăina imobilul înainte de a-și formaliza intenția de

a părăsi definitiv țara, variantă pe care nu a ales-o, fie așa cum a procedat,

a înstrăinat imobilul către stat cu ocazia depunerii cererii de plecare

definitivă din țară.

Față de cele expuse, a solicitat

admiterea recursului, modificarea hotărârilor atacate, iar pe cale de

cunoștință respingerea contestației formulate de G.I.

Recursul nu este întemeiat.

În raport de prevederile art. 6 din

Legea nr. 213/1998 privind proprietatea publică și regimul juridic al acesteia

fac parte din domeniul public sau privat al statului sau al unităților

administrativ-teritoriale și bunurile dobândite de stat în perioada 6 martie

1945-22 decembrie 1989 dacă au intrat în proprietatea statului în temeiul unui

titlu valabil, cu respectarea constituției, a tratatelor internaționale la care

România era parte și a legilor în vigoare la data preluării lor de către stat.

Decretul nr. 223/1974 contravine

Constituției din anul 1965 [art. 36 alin. (2) și art. 17 alin. (1)],

Declarației Universale a Drepturilor Omului cât și Pactului Internațional cu

Privire la Drepturile Civile și Politice semnat și de România în anul 1968.

Sub acest aspect, nu se poate

susține că preluarea nu a fost abuzivă.

Este adevărat că, la data preluării

imobilului, contestatoarei i-a fost acordată suma de 20.000 lei, cu titlu de

despăgubiri.

În aceste condiții, corect instanța

de fond a făcut aplicarea art. 12 alin. (1) din Legea nr. 10/2001.

Or, atât timp cât Legea nr. 10/2001

nu exclude aplicarea sa în situațiile în care imobilul a fost preluat în baza

decretului nr. 223/1974, Normele metodologice de aplicare unitară a Legii nr.

10/2001, nu pot modifica și nici completa o lege, aceasta din urmă având forță

juridică superioară în raport cu alte acte normative.

În consecință, în temeiul art. 312

alin. (1) C. proc. civ., recursul va fi respins ca nefondat.

Ca parte căzută în pretenții,

potrivit art. 274 C. proc. civ., va obliga pe recurentă să plătească intimatei

suma de 800 RON cu titlu de cheltuieli de judecată în recurs.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE:

Respinge ca nefondat recursul

declarat de pârâta SC R. SRL Brașov împotriva deciziei nr. 1003/Ap din 15

octombrie 2004 pronunțată de Curtea de Apel Brașov, secția civilă.

Obligă pe recurenta SC R. SRL Brașov

să plătească intimatei G.I. suma de 800 RON cu titlu de cheltuieli de judecată

în recurs.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 28 septembrie 2006.