ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 591/2007

Asupra recursurilor de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin acțiunea civilă din 6 octombrie

2004, reclamanta SC S.D. SA a chemat în judecată pe pârâții D.S., C.C., D.D. și

G.A. pentru a fi obligați să-i plătească despăgubiri civile în sumă de

10.406.855.406 lei.

Motivând în fapt acțiunea,

reclamanta a susținut că în anul 2002 pârâții, consilieri în cadrul D.G.F.P.

Bihor, au efectuat un control la reclamantă în urma cererii acesteia de

rambursare a unor accize plătite bugetului de stat în perioada ianuarie-iunie

2002, prilej cu care au verificat modul în care reclamanta a calculat reducerea

impozitului pe profit pentru investițiile realizate în cursul anului 2001.

Sub cel din urmă aspect, pârâții,

potrivit susținerilor din acțiune ale reclamantei, dând dovadă de rea-credință,

cu intenție, și-au îndeplinit defectuos sarcinile care le reveneau prin aceea

că au refuzat să admită reducerea profitului impozabil cu suma de

34.502.085.395 lei, deși posibilitatea reducerii era prevăzută de O.G. nr.

27/1996, O.U.G. nr. 217/1999 și Legea nr. 189/2001, astfel că au cauzat

reclamantei un prejudiciu total în valoare de 10.406.855.406 lei compus din

8.061.222.052 lei impozit pe profit pe anul 2001, 2.048.724.665 lei majorări de

întârziere aferente și 296.908.689 lei penalități de întârziere aferente.

În drept, reclamanta a invocat

prevederile art. 195 pct. 3 C. proc. fisc., potrivit cu care răspunderea

statului și a unităților administrativ teritoriale nu înlătură răspunderea

funcționarilor publici din cadrul organelor fiscale în exercitarea cu

rea-credință sau gravă neglijență a atribuțiilor de serviciu.

De asemenea, a invocat prevederile

art. 998, art. 999, art. 1000 și art. 1002 C. civ.

La 11 mai 2005 D.G.F.P. Bihor a

intervenit în cauză în interesul pârâților, solicitând respingerea acțiunii.

Tribunalul Bihor a pronunțat

sentința civilă nr. 896/c din 15 decembrie 2005, prin care a admis cererea de

intervenție accesorie, a respins cererea principală și a obligat pe reclamantă

să plătească pârâților 600 RON cheltuieli de judecată.

Prin decizia civilă nr. 59/A din 18

aprilie 2006, Curtea de Apel Oradea, secția civilă mixtă, a respins cererea de

sesizare formulată de reclamantă privind excepția de nelegalitate a procesului

verbal de control din 20 august 2002, precum și, ca nefondat, apelul declarat

de reclamantă împotriva sentinței de primă instanță.

SC S.D. SA a declarat recurs

solicitând casarea deciziei date în apel și retrimiterea dosarului la Curtea de

Apel Oradea pentru o nouă judecată.

În acest scop reclamanta a invocat

cazurile de casare prevăzute de art. 304 pct. 3, 7 și 9 C. proc. civ.

Dezvoltând primul motiv de recurs,

reclamanta a susținut că, potrivit art. 4 din Legea nr. 554/2004, a cerut

instanței de apel să sesizeze instanța de contencios administrativ competentă

cu cercetarea legalității procesului verbal de control din 20 august 2002, act

administrativ de care depindea soluționarea în fond a litigiului dedus

judecății apelului, însă, în loc să suspende judecarea apelului și să trimită

dosarul la instanța de contencios administrativ, instanța de apel s-a pronunțat

ea însăși asupra excepției de nelegalitate, respingând cererea de sesizare.

Ca urmare, decizia recurată este

lovită de nulitate absolută.

În cadrul celui de al doilea motiv

de recurs, reclamanta a imputat instanței de apel că a motivat contradictoriu

hotărârea pronunțată, deoarece, pe de o parte, a reținut că reclamanta nu ar fi

invocat nici un text de lege imperativ a cărui încălcare să atragă nulitatea

procesului verbal, condiție pentru aplicarea art. 4 din Legea nr. 554/2004, iar

pe de altă parte a hotărât că, față de inadmisibilitatea acțiunii, proba cu

expertiza contabilă este inutilă și neconcludentă, fiind respinsă în mod legal

și temeinic.

Analizând motivarea de mai sus,

reclamanta a susținut că proba a fost solicitată și se impunea a fi administrată

tocmai pentru a se demonstra nelegalitatea procesului verbal din 20 august

2002, iar invocarea excepției de nelegalitate a acestui proces verbal nu a avut

ca scop „să obțină pe cale ocolită ceea ce nu a solicitat pe cale normală, cum

tendențios rețin magistrații apelului, ci pentru că și-a exercitat un drept

procesual conferit prin lege, anume art. 4 mai sus invocat”.

În fine, în cadrul ultimului motiv

de recurs, reclamanta a susținut că „instanța de apel a dat o interpretare

greșită art. 16 din Legea nr. 554/2004, reținând că acest text condiționează

acționarea în judecată a funcționarului public care a participat la emiterea

actului administrativ ilegal de promovarea unei acțiuni împotriva organului

emitent al acelui act”.

Potrivit reclamantei, corecta

interpretare a textului legal menționat este în sensul că legea creează în

favoarea celui vătămat într-un drept al său libertatea unei opțiuni între a

acționa în justiție numai organul emitent, fie pe acesta și pe funcționarul în

culpă sau doar pe funcționarul în culpă pentru a solicita obligarea la plata de

despăgubiri.

De asemenea, în aceeași opinie,

situația reglementată prin art. 16 din Legea nr. 554/2004 este comparabilă cu

răspunderea comitentului pentru fapta prepusului reglementată prin art. 1000 C.

civ., când „victima păgubită poate acționa în justiție fie pe comitent, fie pe

comitent și prepus, fie numai pe prepus”, comitentul obligat la repararea

pagubei produsă de prepus având posibilitatea acțiunii în regres împotriva

prepusului său.

Recursul astfel motivat nu este

întemeiat.

Pentru rațiuni de logică juridică va

fi examinat mai întâi ultimul motiv de recurs.

Cu referire la însuși litigiul dedus

judecății, instanțele au hotărât că reclamanta, care nu a cerut anularea

procesului verbal de control pe calea prevăzută de art. 16 din Legea nr.

554/2004, tinde a obține de la pârâți ceea ce a plătit în baza acelui proces

verbal, folosind însă mijlocul reglementat prin art. 195 alin. (3) C. proc.

fisc., dar neîndeplinind cerințele acestuia întrucât nu a introdus în cauză

instituția publică din structura căreia fac parte pârâții.

Raționamentul este corect, cu

mențiunea că legea aplicabilă este art. 13 din Legea nr. 29/1990 în vigoare la

data întocmirii procesului-verbal de control, iar nu Legea nr. 554/2004 și art.

195 alin. (3) C. proc. fisc., acte normative intrate ulterior în vigoare.

Potrivit textului aplicabil,

acțiunile în justiție puteau fi formulate și personal împotriva funcționarului

autorității pârâte, care a elaborat actul administrativ, dacă se solicită

despăgubiri pentru prejudiciul cauzat, iar în caz de admitere a acțiunii,

persoana respectivă va putea fi obligată la plata daunelor, solidar cu

autoritatea administrativă.

Este în afara oricărui dubiu că

reclamanta nu a utilizat mijloacele procesuale reglementate prin Legea nr.

29/1990, procesul verbal de control primind forță deplină, nefiind posibil a se

mai susține, inclusiv pe calea acțiunii de față, că ar fi nelegal și/sau

netemeinic, iar pe cale de consecință nici că persoanele care l-au întocmit ar

fi avut conduita imputată de reclamantă.

Așadar, instanța de apel, asemenea

primei instanțe, a soluționat procesul deplin legal pe cale de excepție, fără a

mai cerceta fondul prin prisma celor susținute de reclamantă.

De altfel, nici nu pot fi examinate

în sensul dat de reclamantă susținerile acesteia din dezvoltarea motivului de

recurs referitoare la interpretarea conținutului art. 16 din Legea nr. 554/2004

prin analogie cu art. 1000 C. civ., din moment ce, așa cum s-a arătat, aceste

dispoziții legale nu sunt aplicabile în speță.

În raport cu modul descris de

rezolvare a cauzei, de asemenea legal instanța de apel a respins cererea de

sesizare a contenciosului administrativ, fiind evident că soluționarea pricinii

dedusă judecății sale nu depindea în nici un fel de actul administrativ

(procesul-verbal de control) obiect al excepției de nelegalitate invocată de

reclamantă.

Față de aceeași soluție dată cauzei

era lipsită de concludență și cererea de probațiune în sprijinul nelegalității

actului de control și conduitei pârâților, astfel că nu există imputata

contrarietate în motivarea deciziei recurate.

Răspunzând astfel motivelor de

recurs, Înalta Curte constată că sunt nefondate și va respinge recursul

potrivit dispozițiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE:

Respinge ca nefondate recursurile

declarate de SC S.D. SA împotriva deciziei civile nr. 59/A din 18 aprilie 2006

pronunțată de Curtea de Apel Oradea, secția civilă mixtă.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 25 ianuarie

2007.