ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 591/2007

Asupra recursurilor de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin acțiunea civilă din 6 octombrie 2004, reclamanta SC S.D. SA a chemat în judecată pe pârâții D.S., C.C., D.D. și G.A. pentru a fi obligați să-i plătească despăgubiri civile în sumă de 10.406.855.406 lei. Motivând în fapt acțiunea, reclamanta a susținut că în anul 2002 pârâții, consilieri în cadrul D.G.F.P.

Bihor, au efectuat un control la reclamantă în urma cererii acesteia de rambursare a unor accize plătite bugetului de stat în perioada ianuarie-iunie 2002, prilej cu care au verificat modul în care reclamanta a calculat reducerea impozitului pe profit pentru investițiile realizate în cursul anului 2001. Sub cel din urmă aspect, pârâții, potrivit susținerilor din acțiune ale reclamantei, dând dovadă de rea-credință, cu intenție, și-au îndeplinit defectuos sarcinile care le reveneau prin aceea că au refuzat să admită reducerea profitului impozabil cu suma de 34.502.085.395 lei, deși posibilitatea reducerii era prevăzută de O.G. nr. 27/1996, O.U.G. nr. 217/1999 și Legea nr. 189/2001, astfel că au cauzat reclamantei un prejudiciu total în valoare de 10.406.855.406 lei compus din 8.061.222.052 lei impozit pe profit pe anul 2001, 2.048.724.665 lei majorări de întârziere aferente și 296.908.689 lei penalități de întârziere aferente.

În drept, reclamanta a invocat prevederile art. 195 pct. 3 C. proc. fisc., potrivit cu care răspunderea statului și a unităților administrativ teritoriale nu înlătură răspunderea funcționarilor publici din cadrul organelor fiscale în exercitarea cu rea-credință sau gravă neglijență a atribuțiilor de serviciu. De asemenea, a invocat prevederile art. 998, art. 999, art. 1000 și art. 1002 C. civ. La 11 mai 2005 D.G.F.P. Bihor a intervenit în cauză în interesul pârâților, solicitând respingerea acțiunii. Tribunalul Bihor a pronunțat sentința civilă nr. 896/c din 15 decembrie 2005, prin care a admis cererea de intervenție accesorie, a respins cererea principală și a obligat pe reclamantă să plătească pârâților 600 RON cheltuieli de judecată.

Prin decizia civilă nr. 59/A din 18 aprilie 2006, Curtea de Apel Oradea, secția civilă mixtă, a respins cererea de sesizare formulată de reclamantă privind excepția de nelegalitate a procesului verbal de control din 20 august 2002, precum și, ca nefondat, apelul declarat de reclamantă împotriva sentinței de primă instanță. SC S.D. SA a declarat recurs solicitând casarea deciziei date în apel și retrimiterea dosarului la Curtea de Apel Oradea pentru o nouă judecată. În acest scop reclamanta a invocat cazurile de casare prevăzute de art. 304 pct. 3, 7 și 9 C. proc. civ.

Dezvoltând primul motiv de recurs, reclamanta a susținut că, potrivit art. 4 din Legea nr. 554/2004, a cerut instanței de apel să sesizeze instanța de contencios administrativ competentă cu cercetarea legalității procesului verbal de control din 20 august 2002, act administrativ de care depindea soluționarea în fond a litigiului dedus judecății apelului, însă, în loc să suspende judecarea apelului și să trimită dosarul la instanța de contencios administrativ, instanța de apel s-a pronunțat ea însăși asupra excepției de nelegalitate, respingând cererea de sesizare. Ca urmare, decizia recurată este lovită de nulitate absolută.

În cadrul celui de al doilea motiv de recurs, reclamanta a imputat instanței de apel că a motivat contradictoriu hotărârea pronunțată, deoarece, pe de o parte, a reținut că reclamanta nu ar fi invocat nici un text de lege imperativ a cărui încălcare să atragă nulitatea procesului verbal, condiție pentru aplicarea art. 4 din Legea nr. 554/2004, iar pe de altă parte a hotărât că, față de inadmisibilitatea acțiunii, proba cu expertiza contabilă este inutilă și neconcludentă, fiind respinsă în mod legal și temeinic.

Analizând motivarea de mai sus, reclamanta a susținut că proba a fost solicitată și se impunea a fi administrată tocmai pentru a se demonstra nelegalitatea procesului verbal din 20 august 2002, iar invocarea excepției de nelegalitate a acestui proces verbal nu a avut ca scop „să obțină pe cale ocolită ceea ce nu a solicitat pe cale normală, cum tendențios rețin magistrații apelului, ci pentru că și-a exercitat un drept procesual conferit prin lege, anume art. 4 mai sus invocat”. În fine, în cadrul ultimului motiv de recurs, reclamanta a susținut că „instanța de apel a dat o interpretare greșită art. 16 din Legea nr. 554/2004, reținând că acest text condiționează acționarea în judecată a funcționarului public care a participat la emiterea actului administrativ ilegal de promovarea unei acțiuni împotriva organului emitent al acelui act”.

Potrivit reclamantei, corecta interpretare a textului legal menționat este în sensul că legea creează în favoarea celui vătămat într-un drept al său libertatea unei opțiuni între a acționa în justiție numai organul emitent, fie pe acesta și pe funcționarul în culpă sau doar pe funcționarul în culpă pentru a solicita obligarea la plata de despăgubiri. De asemenea, în aceeași opinie, situația reglementată prin art. 16 din Legea nr. 554/2004 este comparabilă cu răspunderea comitentului pentru fapta prepusului reglementată prin art. 1000 C. civ., când „victima păgubită poate acționa în justiție fie pe comitent, fie pe comitent și prepus, fie numai pe prepus”, comitentul obligat la repararea pagubei produsă de prepus având posibilitatea acțiunii în regres împotriva prepusului său.

Recursul astfel motivat nu este întemeiat. Pentru rațiuni de logică juridică va fi examinat mai întâi ultimul motiv de recurs. Cu referire la însuși litigiul dedus judecății, instanțele au hotărât că reclamanta, care nu a cerut anularea procesului verbal de control pe calea prevăzută de art. 16 din Legea nr. 554/2004, tinde a obține de la pârâți ceea ce a plătit în baza acelui proces verbal, folosind însă mijlocul reglementat prin art. 195 alin. (3) C. proc. fisc., dar neîndeplinind cerințele acestuia întrucât nu a introdus în cauză instituția publică din structura căreia fac parte pârâții. Raționamentul este corect, cu mențiunea că legea aplicabilă este art. 13 din Legea nr. 29/1990 în vigoare la data întocmirii procesului-verbal de control, iar nu Legea nr. 554/2004 și art. 195 alin. (3) C. proc.

fisc., acte normative intrate ulterior în vigoare. Potrivit textului aplicabil, acțiunile în justiție puteau fi formulate și personal împotriva funcționarului autorității pârâte, care a elaborat actul administrativ, dacă se solicită despăgubiri pentru prejudiciul cauzat, iar în caz de admitere a acțiunii, persoana respectivă va putea fi obligată la plata daunelor, solidar cu autoritatea administrativă. Este în afara oricărui dubiu că reclamanta nu a utilizat mijloacele procesuale reglementate prin Legea nr. 29/1990, procesul verbal de control primind forță deplină, nefiind posibil a se mai susține, inclusiv pe calea acțiunii de față, că ar fi nelegal și/sau netemeinic, iar pe cale de consecință nici că persoanele care l-au întocmit ar fi avut conduita imputată de reclamantă.

Așadar, instanța de apel, asemenea primei instanțe, a soluționat procesul deplin legal pe cale de excepție, fără a mai cerceta fondul prin prisma celor susținute de reclamantă. De altfel, nici nu pot fi examinate în sensul dat de reclamantă susținerile acesteia din dezvoltarea motivului de recurs referitoare la interpretarea conținutului art. 16 din Legea nr. 554/2004 prin analogie cu art. 1000 C. civ., din moment ce, așa cum s-a arătat, aceste dispoziții legale nu sunt aplicabile în speță. În raport cu modul descris de rezolvare a cauzei, de asemenea legal instanța de apel a respins cererea de sesizare a contenciosului administrativ, fiind evident că soluționarea pricinii dedusă judecății sale nu depindea în nici un fel de actul administrativ (procesul-verbal de control) obiect al excepției de nelegalitate invocată de reclamantă.

Față de aceeași soluție dată cauzei era lipsită de concludență și cererea de probațiune în sprijinul nelegalității actului de control și conduitei pârâților, astfel că nu există imputata contrarietate în motivarea deciziei recurate. Răspunzând astfel motivelor de recurs, Înalta Curte constată că sunt nefondate și va respinge recursul potrivit dispozițiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE: Respinge ca nefondate recursurile declarate de SC S.D. SA împotriva deciziei civile nr. 59/A din 18 aprilie 2006 pronunțată de Curtea de Apel Oradea, secția civilă mixtă. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 25 ianuarie 2007.