ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 4290/2007

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor

din dosar, constată următoarele:

Prin sentința civilă nr. 1228 din 9 mai 2007,

pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios

administrativ și fiscal, s-a respins ca neîntemeiată acțiunea reclamantei SC S.

SRL Oradea, având ca obiect anularea în parte a Deciziei nr. 118 din 17 iulie

2006 emisă de A.N.A.F. pentru suma reținută ca fiind datorată de societate în cuantum

de 723.600 lei reprezentând impozit pe profit și anularea Deciziei de impunere nr.

80416 din 14 decembrie 2005 emisă de D.G.F.P. Bihor precum și a raportului de

inspecție fiscală nr. 80415 din 14 decembrie 2005 și a dispoziției privind

măsurile stabilite de organul de inspecție fiscală cu nr. 80417 din 14

decembrie 2005.

Pentru a pronunța această

sentință, prima instanță a reținut că prin Decizia nr. 118 din 17 iulie 2006

emisă de A.N.A.F. în calea administrativă de atac și anume în soluționarea

contestației formulate de reclamanta societate împotriva actelor administrative

fiscale emise de D.G.F.P. Bihor și a raportul de inspecție fiscală, a fost

respinsă ca neîntemeiată și nesusținută cu documente contestația cu privire la

suma de 723.000 lei – impozit pe profit și s-a dispus desființarea deciziei de

impunere nr. 80416/14 decembrie 2005 emisă de D.G.F.P. Bihor pentru suma de

101.356 lei reprezentând impozit pe profit precum și pentru accesoriile

aferente, dobânzi de întârziere în sumă de 324.796 lei și penalități de

întârziere în sumă de 100.060 lei cu consecința refacerii controlului de către

o altă echipă decât cea care a întocmit actul fiscal atacat pe aceeași perioadă

și pentru același impozit conform celor reținute în motivarea deciziei.

Decizia de impunere nr. 80416

din 14 decembrie 2005 emisă de D.G.F.P. Bihor a fost menținută pentru suma de

1.267.812 lei obligații de plată în sarcina reclamantei, reprezentând impozit

pe profit, dobânzi și penalități de întârziere. A mai reținut instanța de fond

că organele fiscale au stabilit în mod corect că societatea reclamantă a

încălcat prevederile art. 4 alin. (1) lit. e) din H.G. nr. 402/2004, art. 7 alin.

(1) din H.G. nr. 859/2002 și art. 19 alin. (1) pct. 12 din H.G. nr. 44/2004 de

aprobare a Normelor metodologice de aplicare a Codului fiscal, în ceea ce

privește debitul de 639.254 lei rezultând din impozitul pe profit suplimentar,

acesta nefiind determinat corect întrucât nu s-au luat în calcul toate veniturile

impozabile realizate, respectiv cele din producția stocată, evidențiate în

contabilitate și cuprinse în bilanțurile contabile, fapt ce a dus la diminuarea

impozitului pe profit declarat.

Instanța de fond nu a avut

în vedere susținerile reclamantei privitoare la documentele înregistrate ca

fiind documente justificative, reținând că organul fiscal și A.N.A.F. în ceea

ce privește suma de 84.347 lei reprezentând impozit pe profit suplimentar au stabilit

corect că în perioada decembrie 2002 – decembrie 2004, societatea a înregistrat

în cheltuieli deductibile fiscal la calculul impozitului pe profit valoarea

aprovizionărilor efectuate pe baza unor facturi fiscale care nu îndeplinesc cerința

de document justificativ conform H.G. nr. 831/1997 și ale Legii nr. 82/1991,

neavând completate toate datele prevăzute de formularul respectiv (factură),

cum ar fi data emiterii, data expedierii și date privind furnizorul, astfel că

în raport și de dispozițiile H.G. nr. 402/2000, art. 4 alin. (6) lit. m acestea

sunt cheltuieli nedeductibile.

S-a reținut astfel că

organele fiscale au stabilit corect că suma de 337.338 lei reprezintă

cheltuieli nedeductibile și nu poate fi avută în vedere la calculul impozitului

pe profit, procedând corect la recalcularea acestuia.

Instanța de fond a reținut

în concluzie că actele administrative și actele administrative fiscale deduse

judecății, emise de pârâtele autorități fiscale, sunt temeinice și legale,

considerente pentru care acțiunea a fost respinsă ca neîntemeiată pentru toate

capetele de cerere formulate.

Împotriva acestei sentințe a

declarat recurs, în termen legal reclamanta SC S. SRL Oradea, criticând-o pentru

nelegalitate și netemeinicie, invocând motivele de casare sau modificare

prevăzute de art. 304 alin. (8) și (9) C. proc. civ. precum și dispozițiile art.

304

1

C. proc. civ.

Într-un prim motiv de

recurs, recurenta - reclamantă susține că instanța de fond nu s-a pronunțat

asupra unei dovezi administrate, hotărâtoare în soluționarea litigiului, mai

precis instanța de fond nu a avut în vedere concluziile expertizei

extrajudiciare, deși a acceptat a fi depusă ca probă în dosar, în motivarea

sentinței reținând că „raportul de expertiză extrajudiciară depus de reclamantă

nu poate avea forța probantă a unei expertize judiciare”.

Ca atare, consideră

recurenta, se impune casarea hotărârii instanței de fond și trimiterea cauzei

spre rejudecare la aceeași instanță în vederea administrării probei cu o

expertiză judiciară, probă fără de care cauza nu poate fi soluționată, având în

vedere natura și complexitatea litigiului.

Într-un al doilea motiv de

recurs, recurenta-reclamantă precizează că în mod eronat și numai printr-o interpretare

greșită a actului juridic dedus judecății instanța de fond schimbând înțelesul

lămurit și vădit neîndoielnic al acestuia a considerat că veniturile din

producția stocată evidențiate în contabilitate la contul 711 sunt venituri

impozabile realizate, neluând în considerare punctul 7.2 din Instrucțiunile

privind metodologia de calcul a impozitului pe profit, aprobate prin H.G. nr. 859/2002,

care prevede că „la calculul ponderii veniturilor contribuabilului, nu sunt

luate în calcul veniturile înregistrate în conturile 711 „venituri din

producția stocată”, 721 „venituri din producția de imobilizări necorporale” și

722 „venituri din producția de imobilizări corporale”, precum și veniturile

care sunt rezultate din evaluarea activelor în valută și după caz eventualele

venituri din evaluarea datoriilor în valută conform reglementărilor contabile”.

În ceea ce privește suma de

84.347 lei reprezentând impozit pe profit suplimentar, recurenta-reclamantă

într-un al treilea motiv de recurs, susține că în mod eronat instanța de fond a

reținut că această sumă ar decurge din înregistrarea în mod eronat în

contabilitate ca și cheltuială deductibilă a unor facturi fiscale care nu

îndeplinesc calitatea de document justificativ conform H.G. nr. 831/1997 pentru

aprobarea modelelor, formularelor comune privind activitatea financiar

–contabilă și a normelor metodologice privind întocmirea și utilizarea

acestora.

Arată recurenta că au fost

interpretate eronat dispozițiile punctului 119 din Regulamentul de aplicare a

Legii nr. 82/1991 aprobat prin H.G. nr. 704/1993, care se referă la elementele

principale ale documentelor susmenționate, în sensul că „trebuie să fie

cuprinse „de regulă”, în aceste documente justificative, nefiind deci

menționată obligativitatea completării cu aceste elemente.

Recurenta-reclamantă

solicită admiterea recursului și în principal casarea sentinței recurate și

trimiterea cauzei spre rejudecare la instanța de fond în vederea administrării probei

cu o expertiză pentru justa și corecta soluționare a cauzei, iar în subsidiar

modificarea în tot a sentinței atacate în sensul admiterii acțiunii astfel cum

a fost formulată.

Intimata A.N.A.F. a depus

întâmpinare, solicitând respingerea recursului ca nefondat.

Recursul este fondat și va fi

admis pentru considerentele ce se vor arăta în continuare.

Obiectul cererii de chemare

în judecată îl constituie anularea în parte a Deciziei nr. 118 din 17 iulie

2006 emisă de către D.G.S.C. din cadrul A.N.A.F., în privința sumelor stabilite

în sarcina societății în cuantum de 723.600 RON reprezentând impozit pe profit

și anularea Deciziei de impunere nr. 80416 din 14 decembrie 2005 întocmită de

către D.G.F.P. Bihor.

Așa cum susține și

recurenta-reclamantă, litigiul prezintă o anumită complexitate și el nu poate

primi o rezolvare justă și corectă, în spiritul dispozițiilor legale aplicabile

în cauză, în lipsa administrării tuturor probatoriilor pertinente cauzei, una

dintre aceste probe fiind expertiza judiciară, părerea unui specialist în

problemele financiar-contabile deduse judecății fiind imperios necesară pentru

intima convingere a judecătorului fondului.

Articolul 129 alin. (5) C.

proc. civ. statuează că „judecătorii au îndatorirea să stăruie prin toate

mijloacele legale, pentru a preveni orice greșeală privind aflarea adevărului

în cauză, pe baza stabilirii faptelor și prin aplicarea corectă a legii, în

scopul pronunțării unei soluții temeinice și legale. Ei vor putea ordona

administrarea probelor pe care le consideră necesare, chiar dacă părțile se

împotrivesc”.

Exercitarea rolului activ al

judecătorului trebuie interpretat în sensul obligației pe care acesta o are de

a descoperi adevărul și de a da părților ajutorul activ în apărarea drepturilor

și intereselor legitime.

În speță, cunoscând faptul

că raportul de expertiză extrajudiciară depus de recurenta-reclamantă nu are

forța probantă a unei expertize judiciare, așa cum de altfel a reținut în

considerentele sentinței, instanța fondului avea posibilitatea să pună în

discuția părților necesitatea administrării probei cu o expertiză judiciară

care să răspundă unor obiective precis stabilite în legătură cu sumele datorate

de către recurenta-reclamantă și care fac obiectul celor două decizii a căror

anulare s-a cerut.

Neprocedând astfel instanța

în pronunțarea soluției s-a bazat pe un probatoriu incomplet, insuficient

pentru pronunțarea unei sentințe legale și temeinice.

Se impune așadar casarea

sentinței atacate, ca urmare a admiterii recursului declarat de reclamantă, în

baza art. 312 C. proc. civ., și trimiterea cauzei spre rejudecare la aceeași

instanță, urmând a fi analizate în cadrul procedurii de rejudecare toate

celelalte critici aduse sentinței prin motivele de recurs formulate de

reclamantă, ca apărări ale acestei părți.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de

SC S. SRL, împotriva sentinței civile nr. 1228 din 9 mai 2007 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal.

Casează sentința atacată și

trimite cauza spre rejudecare aceleiași instanțe.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 8 noiembrie 2007.