ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 4290/2007
ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 4290/2007 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2007)
Asupra recursului de față;
Din examinarea lucrărilor
din dosar, constată următoarele:
Prin sentința civilă nr. 1228 din 9 mai 2007,
pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios
administrativ și fiscal, s-a respins ca neîntemeiată acțiunea reclamantei SC S.
SRL Oradea, având ca obiect anularea în parte a Deciziei nr. 118 din 17 iulie
2006 emisă de A.N.A.F. pentru suma reținută ca fiind datorată de societate în cuantum
de 723.600 lei reprezentând impozit pe profit și anularea Deciziei de impunere nr.
80416 din 14 decembrie 2005 emisă de D.G.F.P. Bihor precum și a raportului de
inspecție fiscală nr. 80415 din 14 decembrie 2005 și a dispoziției privind
măsurile stabilite de organul de inspecție fiscală cu nr. 80417 din 14
decembrie 2005.
Pentru a pronunța această
sentință, prima instanță a reținut că prin Decizia nr. 118 din 17 iulie 2006
emisă de A.N.A.F. în calea administrativă de atac și anume în soluționarea
contestației formulate de reclamanta societate împotriva actelor administrative
fiscale emise de D.G.F.P. Bihor și a raportul de inspecție fiscală, a fost
respinsă ca neîntemeiată și nesusținută cu documente contestația cu privire la
suma de 723.000 lei – impozit pe profit și s-a dispus desființarea deciziei de
impunere nr. 80416/14 decembrie 2005 emisă de D.G.F.P. Bihor pentru suma de
101.356 lei reprezentând impozit pe profit precum și pentru accesoriile
aferente, dobânzi de întârziere în sumă de 324.796 lei și penalități de
întârziere în sumă de 100.060 lei cu consecința refacerii controlului de către
o altă echipă decât cea care a întocmit actul fiscal atacat pe aceeași perioadă
și pentru același impozit conform celor reținute în motivarea deciziei.
Decizia de impunere nr. 80416
din 14 decembrie 2005 emisă de D.G.F.P. Bihor a fost menținută pentru suma de
1.267.812 lei obligații de plată în sarcina reclamantei, reprezentând impozit
pe profit, dobânzi și penalități de întârziere. A mai reținut instanța de fond
că organele fiscale au stabilit în mod corect că societatea reclamantă a
încălcat prevederile art. 4 alin. (1) lit. e) din H.G. nr. 402/2004, art. 7 alin.
(1) din H.G. nr. 859/2002 și art. 19 alin. (1) pct. 12 din H.G. nr. 44/2004 de
aprobare a Normelor metodologice de aplicare a Codului fiscal, în ceea ce
privește debitul de 639.254 lei rezultând din impozitul pe profit suplimentar,
acesta nefiind determinat corect întrucât nu s-au luat în calcul toate veniturile
impozabile realizate, respectiv cele din producția stocată, evidențiate în
contabilitate și cuprinse în bilanțurile contabile, fapt ce a dus la diminuarea
impozitului pe profit declarat.
Instanța de fond nu a avut
în vedere susținerile reclamantei privitoare la documentele înregistrate ca
fiind documente justificative, reținând că organul fiscal și A.N.A.F. în ceea
ce privește suma de 84.347 lei reprezentând impozit pe profit suplimentar au stabilit
corect că în perioada decembrie 2002 – decembrie 2004, societatea a înregistrat
în cheltuieli deductibile fiscal la calculul impozitului pe profit valoarea
aprovizionărilor efectuate pe baza unor facturi fiscale care nu îndeplinesc cerința
de document justificativ conform H.G. nr. 831/1997 și ale Legii nr. 82/1991,
neavând completate toate datele prevăzute de formularul respectiv (factură),
cum ar fi data emiterii, data expedierii și date privind furnizorul, astfel că
în raport și de dispozițiile H.G. nr. 402/2000, art. 4 alin. (6) lit. m acestea
sunt cheltuieli nedeductibile.
S-a reținut astfel că
organele fiscale au stabilit corect că suma de 337.338 lei reprezintă
cheltuieli nedeductibile și nu poate fi avută în vedere la calculul impozitului
pe profit, procedând corect la recalcularea acestuia.
Instanța de fond a reținut
în concluzie că actele administrative și actele administrative fiscale deduse
judecății, emise de pârâtele autorități fiscale, sunt temeinice și legale,
considerente pentru care acțiunea a fost respinsă ca neîntemeiată pentru toate
capetele de cerere formulate.
Împotriva acestei sentințe a
declarat recurs, în termen legal reclamanta SC S. SRL Oradea, criticând-o pentru
nelegalitate și netemeinicie, invocând motivele de casare sau modificare
prevăzute de art. 304 alin. (8) și (9) C. proc. civ. precum și dispozițiile art.
304
1
C. proc. civ.
Într-un prim motiv de
recurs, recurenta - reclamantă susține că instanța de fond nu s-a pronunțat
asupra unei dovezi administrate, hotărâtoare în soluționarea litigiului, mai
precis instanța de fond nu a avut în vedere concluziile expertizei
extrajudiciare, deși a acceptat a fi depusă ca probă în dosar, în motivarea
sentinței reținând că „raportul de expertiză extrajudiciară depus de reclamantă
nu poate avea forța probantă a unei expertize judiciare”.
Ca atare, consideră
recurenta, se impune casarea hotărârii instanței de fond și trimiterea cauzei
spre rejudecare la aceeași instanță în vederea administrării probei cu o
expertiză judiciară, probă fără de care cauza nu poate fi soluționată, având în
vedere natura și complexitatea litigiului.
Într-un al doilea motiv de
recurs, recurenta-reclamantă precizează că în mod eronat și numai printr-o interpretare
greșită a actului juridic dedus judecății instanța de fond schimbând înțelesul
lămurit și vădit neîndoielnic al acestuia a considerat că veniturile din
producția stocată evidențiate în contabilitate la contul 711 sunt venituri
impozabile realizate, neluând în considerare punctul 7.2 din Instrucțiunile
privind metodologia de calcul a impozitului pe profit, aprobate prin H.G. nr. 859/2002,
care prevede că „la calculul ponderii veniturilor contribuabilului, nu sunt
luate în calcul veniturile înregistrate în conturile 711 „venituri din
producția stocată”, 721 „venituri din producția de imobilizări necorporale” și
722 „venituri din producția de imobilizări corporale”, precum și veniturile
care sunt rezultate din evaluarea activelor în valută și după caz eventualele
venituri din evaluarea datoriilor în valută conform reglementărilor contabile”.
În ceea ce privește suma de
84.347 lei reprezentând impozit pe profit suplimentar, recurenta-reclamantă
într-un al treilea motiv de recurs, susține că în mod eronat instanța de fond a
reținut că această sumă ar decurge din înregistrarea în mod eronat în
contabilitate ca și cheltuială deductibilă a unor facturi fiscale care nu
îndeplinesc calitatea de document justificativ conform H.G. nr. 831/1997 pentru
aprobarea modelelor, formularelor comune privind activitatea financiar
–contabilă și a normelor metodologice privind întocmirea și utilizarea
acestora.
Arată recurenta că au fost
interpretate eronat dispozițiile punctului 119 din Regulamentul de aplicare a
Legii nr. 82/1991 aprobat prin H.G. nr. 704/1993, care se referă la elementele
principale ale documentelor susmenționate, în sensul că „trebuie să fie
cuprinse „de regulă”, în aceste documente justificative, nefiind deci
menționată obligativitatea completării cu aceste elemente.
Recurenta-reclamantă
solicită admiterea recursului și în principal casarea sentinței recurate și
trimiterea cauzei spre rejudecare la instanța de fond în vederea administrării probei
cu o expertiză pentru justa și corecta soluționare a cauzei, iar în subsidiar
modificarea în tot a sentinței atacate în sensul admiterii acțiunii astfel cum
a fost formulată.
Intimata A.N.A.F. a depus
întâmpinare, solicitând respingerea recursului ca nefondat.
Recursul este fondat și va fi
admis pentru considerentele ce se vor arăta în continuare.
Obiectul cererii de chemare
în judecată îl constituie anularea în parte a Deciziei nr. 118 din 17 iulie
2006 emisă de către D.G.S.C. din cadrul A.N.A.F., în privința sumelor stabilite
în sarcina societății în cuantum de 723.600 RON reprezentând impozit pe profit
și anularea Deciziei de impunere nr. 80416 din 14 decembrie 2005 întocmită de
către D.G.F.P. Bihor.
Așa cum susține și
recurenta-reclamantă, litigiul prezintă o anumită complexitate și el nu poate
primi o rezolvare justă și corectă, în spiritul dispozițiilor legale aplicabile
în cauză, în lipsa administrării tuturor probatoriilor pertinente cauzei, una
dintre aceste probe fiind expertiza judiciară, părerea unui specialist în
problemele financiar-contabile deduse judecății fiind imperios necesară pentru
intima convingere a judecătorului fondului.
Articolul 129 alin. (5) C.
proc. civ. statuează că „judecătorii au îndatorirea să stăruie prin toate
mijloacele legale, pentru a preveni orice greșeală privind aflarea adevărului
în cauză, pe baza stabilirii faptelor și prin aplicarea corectă a legii, în
scopul pronunțării unei soluții temeinice și legale. Ei vor putea ordona
administrarea probelor pe care le consideră necesare, chiar dacă părțile se
împotrivesc”.
Exercitarea rolului activ al
judecătorului trebuie interpretat în sensul obligației pe care acesta o are de
a descoperi adevărul și de a da părților ajutorul activ în apărarea drepturilor
și intereselor legitime.
În speță, cunoscând faptul
că raportul de expertiză extrajudiciară depus de recurenta-reclamantă nu are
forța probantă a unei expertize judiciare, așa cum de altfel a reținut în
considerentele sentinței, instanța fondului avea posibilitatea să pună în
discuția părților necesitatea administrării probei cu o expertiză judiciară
care să răspundă unor obiective precis stabilite în legătură cu sumele datorate
de către recurenta-reclamantă și care fac obiectul celor două decizii a căror
anulare s-a cerut.
Neprocedând astfel instanța
în pronunțarea soluției s-a bazat pe un probatoriu incomplet, insuficient
pentru pronunțarea unei sentințe legale și temeinice.
Se impune așadar casarea
sentinței atacate, ca urmare a admiterii recursului declarat de reclamantă, în
baza art. 312 C. proc. civ., și trimiterea cauzei spre rejudecare la aceeași
instanță, urmând a fi analizate în cadrul procedurii de rejudecare toate
celelalte critici aduse sentinței prin motivele de recurs formulate de
reclamantă, ca apărări ale acestei părți.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Admite recursul declarat de
SC S. SRL, împotriva sentinței civile nr. 1228 din 9 mai 2007 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal.
Casează sentința atacată și
trimite cauza spre rejudecare aceleiași instanțe.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință
publică, astăzi 8 noiembrie 2007.