Decizia nr. 1801/2006 — ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal — recurs

Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin cererea depusă la 19 aprilie 2005, reclamanta P.I. a solicitat, în contradictoriu cu pârâta Casa Județeană de Pensii Harghita, să se constate că este beneficiara drepturilor prevăzute de Legea nr. 189/2000 și să fie obligată pârâta, la emiterea unei hotărâri în acest sens. Reclamanta a arătat că pârâta, greșit i-a respins cererea formulată în temeiul Legii nr. 189/2000, pe motiv că nu a depus probe suficiente, care să dovedească persecuțiile etnice la care a fost supusă, întrucât dovada se poate face prin orice mijloc de probă, deci, inclusiv, prin declarații de martori. Curtea de Apel Târgu Mureș, secția comercială și de contencios administrativ, prin sentința nr. 188 din 20 iunie 2005, a respins acțiunea reclamantei.

Instanța a reținut, în esență, că dovada cu declarația de martori nu poate fi primită, deoarece art. 4 alin. (2) din H.G. nr. 127/2002 prevede că o astfel de dovadă se poate face în lipsa actelor oficiale, lipsă pe care reclamanta trebuia să o probeze. Împotriva sentinței a declarat recurs, reclamanta P.I., solicitând modificarea acesteia, în sensul admiterii acțiunii. În motivarea recursului, recurenta-reclamantă a arătat că hotărârea instanței de fond este greșită, deoarece, potrivit art. 4 alin. (2) din H.G. nr. 127/2002, dovada persecuției etnice se poate face cu martori, în lipsa actelor oficiale, lipsă care se subînțelege. Recursul este nefondat. Potrivit prevederilor art. 1 lit. c) din O.G.

nr. 105/1999, privind acordarea unor drepturi, persoanelor persecutate de către regimurile instaurate în România, cu începere de la 6 septembrie 1940, până la 6 martie 1945, aprobată, modificată și completată prin Legea nr. 189/2000, beneficiază de drepturile acordate prin această ordonanță, persoana, cetățean român, care, în perioada arătată, a avut de suferit persecuții din motive etnice, fiind strămutată în altă localitate, decât cea de domiciliu. Potrivit art. 2 din Normele de aplicare a O.G. nr. 105/1999, aprobate prin H.G. nr. 127/2002, prin persoană strămutată în altă localitate, în sensul acestei ordonanțe, se înțelege persoana care a fost mutată sau care a fost nevoită să își schimbe domiciliul, în altă localitate, din motive etnice, între altele fiind enumerate și persoanele refugiate.

Dar, așa cum rezultă, de altfel, în mod expres, acest refugiu trebuia să se fi produs ca urmare a persecuțiilor la care fusese supusă persoana respectivă, din motive etnice. Or, în cauză, reclamanta și-a schimbat domiciliul din comuna Bilbor, județul Harghita, în comuna Stoiceni, județul Maramureș, ambele localități aflându-se în acea perioadă, pe teritoriul administrat de regimul maghiar. Este adevărat că art. 4 alin. (2) din H.G. nr. 127/2002, prevede posibilitatea ca dovada persecuției etnice să se facă prin declarație de martori, însă, în speță, se cuvine a fi înlăturate declarațiile martorilor C.P.

și A.V., care nu au cunoscut nemijlocit faptele relatate și care, referindu-se la „ocuparea Transilvaniei de Nord, de către regimul hortyst, în urma Dictatului de la Viena”, susțin că pretinsa strămutare ar fi fost începând din luna august 1944, până în decembrie 1944. Există posibilitatea ca autoritățile maghiare să fi evacuat în anul 1944, locuitorii din zona de conflict armat, ca urmare a unor evenimente de război, înaintarea trupelor sovietice în cadrul operațiunilor militare din a II-a parte a celui de al II-lea război mondial, dar prin O.G. nr. 105/1999 nu s-a urmărit să se acorde drepturi compensatorii, și acestei categorii de persoane. Față de cele ce preced, recursul se privește ca nefondat și urmează a fi respins.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE Respinge recursul declarat de P.I. împotriva sentinței civile nr. 188 din 20 iunie 2005 a Curții de Apel Târgu Mureș, secția comercială și de contencios administrativ, ca nefondat. Pronunțată în ședință publică, astăzi 18 mai 2006.