ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 4385/2006

Asupra recursului de față:

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată la 30

iulie 1996 reclamantele P.F., S.F., I.V. și N.E. au chemat în judecată pe

pârâtele Primăria municipiului București și Primăria sectorului 2 București

solicitând instanței ca, prin hotărârea ce o va pronunța, să le oblige pe

pârâte să le retrocedeze imobilul în suprafață de 214 mp din București ce le-a

fost expropriat.

Prin sentința civilă nr. 120 din 10

martie 1997, Tribunalul București, secția a III-a civilă, a respins ca

nefondată cererea față de pârâta Primăria Municipiul București, după ce în

prealabil a luat act de renunțarea reclamantelor la judecată față de pârâta

Primăria sectorului 2 București.

Pentru a hotărî astfel, tribunalul a

reținut că terenul în litigiu este liber de construcții, dar este afectat de

spațiul verde al blocului nr. 2, fiind realizat scopul pentru care s-a dispus

exproprierea.

Apelul declarat de reclamantă

împotriva sentinței a fost respins ca nefondat prin decizia civilă nr. 722 din

5 decembrie 2000 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă, care a

rejudecat apelul după casarea cu trimitere dispusă de Curtea Supremă de

Justiție.

Pentru a decide astfel, curtea a

înlăturat susținerile apelantelor în sensul că pe terenul ce le-a fost

expropriat nu s-a edificat nici o construcție și că, liber fiind le poate fi

restituit.

Astfel, curtea a reținut că

exproprierea s-a efectuat cu privire la mai multe imobile din zonă, în baza

Decretului nr. 143/1974, în scopul „construirii unei creșe, a unui bloc cu 80

de apartamente și al extinderii unei școli”.

Realizarea scopului exproprierii nu

a presupus, în speță, edificarea unor construcții chiar pe terenul

reclamantelor (autorilor acestora), ci crearea condițiilor, a spațiului

adecvat, pentru a face posibilă edificarea respectivelor construcții. Aceasta a

presupus demolarea construcției ce a existat pe teren, iar împrejurarea că

ulterior acesta a rămas liber s-a datorat felului în care a fost concepută zona

din punct de vedere urbanistic.

Împotriva deciziei au declarat

recurs, la data de 26 ianuarie 2001, reclamantele S.F., I.V. și N.E.,

criticând-o sub aspectul greșitei rețineri a situației de fapt.

Recurentele susțin că, în realitate

din raportul de expertiză întocmit în cauză reiese că terenul în litigiu nu are

destinația de spațiu verde, ci este un teren viran, neîngrijit fără amenajări

sau vreo destinație viitoare, iar prin distanțele la care este situat față de

blocurile din apropiere, poate fi restituit în natură fără a afecta folosirea

acestor construcții.

La data de 15 martie 2002, judecata

recursului a fost suspendată la cererea recurentelor în temeiul art. 47 din

Legea nr. 10/2001.

Cauza a fost repusă pe rol, din

oficiu, pentru a se verifica dacă mai subzistă motivul care a determinat

suspendarea.

Prin petiția depusă la dosar la data

de 7 februarie 2006, recurentele au învederat instanței că litigiul a fost

soluționat pe cale amiabilă.

Recurentele au atașat la dosar copia

dispoziției nr. 1005 din 17 aprilie 2003 emisă de Primarul general al

municipiului București prin care li s-a restituit în natură terenul în

suprafață de 195 mp situat în București, precum și copia procesului-verbal de

predare-primire a terenului nr. 11735 din 25 februarie 2004.

Analizând aceste înscrisuri noi,

Înalta Curte constată că cererea de restituire în natură a terenului în litigiu

a fost soluționată în temeiul Legii nr. 10/2001, dispoziția emisă de primar în

acest sens fiind și executată.

În atare situație, cererea acelorași

reclamante adresată instanței a rămas fără obiect, făcând inutilă analiza pe

fond a temeiniciei acestei cereri.

În baza art. 312 C. proc. civ.

Înalta Curte va admite recursul și va casa decizia atacată.

În baza art. 296 C. proc. civ., va

admite apelul și va schimba în parte sentința, în sensul că va respinge cererea

de chemare în judecată ca rămasă fără obiect.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE:

Admite

recursul declarat de reclamantele I.V., S.F. și N.E. împotriva deciziei nr. 722

din 5 decembrie 2000 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă.

Casează decizia atacată.

Admite apelul formulat de reclamante

împotriva sentinței civile nr. 120 din 10 martie 1997 a Tribunalului București,

secția a III-a civilă.

Schimbă în parte sentința în sensul

că:

Respinge cererea de chemare în

judecată ca rămasă fără obiect.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 5 mai 2006.