ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 9568/2006

Asupra recursului de față:

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin notificare adresată Primăriei municipiului

Ploiești, formulată în temeiul art. 21 din Legea nr. 10/2001, M.I.M.A. și F.M.,

în calitate de moștenitori ai defuncților M.G. și M.M., au solicitat ca, în

locul terenului în suprafață de 560 mp situat în Ploiești, expropriat prin

Decretul nr. 157/1957, să li se atribuie prin compensare un alt teren în

aceeași suprafață dintr-o zonă echivalentă sau să li se acorde un echivalent

bănesc avându-se în vedere valoarea terenului expropriat de 30.000 dolari S.U.A.

Primarul municipiului Ploiești a emis dispoziția nr.

4701 din 16 iunie 2005, prin care a constatat dreptul petiționarilor de a

beneficia de măsuri reparatorii prin echivalent sub formă de titluri de valoare

nominală folosite exclusiv în procesul de privatizare, potrivit opțiunii

exprimate de petiționari, care urmează să solicite în termen de 6 luni

Ministerului Finanțelor Publice eliberarea acestora, și a stabilit concomitent

că valoarea echivalentă a imobilului imposibil de restituit în natură este de

761.572.000 lei.

Petiționarii au contestat dispoziția de mai sus în

temeiul art. 24 alin. (7) și (8) din Legea nr. 10/2001, susținând, în

principal, că nu sunt de acord cu oferta făcută și cer a li se atribui un alt

teren în natură și în echivalent.

În subsidiar, au arătat că valoarea reală a terenului

expropriat este de cca. 5 ori mai mare decât cea stabilită prin dispoziție,

cerând a fi despăgubiți la valoarea de circulație a terenurilor din zona de

grad „0” din municipiul Ploiești.

Contestația a fost respinsă ca nefondată prin

sentința nr. 25 din 9 ianuarie 2006 pronunțată de Tribunalul Prahova, secția

civilă, iar apelul declarat de către contestatori a fost respins ca nefondat

prin decizia nr. 100 din 29 mai 2006 pronunțată de Curtea de Apel Ploiești,

secția civilă.

Sub primul aspect al contestației, instanțele au

statuat că terenul nu este restituibil în natură pentru că parte din acesta

este ocupat efectiv de un ansamblu de locuințe și amenajările aferente, iar

altă parte, în suprafață de 221 mp, este indispensabilă funcționării normale a

ansamblului de locuințe, iar entitatea notificată nu este obligată să acorde un

teren echivalent, astfel încât oferta făcută prin dispoziția atacată este în

concordanță cu legea aplicabilă la data emiterii dispoziției.

Cu referire la valoarea terenului, prima instanță a

hotărât că, deși prin raportul de expertiză judiciară s-a evaluat terenul

expropriat la suma de 123.200 EURO, valoarea dată prin dispoziție a fost

stabilită corect, avându-se în vedere datele deținute de emitent privind

prețurile de vânzare-cumpărare practicate în zonă.

Cu privire la același aspect, instanța de apel a

statuat că, în raport cu modificările legislative intervenite prin Titlul VII

al Legii nr. 247/2005, stabilirea cuantumului despăgubirilor nu mai constituie

un atribut al autorității deținătoare și nici al instanței de judecată,

determinarea acestuia făcându-se de către structurile și după procedurile

prevăzute în noul act normativ.

Contestatorii au declarat recurs solicitând, pentru cazul

de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., casarea hotărârilor date

în cauză și admiterea contestației așa cum a fost formulată.

Printr-o primă critică subsumată motivului de recurs,

contestatorii au susținut că instanțele au fost lipsite de rol activ pentru că

nu au verificat situația de fapt, înlăturând nejustificat și fără motivare

expertiza efectuată în cauză, care atestă că, din terenul expropriat, suprafața

de 221 mp nu are caracter de utilitate publică, fiind posibil a fi restituită în

natură.

Ca urmare, deși instanța de apel a enunțat regula

prevalenței restituirii în natură, nu a aplicat-o, încălcând astfel legea.

Aceeași lipsă de rol activ au manifestat instanțele

și prin neluarea în discuție a posibilității reale de atribuire a altui teren

prin compensare, astfel că nejustificat nu au cerut primăriei date cu privire

la cererea formulată de contestatori în acest sens.

Altă critică din recurs vizează soluția dată

capătului de cerere subsidiar referitor la cuantumul despăgubirilor cuvenite

contestatorilor, imputându-se primei instanțe că, fără nici o motivare, a

confirmat valoarea stabilită prin dispoziția contestată și a înlăturat valoarea

constatată prin expertiză, iar instanței de apel că, nepunând în discuția

părților incidența prevederilor din Titlul VII al Legii nr. 247/2005, a

încălcat principiul contradictorialității și al dreptului la apărare, precum și

că a aplicat retroactiv dispozițiile legii noi, încălcând prevederile art. 15

alin. (2) din Constituție.

Recursul nu este întemeiat.

Potrivit dispozițiilor art. 129 alin. (6) C. proc.

civ., în toate cazurile, judecătorii hotărăsc numai asupra obiectului cererii

deduse judecății.

Or, din examinarea contestației dedusă judecății

rezultă că s-a cerut anularea dispoziției emisă de primar și, în principal

atribuirea în natură a unui teren echivalent în locul celui expropriat.

Ca urmare, cererea privind restituirea în natură a

unei părți din terenul expropriat nu a făcut obiectul contestației, astfel

încât judecătorul de primă instanță s-a pronunțat în limita investirii sale.

Cererea de mai sus a fost formulată pentru prima dată

numai în apel, contravenind prevederilor art. 294 alin. (1) C. proc. civ.,

conform cu care în apel nu se poate schimba calitatea părților, cauza sau

obiectul cererii de chemare în judecată și nici nu se pot face alte cereri noi.

Așadar, nu poate fi primită susținerea primă din

recurs referitoare la pretinsa lipsă de rol activ a judecătorilor, care ar fi

determinat neatribuirea în natură a părții de 221 mp din terenul expropriat.

Mai mult însă, instanța de apel a examinat această

cerere, dând astfel eficiență principiului prevalent al restituirii în natură,

numai că, altfel decât au susținut contestatorii, a constatat pe baza

probatoriului administrat că suprafața de 221 mp din terenul expropriat este

indispensabilă funcționării normale a ansamblului de locuințe pentru a cărui

construire a fost expropriat întregul teren.

Asemenea constatare are semnificația stabilirii unei

stări de fapt, iar critica în contra sa este una de netemeinicie,

neîncadrându-se astfel în nici unul din cazurile de recurs prevăzute de art.

304 C. proc. civ., în a cărui reglementare scopul căii de atac a recursului

este acela de a se cerceta legalitatea hotărârii atacate.

Pe cale de consecință, sunt aplicabile în speță

prevederile art. 11 alin. (4) din Legea nr. 10/2001 potrivit cărora, în cazul

în care lucrările pentru care s-a dispus exproprierea ocupă funcțional întregul

teren afectat, măsurile reparatorii se stabilesc în echivalent pentru întregul

imobil.

Totodată, sunt incidente dispozițiile art. 11 alin.

(8) din aceeași lege, conform cu care, în situațiile prevăzute la alin. (2),

(3) și (4), măsurile reparatorii prin echivalent vor consta în compensare cu

alte bunuri sau servicii oferite în echivalent de către entitatea învestită

potrivit prezentei legi cu soluționarea notificării, cu acordul persoanei

îndreptățite, sau despăgubiri acordate în condițiile legii speciale privind

regimul de stabilire și plată a despăgubirilor aferente imobilelor preluate în

mod abuziv.

În raport cu dispozițiile legale de mai sus, este

dreptul exclusiv, necenzurabil de persoanele notificatoare pe calea

contestației în justiție, al entității notificate de a face oferta

compensatorie cu alte bunuri sau servicii.

În toate cazurile însă în care fie că oferta nu a

existat, fie că nu a fost acceptată, este obligatorie oferta alternativă

constând în despăgubiri acordate în condițiile legii speciale.

Actul normativ special este Legea nr. 247/2005, mai

exact reglementările din Titlul VII al acesteia.

Potrivit acestor norme, așa cum corect a statuat și

instanța de apel, stabilirea cuantumului despăgubirilor și acordarea acestora

aparțin competenței exclusive a Comisiei Centrale pentru Stabilirea

Despăgubirilor.

Pentru cele ce preced, sunt neîntemeiate toate

criticile dezvoltate pe calea recursului de față, astfel încât acesta va fi

respins în temeiul dispozițiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE:

Respinge ca nefondat recursul

declarat de M.I.M.A. și F.M. împotriva deciziei nr. 100 din 29 mai 2006 a

Curții de Apel Ploiești, secția civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 23 noiembrie

2006.