ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 3845/2006

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor

din dosar, constată următoarele:

Prin sentința civilă nr.

50/CA din 3 aprilie 2006, Curtea de Apel Iași, secția de contencios

administrativ, a respins acțiunea formulată de reclamantul A.M., în

contradictoriu cu

Ministerul Administrației și Internelor

și Inspectoratul Național pentru

Evidența Persoanelor București, privind anularea dispoziției nr. S/73 din 24

martie 2005, prin care a fost sancționat cu „destituirea din poliție”.

În motivarea sentinței se

reține că dispoziția atacată a fost legal emisă, în conformitate cu dispozițiile

art. 58 lit. d) din Legea nr. 360/2002 privind Statutul polițiștilor, cu

modificările ulterioare, coroborate cu art. 17 lit. e) și art. 18 din Ordinul

ministrului administrației

și internelor

nr. 400/2004 privind regimul disciplinar al personalului din

Ministerul Administrației și

Internelor,

cu

modificările ulterioare; în fapt, s-a stabilit că în urma verificărilor

efectuate de Corpul de control al ministrului, s-au contestat nereguli majore

în procedura de verificare a documentelor necesare stabilirii domiciliului,

precum și acte de indisciplină în activitatea desfășurată. Se precizează că în

trecut, reclamantul a mai fost sancționat disciplinar cu avertisment, pentru

comportare necorespunzătoare în serviciu.

Instanța de fond a mai

reținut că prin încheierea nr. 210557 din 23 martie 2005 a Consiliului de

disciplină la nivelul Inspectoratului Național pentru Evidența Persoanelor s-a

propus destituirea din poliție a reclamantului, în conformitate cu art. 58 lit.

d) din Legea nr. 360/2002 privind Statutul polițiștilor, cu modificările

ulterioare, coroborate cu dispozițiile art. 17 lit. e) și art. 18 din Ordinul

ministrului administrației și internelor nr. 400/2004 privind regimul

disciplinar al personalului din

Ministerul Administrației și Internelor,

cu modificările ulterioare.

Această încheiere a fost contestată de reclamant, iar Corpul de control al

Ministerului Administrației

și Internelor

a

dispus menținerea măsurii luate privind destituirea din poliție, măsură ce a

fost aprobată și de conducerea

Ministerului Administrației și Internelor

, astfel cum rezultă din

Raportul nr. 32330 din 13 aprilie 2005.

Împotriva acestei sentințe a

formulat recurs, reclamantul A.M., arătând că hotărârea pronunțată de instanța

de fond este nelegală și netemeinică, pentru motivele prevăzute de art. 304

pct. 5, 9 și art. 304

1

C. proc. civ.

Astfel, se susține că

instanța de fond nu s-a pronunțat asupra motivului de nulitate absolută

constând în lipsa din conținutul dispoziției nr. S/73 din 24 martie 2005, a

mențiunilor obligatorii prevăzute de art. 62 alin. (2) lit. f) din Ordinul nr.

400/2004, respectiv nu prevede „instanța competentă la care poate fi contestat

actul administrativ prin care s-a dispus sancțiunea disciplinară”.

De asemenea, se susține că

nu a fost soluționată nici excepția prematurității emiterii dispoziției nr.

S/73 din 24 martie 2005, raportat la dispozițiile art. 60 alin. (1) din Legea

nr. 360/2002, care prevede că „sancțiunea se aplică numai după expirarea

termenului de contestație prevăzut de art. 61 alin. (1)”, se precizează că

reclamantul-recurent a făcut dovada înregistrării contestației la data de 28

martie 2005, dar la acea dată actul administrativ fusese deja pus în executare,

astfel cum rezultă din adresa nr. 210557 din 24 martie 2005, aflată la dosar.

Pe fondul cauzei, recurentul

critică sentința, deoarece nu s-a ținut cont de prevederile art. 51 alin. (1)

din Ordinul nr. 400/2004, care prevăd că „activitatea Consiliului de disciplină

se suspendă pe durata în care se desfășoară cercetarea penală”; instanța de

fond a apreciat că cercetarea prealabilă s-a făcut cu respectarea dispozițiilor

legale, deși Parchetul nu se pronunțase asupra existenței sau inexistenței

infracțiunii de luare de mită, iar pe baza cercetărilor efectuate, această din

urmă instituție s-a pronunțat în sensul inexistenței infracțiunii menționate,

la data de 6 iunie 2005, în cadrul dosarului nr. 280/P/2005.

În cadrul ultimului motiv de

recurs, recurentul arată că instanța de fond ar fi trebuit să anuleze

sancțiunea aplicată ca fiind disproporționată în raport cu fapta reținută,

respectiv primirea unei cereri informe privind eliberarea unui document de

identitate.

Analizând actele și

lucrările dosarului de fond, prin prisma motivelor de recurs invocate, Curtea

constată că recursul este neîntemeiat, pentru următoarele considerente:

În mod corect, instanța de

fond a apreciat că actul atacat cuprinde elementele prevăzute de art. 62 din

Ordinul nr. 400/2004, deci inclusiv calea de atac împotriva dispoziției de

sancționare. Totodată, lipsa unei mențiuni cu privire la instanța competentă să

soluționeze acțiunea în anularea dispoziției de sancționare, conform art. 61

alin. (1) și (3) din Legea nr. 360/2002 și Legii nr. 554/2004, nu a fost de

natură să creeze reclamantului-recurent o vătămare care să nu poată fi

înlăturată altfel decât prin anularea actului, recurentul-reclamant parcurgând

toate etapele de contestare prevăzute de lege, astfel că acest prim motiv de

recurs este neîntemeiat.

De asemenea, este

neîntemeiată susținerea recurentului, în sensul că dispoziția de sancționare

este nulă, deoarece sancțiunea devine aplicabilă numai după expirarea

termenului de contestare prevăzut de art. 61 alin. (1) din Legea nr. 360/2002;

acest termen de 5 zile de la luarea la cunoștință, este termenul în care se

poate contesta sancțiunea dispusă, iar nu propunerea de sancționare, astfel cum

în mod eronat se arată în motivele de recurs, astfel că emiterea actului de

sancționare nu este condiționată de acest termen.

În ceea ce privește motivul

de recurs referitor la emiterea Rezoluției nr. 280/P/2005 din 6 iunie 2005 a

Parchetului de pe lângă Tribunalul Botoșani, prin care s-a dispus neînceperea

urmării penale față de reclamantul-recurent pentru infracțiunea prevăzută de

art. 254 C. proc. civ., acesta este, de asemenea, neîntemeiat, deoarece în

sarcina persoanei sancționate s-au reținut fapte ce constituie abateri

prevăzute de art. 57 lit. a) și b) din Legea nr. 360/2002 și care atrag

răspunderea disciplinară, independent de împrejurarea că acestea atrag sau nu

răspunderea penală.

Astfel, din conținutul

actelor depuse în dosarul de fond a rezultat nu numai împrejurarea că

reclamantul-recurent, în cursul exercitării atribuțiilor de serviciu, a primit

și avizat documente cu deficiențe importante pentru schimbarea domiciliului

unei persoane, dar în același timp a refuzat să îndeplinească dispozițiile unui

ofițer superior din cadrul Serviciului de Informații și Protecție Internă,

aflat în misiune pentru efectuarea unui test de verificare a cadrelor la

serviciul respectiv.

Instanța de fond a mai

reținut, în mod corect, că individualizarea sancțiunii s-a făcut în

conformitate cu criteriile legale de către emitentul actului administrativ, în

sensul că s-a avut în vedere și împrejurarea că reclamantul-recurent mai fusese

sancționat disciplinar cu avertisment, în cursul anului 2003, conform

dispoziției nr. 402 din 8 aprilie 2003.

Pentru considerentele

menționate, Înalta Curte va respinge, ca nefondat, recursul formulat în baza

art. 304 pct. 5 și 9 și art. 304

1

C. proc. civ., menținând ca legală

și temeinică sentința pronunțată de instanța de fond.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat

de reclamantul A.M. împotriva sentinței nr. 50/CA din 3 aprilie 2006 a Curții

de Apel Iași, secția de contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 8 noiembrie 2006.