ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 3845/2006

Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin sentința civilă nr. 50/CA din 3 aprilie 2006, Curtea de Apel Iași, secția de contencios administrativ, a respins acțiunea formulată de reclamantul A.M., în contradictoriu cu Ministerul Administrației și Internelor și Inspectoratul Național pentru Evidența Persoanelor București, privind anularea dispoziției nr. S/73 din 24 martie 2005, prin care a fost sancționat cu „destituirea din poliție”.

În motivarea sentinței se reține că dispoziția atacată a fost legal emisă, în conformitate cu dispozițiile art. 58 lit. d) din Legea nr. 360/2002 privind Statutul polițiștilor, cu modificările ulterioare, coroborate cu art. 17 lit. e) și art. 18 din Ordinul ministrului administrației și internelor nr. 400/2004 privind regimul disciplinar al personalului din Ministerul Administrației și Internelor, cu modificările ulterioare; în fapt, s-a stabilit că în urma verificărilor efectuate de Corpul de control al ministrului, s-au contestat nereguli majore în procedura de verificare a documentelor necesare stabilirii domiciliului, precum și acte de indisciplină în activitatea desfășurată. Se precizează că în trecut, reclamantul a mai fost sancționat disciplinar cu avertisment, pentru comportare necorespunzătoare în serviciu.

Instanța de fond a mai reținut că prin încheierea nr. 210557 din 23 martie 2005 a Consiliului de disciplină la nivelul Inspectoratului Național pentru Evidența Persoanelor s-a propus destituirea din poliție a reclamantului, în conformitate cu art. 58 lit. d) din Legea nr. 360/2002 privind Statutul polițiștilor, cu modificările ulterioare, coroborate cu dispozițiile art. 17 lit. e) și art. 18 din Ordinul ministrului administrației și internelor nr. 400/2004 privind regimul disciplinar al personalului din Ministerul Administrației și Internelor, cu modificările ulterioare.

Această încheiere a fost contestată de reclamant, iar Corpul de control al Ministerului Administrației și Internelor a dispus menținerea măsurii luate privind destituirea din poliție, măsură ce a fost aprobată și de conducerea Ministerului Administrației și Internelor , astfel cum rezultă din Raportul nr. 32330 din 13 aprilie 2005. Împotriva acestei sentințe a formulat recurs, reclamantul A.M., arătând că hotărârea pronunțată de instanța de fond este nelegală și netemeinică, pentru motivele prevăzute de art. 304 pct. 5, 9 și art. 304 1 C. proc. civ. Astfel, se susține că instanța de fond nu s-a pronunțat asupra motivului de nulitate absolută constând în lipsa din conținutul dispoziției nr. S/73 din 24 martie 2005, a mențiunilor obligatorii prevăzute de art. 62 alin. (2) lit. f) din Ordinul nr. 400/2004, respectiv nu prevede „instanța competentă la care poate fi contestat actul administrativ prin care s-a dispus sancțiunea disciplinară”.

De asemenea, se susține că nu a fost soluționată nici excepția prematurității emiterii dispoziției nr. S/73 din 24 martie 2005, raportat la dispozițiile art. 60 alin. (1) din Legea nr. 360/2002, care prevede că „sancțiunea se aplică numai după expirarea termenului de contestație prevăzut de art. 61 alin. (1)”, se precizează că reclamantul-recurent a făcut dovada înregistrării contestației la data de 28 martie 2005, dar la acea dată actul administrativ fusese deja pus în executare, astfel cum rezultă din adresa nr. 210557 din 24 martie 2005, aflată la dosar.

Pe fondul cauzei, recurentul critică sentința, deoarece nu s-a ținut cont de prevederile art. 51 alin. (1) din Ordinul nr. 400/2004, care prevăd că „activitatea Consiliului de disciplină se suspendă pe durata în care se desfășoară cercetarea penală”; instanța de fond a apreciat că cercetarea prealabilă s-a făcut cu respectarea dispozițiilor legale, deși Parchetul nu se pronunțase asupra existenței sau inexistenței infracțiunii de luare de mită, iar pe baza cercetărilor efectuate, această din urmă instituție s-a pronunțat în sensul inexistenței infracțiunii menționate, la data de 6 iunie 2005, în cadrul dosarului nr. 280/P/2005. În cadrul ultimului motiv de recurs, recurentul arată că instanța de fond ar fi trebuit să anuleze sancțiunea aplicată ca fiind disproporționată în raport cu fapta reținută, respectiv primirea unei cereri informe privind eliberarea unui document de identitate.

Analizând actele și lucrările dosarului de fond, prin prisma motivelor de recurs invocate, Curtea constată că recursul este neîntemeiat, pentru următoarele considerente: În mod corect, instanța de fond a apreciat că actul atacat cuprinde elementele prevăzute de art. 62 din Ordinul nr. 400/2004, deci inclusiv calea de atac împotriva dispoziției de sancționare. Totodată, lipsa unei mențiuni cu privire la instanța competentă să soluționeze acțiunea în anularea dispoziției de sancționare, conform art. 61 alin. (1) și (3) din Legea nr. 360/2002 și Legii nr. 554/2004, nu a fost de natură să creeze reclamantului-recurent o vătămare care să nu poată fi înlăturată altfel decât prin anularea actului, recurentul-reclamant parcurgând toate etapele de contestare prevăzute de lege, astfel că acest prim motiv de recurs este neîntemeiat.

De asemenea, este neîntemeiată susținerea recurentului, în sensul că dispoziția de sancționare este nulă, deoarece sancțiunea devine aplicabilă numai după expirarea termenului de contestare prevăzut de art. 61 alin. (1) din Legea nr. 360/2002; acest termen de 5 zile de la luarea la cunoștință, este termenul în care se poate contesta sancțiunea dispusă, iar nu propunerea de sancționare, astfel cum în mod eronat se arată în motivele de recurs, astfel că emiterea actului de sancționare nu este condiționată de acest termen. În ceea ce privește motivul de recurs referitor la emiterea Rezoluției nr. 280/P/2005 din 6 iunie 2005 a Parchetului de pe lângă Tribunalul Botoșani, prin care s-a dispus neînceperea urmării penale față de reclamantul-recurent pentru infracțiunea prevăzută de art. 254 C. proc.

civ., acesta este, de asemenea, neîntemeiat, deoarece în sarcina persoanei sancționate s-au reținut fapte ce constituie abateri prevăzute de art. 57 lit. a) și b) din Legea nr. 360/2002 și care atrag răspunderea disciplinară, independent de împrejurarea că acestea atrag sau nu răspunderea penală. Astfel, din conținutul actelor depuse în dosarul de fond a rezultat nu numai împrejurarea că reclamantul-recurent, în cursul exercitării atribuțiilor de serviciu, a primit și avizat documente cu deficiențe importante pentru schimbarea domiciliului unei persoane, dar în același timp a refuzat să îndeplinească dispozițiile unui ofițer superior din cadrul Serviciului de Informații și Protecție Internă, aflat în misiune pentru efectuarea unui test de verificare a cadrelor la serviciul respectiv.

Instanța de fond a mai reținut, în mod corect, că individualizarea sancțiunii s-a făcut în conformitate cu criteriile legale de către emitentul actului administrativ, în sensul că s-a avut în vedere și împrejurarea că reclamantul-recurent mai fusese sancționat disciplinar cu avertisment, în cursul anului 2003, conform dispoziției nr. 402 din 8 aprilie 2003. Pentru considerentele menționate, Înalta Curte va respinge, ca nefondat, recursul formulat în baza art. 304 pct. 5 și 9 și art. 304 1 C. proc. civ., menținând ca legală și temeinică sentința pronunțată de instanța de fond.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge recursul declarat de reclamantul A.M. împotriva sentinței nr. 50/CA din 3 aprilie 2006 a Curții de Apel Iași, secția de contencios administrativ și fiscal, ca nefondat. Pronunțată în ședință publică, astăzi 8 noiembrie 2006.