ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 3317/2006

Asupra recursului de față,

Din examinarea lucrărilor

din dosar, constată următoarele:

Prin sentința nr. 101 din 19

mai 2006, Curtea de Apel Oradea, secția comercială, de contencios administrativ

și fiscal, a respins excepția tardivității introducerii acțiunii, a respins, ca

neîntemeiată, acțiunea introdusă de C.R.

Cu privire la excepția de

tardivitate, instanța de fond a stabilit că aceasta este neîntemeiată, întrucât

pârâta nu a făcut dovada tardivității introducerii acțiunii de către

reclamantă, prin borderoul depus în instanță făcându-se dovada că a fost depusă

la poștă la data de 25 iulie 2003 o recomandată către reclamanta C.R., dar nu

și împrejurarea că acea recomandată reprezenta comunicarea hotărârii nr. 4276/2003

emisă de pârâtă.

Cât privește fondul cauzei,

instanța de fond a reținut că reclamanta nu a făcut dovada refugiului său din

motive de persecuție etnică pentru perioada 6 septembrie 1940 - 6 martie 1945

și că din înscrisurile depuse la dosarul cauzei a stabilit că, în mod corect,

Casa de Pensii Satu Mare a acordat drepturile corespunzătoare dispozițiilor art.

1 lit. c) din Legea nr. 189/2000, pentru perioada 11 mai 1942 - 6 martie 1945.

Împotriva acestei sentințe a

declarat recurs, reclamanta C.R., criticând-o pentru nelegalitate și

netemeinicie.

În motivare, recurenta a

arătat că i-a fost strămutat domiciliul din comuna Orțâța, județul Sălaj, în

municipiul Brașov, în anul 1940, însă documentele justificative de stabilire a

calității de refugiată din motive de persecuție etnică i-au fost întocmite mult

mai târziu.

A mai arătat recurenta, că

nu este relevant faptul că unul din martori este chiar fratele său, întrucât

textul de lege prevede că martorul trebuie să se fi aflat în aceeași situație

cu solicitantul și că acesta este cel mai îndreptățit să cunoască situația strămutării.

Prin cererea depusă la data

de 2 august 2006, la Înalta Curte de Casație și Justiție, recurenta a solicitat

obligarea pârâtei Casa Județeană de Pensii Satu Mare, la plata sumei de 10.000

RON, reprezentând daune morale și materiale.

Analizând sentința atacată,

în raport cu motivele de recurs formulate, cu probele administrate în cauză,

precum și cu dispozițiile legale incidente în cauză, se constată că recursul

este nefondat, pentru considerentele următoare:

Conform art. 1 lit. c) din O.G.

nr. 105/1999, aprobată prin Legea nr. 189/2000, cu modificările ulterioare,

beneficiază de prevederile ordonanței, persoana, cetățean român, care în

perioada regimurilor instaurate între 6 septembrie 1940 și 6 martie 1945, a avut de suferit persecuții pe motive etnice, printre situațiile prevăzute de lege fiind și

aceea a strămutării în altă localitate, decât cea de domiciliu.

Totodată, prin art. 6

1

din O.G. nr. 105/1999, așa cum a fost introdus prin Legea nr. 319/2002, se

prevede că dovada situațiilor la care se referă ordonanța menționată se face cu

acte oficiale eliberate de organele competente, iar în cazul în care aceasta nu

este posibil, prin orice mijloc de probă prevăzut de lege.

Potrivit dispozițiilor art. 4

alin. (2) din H.G. nr. 127/2002, „în lipsa actelor oficiale, dovada persecuției

etnice se poate face prin declarație cu martori”.

Din certificatul de

refugiați eliberat în municipiul Brașov, la data de 1 noiembrie 1945, rezultă

că recurenta, cu numele purtat anterior căsătoriei B.R., s-a născut în comuna

Orțâța, județul Sălaj și că s-a refugiat din această localitate, în comuna Cornetu,

la data de 11 mai 1942.

Curtea nu poate reține ca

fondat motivul de recurs potrivit căruia trebuie luate în considerare

declarațiile autentificate ale martorilor, atâta vreme cât la dosarul pricinii

au fost administrate dovezi emise de către autorități competente și această

împrejurare este prevăzută expres în textele actelor normative menționate

anterior.

Analizând cererea recurentei

depusă în fața instanței de recurs privind obligarea intimatei la plata sumei

de 10.000 RON cu titlu de daune morale și materiale, către recurentă, în raport

cu dispozițiile art. 304

1

și 316, coroborat cu art. 294 alin. (1) C.

proc. civ., Curtea reține că o astfel de cerere nu poate fi primită în această

fază procesuală, neputându-se schimba obiectul cererii și nici introduce cereri

noi, motiv pentru care o va respinge ca inadmisibilă.

Înalta Curte constată că

instanța de fond a interpretat judicios prevederile legale aplicabile în

materie, pronunțând o sentință legală și temeinică, apreciind corect materialul

probator administrat în cauză, urmând ca în temeiul art. 312 alin (1) teza a II-a

C. proc. civ., să respingă recursul, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat

de C.R. împotriva sentinței civile nr. 101 din 19 mai 2006 a Curții de Apel Oradea, secția comercială, de contencios administrativ, ca nefondat.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 10 octombrie 2006.