ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 3321/2007

Asupra recursului de față, deliberând în condițiile art. 256 C. proc. civ., din examinarea lucrărilor de la dosar, constată următoarele: Prin acțiunea înregistrată pe rolul Tribunalului Galați, la 7 decembrie 2006, reclamanta Direcția Generală de Pașapoarte a solicitat restrângerea exercitării dreptului la liberă circulație în statele Uniunii Europene a pârâtului Ș.M., pentru o perioadă de cel mult trei ani. Acțiunea a fost întemeiată pe dispozițiile art. 38, art. 39 și art. 52 din Legea nr. 248/2005 privind regimul liberei circulații a cetățenilor români în străinătate modificată și completată prin O.G. nr. 5/2006. Tribunalul Galați prin sentința civilă nr. 2266 din 19 decembrie 2006 a respins cererea.

În motivarea hotărârii instanța a reținut că pârâtul a fost returnat din Ungaria la 3 septembrie 2006 în baza Acordului de readmisie pe care România l-a încheiat cu această țară (ratificat prin O.G. nr. 12 din 24 ianuarie 2002 aprobată prin Legea nr. 296/2002). S-a constatat că pârâtul are drept de ședere temporară de muncă în Spania, până la 3 iulie 2008, situație față de care s-a apreciat că are drept de liberă circulație în statele Uniunii Europene. Curtea de Apel Galați prin decizia nr. 53/A din 20 februarie 2007 a respins ca nefondat apelul declarat de reclamantă împotriva sentinței de fond constatând că măsura prevăzută de art. 39 din Legea nr. 248/2005 nu poate fi luată împotriva pârâtului deoarece acesta are drept de ședere temporară și de muncă în Spania și de la 1 ianuarie 2007 România a devenit stat membru al Uniunii Europene.

Împotriva acestei decizii reclamanta a declarat recurs la 6 martie 2007, în termen legal. În motivarea recursului reclamanta a arătat că singura condiție impusă de legea română [art. 38 lit. a) din Legea nr. 248/2005] pentru aplicarea măsurii restrângerii exercitării dreptului la liberă circulație în străinătate este aceea a returnării cetățeanului român dintr-un stat cu care România a încheiat acord de readmisie. S-a mai arătat că faptul că pârâtul are drept de ședere temporară și de muncă în Spania nu are relevanță față de returnarea din Ungaria sau de aplicarea Legii nr. 248/2005, el neîndeplinind condițiile de călătorie în Ungaria potrivit celor constatate de autoritățile maghiare competente.

Ca urmare, fiind în culpă, pârâtul trebuie să suporte consecințele faptelor sale, măsura restrângerii dreptului la liberă circulație fiind pe deplin justificată. Criticile formulate fac posibilă încadrarea acestora în motivul de modificare prevăzut de dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ. În raport de acesta, verificându-se legalitatea hotărârii atacate, se reține că recursul nu este întemeiat pentru considerentele următoare: Reclamanta a solicitat restrângerea exercitării dreptului intimatului la libera circulație în statele Uniunii Europene în temeiul art. 38 lit. a) din Legea nr. 248/2005 privind regimul liberei circulații a cetățenilor români în străinătate.

Conform art. 39 alin. (1) din lege, în situația prevăzută la art. 38 lit. a) măsura se dispune, la solicitarea Direcției Generale de Pașapoarte, cu privire la statul de pe teritoriul căruia a fost returnată persoana, de către tribunalul în a cărui rază teritorială se află domiciliul acestei persoane, iar când aceasta are domiciliul în străinătate, de către Tribunalul București. Așadar, luarea acestei măsuri este de competența instanțelor judecătorești cărora, în lipsa unei prevederi care să dispună altfel, nu le poate fi restrâns dreptul de apreciere și analizare a dovezilor administrate în cauză. Într-adevăr, libertatea circulației cetățenilor români nu este absolută, ea trebuind să se desfășoare cu respectarea cerințelor legii materiale speciale, la care trimite art. 25 alin. (1) teza a II – a din Constituție.

Or, Legea nr. 248/2005 privind regimul liberei circulații a cetățenilor români în străinătate nu stabilește că, prin simpla returnare dintr-un alt stat a unui cetățean român, trebuie să se dispună restrângerea exercitării dreptului acestuia la libera circulație. Dacă legiuitorul ar fi dorit ca simpla luare a măsurii returnării să angajeze în mod direct restrângerea exercițiului dreptului la libera circulație, ar fi stipulat că o asemenea restrângere operează de drept. Ca urmare instanțele în mod corespunzător au analizat situația de fapt dedusă judecății și au considerat în mod întemeiat că, în raport cu probele administrate, nu se impune restrângerea libertății de circulație a pârâtului. De altfel sentința de fond a fost pronunțată cu 12 zile înainte ca România să devină stat membru al Uniunii Europene.

În raport de noul statut dobândit de România după 1 ianuarie 2007 este de remarcat că potrivit legislației primare, art. 18 la TCE prevede că orice cetățean al Uniunii are dreptul de a circula și de a locui liber pe teritoriul Statelor membre, sub rezerva limitărilor și condițiilor prevăzute de tratat și de dispozițiile luate pentru aplicarea sa.

În legislația secundară, Directiva Consiliului nr. 38/2004/CE a Parlamentului European și a Consiliului din 29 aprilie 2004 privind libera circulație și rezidență a cetățenilor Uniunii Europene și membrilor de familie ai acestora pe teritoriul statelor membre, de modificare a Regulamentului (CEE) nr. 1.612/68 și de abrogare a directivelor 64/221/CEE, 68/360/CEE, 72/194/CEE, 73/148/CEE, 75/34/CEE, 75/35/CEE, 90/364/CEE, 90/365/CEE și 93/96/CEE, publicată în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene nr. L 158 din 30 aprilie 2004, stabilește, prin art. 27, că limitarea dreptului cetățenilor statelor membre la liberă circulație poate fi dispusă numai pentru motive de ordine publică, securitate publică sau sănătate publică.

O.U.G. nr. 102/2005 privind libera circulație pe teritoriul României a cetățenilor statelor membre ale Uniunii Europene și Spațiului Economic European (publicată în Monitorul Oficial la 21 decembrie 2005), aprobată prin Legea nr. 260/2005 cu modificările și completările aduse de O.G. nr. 30/2006 (aprobată prin Legea nr. 500/2006), a transpus în legislația națională Directiva nr. 38/2004/CE. Actele legislative mai sus-amintite au intrat în vigoare (potrivit art. 35 din O.U.G. nr. 102/2005 și art. III din O.G. nr. 30/2006) de la data de 1 ianuarie 2007, data când România a devenit membră a Uniunii Europene. Drept urmare, normele din reglementarea comunitară se vor aplica cu prioritate în raport cu normele de drept intern.

Întrucât reclamanta nu a probat, în condițiile art. 1169 C. civ., incidența vreunuia dintre cauzele de limitare prevăzute în Directivă, instanțele de fond și, respectiv, de apel au pronunțat hotărâri legale, date cu aplicarea și interpretarea corectă a prevederilor legii materiale incidente. Față de cele ce preced, Înalta Curte a constatat că nu sunt întrunite cerințele art. 304 pct. 9 C. proc. civ., motiv pentru care în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ. recursul a fost respins cu consecința păstrării hotărârii atacate.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE: Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantul Ministerul Administrației și Internelor, Direcția Generală de Pașapoarte împotriva deciziei nr. 53/A din 20 februarie 2007 a Curții de Apel Galați, secția civilă. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 24 aprilie 2007.