ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 509/2007

ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 509/2007 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2007)

Asupra recursului de

față;

În baza lucrărilor de

la dosar, constată următoarele:

Prin încheierea din 17 ianuarie

2007, pronunțată de Curtea de Apel București, secția I penală,

în dosarul nr. 25749/3/2006, s-a dispus menținerea stării de arest a

inculpatului P.A.A., în temeiul dispozițiilor art. 300

2

C.

proc. pen., raportat la art. 160

b

alin. (1) și (3) C. proc.

pen.

Pentru a pronunța

această hotărâre, Curtea de Apel București a reținut

că, verificând legalitatea arestării preventive a inculpatului, s-a

constatat că aceasta a fost luată cu respectarea dispozițiilor

legale, impunându-se menținerea, în continuare, a stării de arest.

Împotriva încheierii din 17

ianuarie 2007, pronunțată de Curtea de Apel București, a

declarat recurs, în termen legal, inculpatul P.A.A., solicitând admiterea

acestuia, casarea încheierii atacate și revocarea măsurii

arestării preventive.

Recurentul inculpat a

invocat, prin apărătorul său, că nu prezintă pericol

pentru ordinea publică, a recunoscut fapta, astfel încât, nu se mai

justifică menținerea stării de arest.

Înalta Curte, examinând

motivele de recurs invocate, cât și din oficiu cauza, potrivit

dispozițiilor art. 385

9

alin. (3) C. proc. pen., combinat cu art.

385

6

și art. 385

7

alin. (1) C. proc. pen.,

constată că recursul este nefondat, pentru următoarele

considerente:

Prin sentința

penală nr. 1511/ F din 6 decembrie 2006 pronunțată de Tribunalul

București, secția I penală, în dosarul nr. 25749/3/2006, s-a

dispus condamnarea inculpatului P.A.A., la pedeapsa de 5 ani închisoare, pentru

săvârșirea infracțiunii de tâlhărie prevăzută de art.

211 alin. (2) lit. b) și c) C. pen.

În fapt, s-a reținut

că, în noaptea de 29 iunie 2006, inculpatul a observat partea

vătămată D.N. care consuma băuturi alcoolice așezat pe

o bordură. Între cei doi s-a declanșat un conflict, inculpatul lovind

partea vătămată cu pumnii sustrăgându-i din buzunar

două telefoane mobile.

Împotriva hotărârii

pronunțate de instanța de fond a declarat apel inculpatul P.A.A.,

apel ce formează obiectul dosarului nr. 25749/3/2006 al Curții de

Apel București, secția I penală.

La termenul din 17 ianuarie

2007, fixat pentru judecarea apelului declarat de inculpat, instanța de

control judiciar, verificând legalitatea măsurii arestării

preventive, a menținut starea de arest a inculpatului, pronunțând

încheierea atacată cu recurs în prezenta cauză.

Cu privire la această

dispoziție a instanței, Înalta Curte constată următoarele:

Potrivit dispozițiilor art.

I paragraful 1 din C.E.D.O., orice persoană are dreptul la libertate

și nimeni nu poate fi lipsit de libertatea sa.

De la această

regulă există însă, excepția privării licite de libertate,

circumscrisă cazurilor prevăzute, în mod expres și limitativ de

dispozițiile art. 5 paragraful 1 lit. c). Potrivit textului invocat, o

persoană poate fi privată de libertate dacă a fost arestată

sau reținută în vederea aducerii sale în fața

autorității judiciare competente, atunci când există motive

verosimile de a bănui că a săvârșit o infracțiune sau

când există motive temeinice de a crede în necesitatea de a-l împiedica

să săvârșească o infracțiune sau să fugă

după săvârșirea acesteia.

În materia privării de libertate, convenția

trimite, în esență, la legislația națională și la

aplicabilitatea dreptului intern.

Legalitatea sau regularitatea detenției

obligă ca arestarea preventivă a unei persoane să se facă

în conformitate cu normele de fond și de procedură prevăzute de

legea națională care la rândul lor trebuie să fie compatibile cu

dispozițiile convenției și să asigure protejarea

individului împotriva arbitrariului.

Altfel spus, să se

poată demonstra că detenția acelei persoane este conformă

cu scopul prevăzut de art. 5, paragraful 1.

În cauza supusă

analizei, Înalta Curte constată respectarea, deopotrivă, atât a

dispozițiilor cuprinse în legea internă cât și a

exigențelor ce decurg din prevederile convenției.

Astfel, potrivit

dispozițiilor art. 160

b

alin. (1) C. proc. pen., instanța

de judecată, în exercitarea atribuțiilor de control judiciar, este

obligată să verifice periodic legalitatea și temeinicia

arestării preventive.

Conform alin. (3) al

aceluiași articol, „când instanța constată că temeiurile

care au determinat arestarea impun în continuare privarea de libertate,

dispune, prin încheiere motivată, menținerea arestării

preventive”.

În cauză, instanța

de apel a procedat la efectuarea verificărilor dispuse de legea procesual

penală și a constatat că temeiurile de fapt și de drept, art.

148 lit. f) C. proc. pen., care au stat la baza luării măsurii

arestării preventive subzistă, impunând în continuare privarea de

libertate a inculpatului.

Înalta Curte apreciază

că, în raport de modalitatea concretă de comitere a faptei, de

împrejurarea că inculpatul a săvârșit infracțiunea în stare

de recidivă post-executorie, lăsarea sa în libertate prezintă,

în continuare un pericol concret pentru ordinea publică.

În același timp,

considerăm că sunt respectate și dispozițiile art. 5

paragraful 3 din Convenție, potrivit cu care „orice persoană

arestată sau deținută, în condițiile prevăzute de

paragraful 1 lit. c) are dreptul de a fi judecată într-un termen rezonabil

sau eliberată în cursul procedurii.

Dispozițiile invocate

susțin un regim juridic diferit al măsurii arestării preventive

dispune înainte de pronunțarea unei hotărâri judecătorești

de condamnare față de arestarea preventivă menținută

prin hotărârea de condamnare, diferență generată de

împrejurarea că în cea de-a doua ipoteză arestarea preventivă se

fundamentează pe concluziile unei judecăți,

desfășurată cu respectarea exigențelor prevăzute de art.

6 din convenție, inculpatul fiind condamnat pentru săvârșirea,

cu intenție, a unei infracțiuni.

Aspectele invocate anterior,

justifică, astfel, dispozițiile instanței de apel în sensul

menținerii arestării preventive.

Pe cale de

consecință, Înalta Curte, în conformitate cu prevederile art. 385

15

alin. (1) pct. 1 lit. b) C. proc. pen., va respinge, ca nefondat, recursul

declarat de inculpatul P.A.A.

În baza art. 192 alin. (2) C.

proc. pen., recurentul inculpat va fi obligat la plata cheltuielilor judiciare

către stat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul

declarat de inculpatul P.A.A. împotriva încheierii din data de 17 ianuarie 2007

a Curții de Apel București, secția I penală, pronunțată

în dosarul nr. 25749/3/2006.

Obligă recurentul inculpat la

plata sumei de 140 lei, cu titlul de cheltuieli judiciare către stat, din

care suma de 40 lei, reprezentând onorariul apărătorului desemnat din

oficiu, se va avansa din fondul Ministerului Justiției.

Definitivă.

Pronunțată în ședință

publică, azi 29 ianuarie 2007.