ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 509/2007

Asupra recursului de față; În baza lucrărilor de la dosar, constată următoarele: Prin încheierea din 17 ianuarie 2007, pronunțată de Curtea de Apel București, secția I penală, în dosarul nr. 25749/3/2006, s-a dispus menținerea stării de arest a inculpatului P.A.A., în temeiul dispozițiilor art. 300 2 C. proc. pen., raportat la art. 160 b alin. (1) și (3) C. proc. pen. Pentru a pronunța această hotărâre, Curtea de Apel București a reținut că, verificând legalitatea arestării preventive a inculpatului, s-a constatat că aceasta a fost luată cu respectarea dispozițiilor legale, impunându-se menținerea, în continuare, a stării de arest. Împotriva încheierii din 17 ianuarie 2007, pronunțată de Curtea de Apel București, a declarat recurs, în termen legal, inculpatul P.A.A., solicitând admiterea acestuia, casarea încheierii atacate și revocarea măsurii arestării preventive.

Recurentul inculpat a invocat, prin apărătorul său, că nu prezintă pericol pentru ordinea publică, a recunoscut fapta, astfel încât, nu se mai justifică menținerea stării de arest. Înalta Curte, examinând motivele de recurs invocate, cât și din oficiu cauza, potrivit dispozițiilor art. 385 9 alin. (3) C. proc. pen., combinat cu art. 385 6 și art. 385 7 alin. (1) C. proc. pen., constată că recursul este nefondat, pentru următoarele considerente: Prin sentința penală nr. 1511/ F din 6 decembrie 2006 pronunțată de Tribunalul București, secția I penală, în dosarul nr. 25749/3/2006, s-a dispus condamnarea inculpatului P.A.A., la pedeapsa de 5 ani închisoare, pentru săvârșirea infracțiunii de tâlhărie prevăzută de art. 211 alin. (2) lit. b) și c) C. pen.

În fapt, s-a reținut că, în noaptea de 29 iunie 2006, inculpatul a observat partea vătămată D.N. care consuma băuturi alcoolice așezat pe o bordură. Între cei doi s-a declanșat un conflict, inculpatul lovind partea vătămată cu pumnii sustrăgându-i din buzunar două telefoane mobile. Împotriva hotărârii pronunțate de instanța de fond a declarat apel inculpatul P.A.A., apel ce formează obiectul dosarului nr. 25749/3/2006 al Curții de Apel București, secția I penală. La termenul din 17 ianuarie 2007, fixat pentru judecarea apelului declarat de inculpat, instanța de control judiciar, verificând legalitatea măsurii arestării preventive, a menținut starea de arest a inculpatului, pronunțând încheierea atacată cu recurs în prezenta cauză.

Cu privire la această dispoziție a instanței, Înalta Curte constată următoarele: Potrivit dispozițiilor art. I paragraful 1 din C.E.D.O., orice persoană are dreptul la libertate și nimeni nu poate fi lipsit de libertatea sa. De la această regulă există însă, excepția privării licite de libertate, circumscrisă cazurilor prevăzute, în mod expres și limitativ de dispozițiile art. 5 paragraful 1 lit. c). Potrivit textului invocat, o persoană poate fi privată de libertate dacă a fost arestată sau reținută în vederea aducerii sale în fața autorității judiciare competente, atunci când există motive verosimile de a bănui că a săvârșit o infracțiune sau când există motive temeinice de a crede în necesitatea de a-l împiedica să săvârșească o infracțiune sau să fugă după săvârșirea acesteia.

În materia privării de libertate, convenția trimite, în esență, la legislația națională și la aplicabilitatea dreptului intern. Legalitatea sau regularitatea detenției obligă ca arestarea preventivă a unei persoane să se facă în conformitate cu normele de fond și de procedură prevăzute de legea națională care la rândul lor trebuie să fie compatibile cu dispozițiile convenției și să asigure protejarea individului împotriva arbitrariului. Altfel spus, să se poată demonstra că detenția acelei persoane este conformă cu scopul prevăzut de art. 5, paragraful 1. În cauza supusă analizei, Înalta Curte constată respectarea, deopotrivă, atât a dispozițiilor cuprinse în legea internă cât și a exigențelor ce decurg din prevederile convenției.

Astfel, potrivit dispozițiilor art. 160 b alin. (1) C. proc. pen., instanța de judecată, în exercitarea atribuțiilor de control judiciar, este obligată să verifice periodic legalitatea și temeinicia arestării preventive. Conform alin. (3) al aceluiași articol, „când instanța constată că temeiurile care au determinat arestarea impun în continuare privarea de libertate, dispune, prin încheiere motivată, menținerea arestării preventive”. În cauză, instanța de apel a procedat la efectuarea verificărilor dispuse de legea procesual penală și a constatat că temeiurile de fapt și de drept, art. 148 lit. f) C. proc. pen., care au stat la baza luării măsurii arestării preventive subzistă, impunând în continuare privarea de libertate a inculpatului.

Înalta Curte apreciază că, în raport de modalitatea concretă de comitere a faptei, de împrejurarea că inculpatul a săvârșit infracțiunea în stare de recidivă post-executorie, lăsarea sa în libertate prezintă, în continuare un pericol concret pentru ordinea publică. În același timp, considerăm că sunt respectate și dispozițiile art. 5 paragraful 3 din Convenție, potrivit cu care „orice persoană arestată sau deținută, în condițiile prevăzute de paragraful 1 lit. c) are dreptul de a fi judecată într-un termen rezonabil sau eliberată în cursul procedurii.

Dispozițiile invocate susțin un regim juridic diferit al măsurii arestării preventive dispune înainte de pronunțarea unei hotărâri judecătorești de condamnare față de arestarea preventivă menținută prin hotărârea de condamnare, diferență generată de împrejurarea că în cea de-a doua ipoteză arestarea preventivă se fundamentează pe concluziile unei judecăți, desfășurată cu respectarea exigențelor prevăzute de art. 6 din convenție, inculpatul fiind condamnat pentru săvârșirea, cu intenție, a unei infracțiuni. Aspectele invocate anterior, justifică, astfel, dispozițiile instanței de apel în sensul menținerii arestării preventive. Pe cale de consecință, Înalta Curte, în conformitate cu prevederile art. 385 15 alin. (1) pct. 1 lit. b) C. proc.

pen., va respinge, ca nefondat, recursul declarat de inculpatul P.A.A. În baza art. 192 alin. (2) C. proc. pen., recurentul inculpat va fi obligat la plata cheltuielilor judiciare către stat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondat, recursul declarat de inculpatul P.A.A. împotriva încheierii din data de 17 ianuarie 2007 a Curții de Apel București, secția I penală, pronunțată în dosarul nr. 25749/3/2006. Obligă recurentul inculpat la plata sumei de 140 lei, cu titlul de cheltuieli judiciare către stat, din care suma de 40 lei, reprezentând onorariul apărătorului desemnat din oficiu, se va avansa din fondul Ministerului Justiției. Definitivă. Pronunțată în ședință publică, azi 29 ianuarie 2007.