ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 316/2007

Asupra recursului de

față;

În baza lucrărilor din

dosar, constată următoarele:

Prin încheierea nr. 5 pronunțată

în ședință publică la 12 ianuarie 2007, Curtea de Apel

București, secția a II-a penală și pentru cauze cu minori

și de familie, în temeiul art. 160

2

alin. (2) C. proc. pen., a

respins, ca inadmisibilă, cererea de liberare provizorie sub control judiciar

formulată de petenta inculpată

B.R

.

Pentru a dispune astfel,

instanța a reținut următoarele considerente:

Prin încheierea de

ședință nr. 17/ F din Camera de Consiliu, din data de 8

decembrie 2006, în dosarul nr. 10596/2/2006 al Curții de Apel

București, secția a II-a penală și pentru cauze cu minori

și de familie, a dispus în temeiul art. 148 lit. b), d) și f) C.

proc. pen., arestarea preventivă a inculpatei pentru săvârșirea

a 4 infracțiuni de luare de mită, prevăzută de art. 254 alin.

(1) și (2) C. pen., raportat la art. 6 din Legea nr. l78/2000, cu

modificările și completările ulterioare și la art. 7 alin.

(1) din aceeași lege specială, precum și a infracțiunii de

uz de fals prevăzută de art. 291 C. pen., toate cu aplicarea art. 33 lit.

a) C. pen. iar, prin decizia penală nr. 8 din 4 ianuarie 2007 I.C.C.J., secția

penală, a dispus prelungirea duratei stării de arest preventiv pe

perioada 6 ianuarie 2007 – 4 februarie 2007, inclusiv.

Curtea a apreciat că

dispozițiile art. 160

2

alin. (1) și (2) C. proc. pen.,

conțin condiții de admisibilitate și nu de temeinicie a cererii

de liberare provizorie sub control judiciar, respectiv alin. (1) cuprinde o

condiție pozitivă cu privire la fapta penală, în sensul că

liberarea provizorie sub control judiciar se poate acorda în cazul

infracțiunilor din culpă sau în cazul infracțiunilor

intenționate, pentru care legea prevede pedeapsa închisorii de până

la 18 ani, în timp ce alin. (2) se referă la condițiile negative

și anume liberarea provizorie sub control judiciar nu poate fi

acordată atunci când, printre altele, există date că inculpatul

va încerca zădărnicirea adevărului, prin influențarea unor

martori, ori unul dintre temeiurile avute în vedere la luarea măsurii de

arest preventiv îl constituie dispozițiile art. 148 lit. b) C. proc. pen.,

privind existența unor date că inculpatul a încercat să

zădărnicească în mod direct sau indirect aflarea

adevărului, prin influențarea unor martori.

Instanța a reținut

că inculpata încearcă să zădărnicească aflarea

adevărului, să influențeze martorii, să-și

găsească un susținător care să intervină în

cercetările penale de la D.N.A., făcând referire la toate probele

existente în cauză în acest sens.

S-a concluzionat că

verificarea periodică a existenței temeiurilor arestării

preventive a intrat în puterea lucrului judecat până la data de 4

februarie 2007, iar cererea de liberare provizorie sub control judiciar a fost

introdusă la data de 11 ianuarie 2007, Curtea reținând că nu

este îndeplinită condiția de admisibilitate prevăzută de art.

160

2

alin. (2) C. proc. pen., atâta timp cât s-a stabilit printr-o

hotărâre judecătorească definitivă că nu a încetat

temeiul prevăzut de art. 148 alin. (1) lit. b) și c) C. proc. pen.

Împotriva acestei

hotărâri a declarat recurs inculpata, susținând că în mod

greșit instanța a respins cererea ca fiind inadmisibilă,

deoarece condițiile prevăzute de alin. (2) al art. 160

2

C.

proc. pen., sunt condiții de fond și nu admisibilitate a cererii.

Recursul este fondat.

Examinarea și admiterea

în principiu a cererii de liberare provizorie este prevăzută de art. 160

8

C. proc. pen., face parte din dispozițiile comune în cadrul Secțiunii

V a Codului de procedură penală, privind liberarea provizorie sub

control judiciar și liberarea provizorie pe cauțiune.

Este real că, în cazul

cererilor de liberare provizorie într-o primă fază se efectuează

verificări dacă sunt îndeplinite condițiile prevăzute de

lege pentru admisibilitatea în principiu a acesteia, iar în a doua fază se

soluționează cererea după ascultarea învinuitului sau

inculpatului, verificându-se îndeplinirea condițiilor prevăzute de

lege, referitoare la temeinicia acesteia.

În mod greșit

instanța a respins cererea ca inadmisibilă, considerând că art. 160

2

alin. (2) C. proc. pen., cuprinde condiții de admisibilitate în principiu

a cererii.

Condițiile

prevăzute de lege pentru admisibilitatea în principiu a cererii de

liberare provizorie sunt cele cuprinse în art. 160

6

C. proc. pen.

și care fac parte din „Dispoziții comune” ale secțiunii Codului

de procedură penală deja menționată.

De regulă, o cerere

poate fi inadmisibilă ori de câte ori nu este obiectiv

încuviințată de lege, când lipsește legitimitatea

subiectivă a celui care o folosește sau atunci când din datele cauzei

rezultă inutilitatea ei funcțională în sensul că nu poate

produce efectele pe care legea a înțeles să i le atribuie în cazul

respectiv.

În cauză, cererea de

liberare provizorie sub control judiciar este obiectiv acordată, persoana

care a folosit-o este una din persoanele cărora legea le conferă

beneficiul acesteia (art. 160

6

C. proc. pen.) ea are pertinența

funcțională întrucât poate conduce la satisfacerea intereselor

părții, aceasta neputând fi inadmisibilă, toate cerințele

legale care creează limitele admisibilității sunt

satisfăcute.

Este adevărat că

și autoritatea de lucru judecat face inadmisibilă o cerere, deoarece

existența autorității lucrului judecat împiedică din punct

de vedere legal ca aceeași hotărâre să facă obiectul unei

noi verificări.

În cauză, instanța

verificând una din condițiile privind temeinicia cererii de liberare

provizorie de control judiciar, cea prevăzută de art. 160

2

(2) C. proc. pen., care a concluzionat că operează autoritatea de

lucru judecat, față de împrejurarea că în cazul cererii de

prelungire a duratei stării de arest preventiv s-a pronunțat o

hotărâre definitivă, reținându-se că nu a încetat temeiul

prevăzut de art. 148 alin. (1) lit. b) C. proc. pen., în sensul că

există date că inculpatul încearcă să

zădărnicească aflarea adevărului prin influențarea

martorului, făcând referire la probele din dosar.

Pentru existența

autorității lucrului judecat este necesară identitatea de

obiect, cauză și persoană.

Cele două cereri au

obiect diferit și finalitate diferită:

Cererea de prelungire a

duratei arestării preventive în cazul admiterii are ca finalitate privarea

de libertate, iar cererea de liberare provizorie sub control judiciar are ca

finalitate punerea în libertate a inculpatului în cazul admiterii ei.

Liberarea provizorie

presupune menținerea împrejurărilor legale care permit arestarea, dar

organul judiciar apreciază că prelungirea stării de arest nu mai

apare necesară, liberarea devenind posibilă sub rezerva respectării

anumitor condiții.

Întrucât starea de libertate

a persoanei este cea firească, Codul a invederat regula că în cadrul

procesului penal trebuie să existe modalități și forme care

să permită persoanei arestate să ceară și să

obțină, dacă condițiile legale sunt întrunite, punerea în

libertate provizorie, fie sub control judiciar, fie pe cauțiune [(art. 5 alin.

(5) C. proc. pen.)].

Prin interpretarea textelor

de lege instanța a îngrădit dreptul părții de a formula o

astfel de cerere în tot cursul procesului penal.

Respingând, ca

inadmisibilă, cererea, hotărârea este supusă casării

conform cazului prevăzut de art. 385

9

pct. 10 C. proc. pen., nu

s-a pronunțat asupra unei cereri esențială, de natură

să garanteze dreptul părții.

Condițiile

prevăzute de art. 160

2

C. proc. pen., se analizează în

cadrul fazei de soluționare a cererii de liberare provizorie și nu în

cadrul fazei verificării condițiilor admisibilității în

principiu.

Examinarea cererii

urmează a se face în condiții de contradictorialitate, întrucât art. 160

8a

alin. (1) C. proc. pen., precizează că soluționarea cererii se

face după ascultarea învinuitului sau a inculpatului, a concluziilor

apărătorului și cele ale procurorului, respectându-se dreptul

esențial al inculpatei de a da declarație, cunoscut fiind că

nici o fază a procesului penal nu se poate înfăptui fără o

realizare consecventă și corespunzătoare a dreptului la

apărare, acest principiu nefiind de parțială aplicabilitate.

În consecință, în

temeiul art. 385

15

pct. 2

lit. c) C. proc. pen., Înalta

Curte de Casație și Justiție va admite recursul inculpatei, va

casa hotărârea atacată și va dispune rejudecarea de către

instanța a cărei hotărâre a fost casată, operând cazul de

casare menționat.

Conform art. 192 alin. (3) C.

proc. pen., cheltuielile judiciare rămân în sarcina statului.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de inculpata B.R. împotriva

încheierii nr. 5 din 12 ianuarie 2007 a Curții de Apel București, secția

I penală, pronunțată în dosar nr. 256/2/2007.

Casează încheierea atacată

și trimite cauza spre rejudecare la Curtea de Apel București.

Definitivă.

Pronunțată în

ședință publică, azi 19 ianuarie 2007.