ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 201/2006

Asupra recursului de față: Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin cererea înregistrată la data de 20 iunie 2004, reclamanta SC C.E.R. SRL Pitești a chemat în judecată pe pârâta SC I.E. SRL Tulcea, solicitând instanței ca prin hotărârea ce se va pronunța să dispună rezoluțiunea contractului din 20 iulie 2002 în baza căruia a achiziționat aparate de purificat aerul, restituirea prețului achitat în cuantum de 3.590 euro, acordarea despăgubirilor în cuantum de 4.000 euro, plata dobânzii de 15 milioane lei (359 euro), cu cheltuieli de judecată. În susținerea cererii, reclamanta a susținut că a achiziționat aparatele de purificat aerul, însă acestea prezintă vicii grave ce le fac improprii utilizării.

Prin sentința comercială nr. 107/ C din 1 noiembrie 2004, Tribunalul Comercial Argeș, a admis acțiunea reclamantei, a obligat pârâta la plata sumelor de 122.176.062 lei pretenții facturi fiscale, 89.506.340 lei cu titlu de despăgubiri și 15.000.000 lei dobândă. Prin aceeași sentință pârâta a fost obligată și la plata cheltuielilor de judecată în cuantum de 26.000.000 lei. Pentru a pronunța această sentință, instanța de fond a reținut că aparatele de purificat aerul prezentau vicii ascunse, ce determinau disconfortul în respirație și înnegrirea tavanelor. Instanța de fond, însușindu-și concluziile raportului de expertiză efectuat în cauză a apreciat că, nu au fost respectate condițiile contractuale astfel încât, se impune rezoluțiunea contractului cu obligarea corelativă a pârâtei de a restitui suma încasată cu titlu de preț.

Apelul declarat de pârâtă împotriva sentinței de fond a fost respins ca nefondat prin decizia nr. 62/ A-C din 27 aprilie 2005 pronunțată de Curtea de Apel Pitești, secția comercială și contencios administrativ. Instanța de apel, analizând criticile aduse sentinței de fond, a reținut, în esență că, Tribunalul Argeș era competent în soluționarea litigiului în raport de dispozițiile art. 10 pct. 4 C. proc. civ., cu referire la critica privind excepția necompetenței teritoriale a instanței. Cu privire la critica vizând insuficiența timbrajului acțiunii, se reține că plata diferenței taxei de timbru a fost realizată anterior încheierii cercetării judecătorești, situație ce atrage inaplicabilitatea sancțiunii anulării cererii.

Critica privind excepția prescripției dreptului la acțiune a fost respinsă reținându-se că potrivit dispozițiilor art. 11 alin. (1) din decretul nr. 167/1958, în speță, termenul de 6 luni a început să curgă de la data descoperirii viciilor, înăuntrul termenului de garanție de 12 luni, fiind întrerupt ca urmare a convenției părților pentru înlocuirea aparatelor. S-a constatat totodată că, depunerea cererii de chemare în judecată s-a efectuat înainte de împlinirea termenului de prescripție de 6 luni. În ceea ce privește omisiunea instanței de fond a se pronunța asupra capătului de cerere având ca obiect rezoluțiunea contractului de vânzare – cumpărare, s-a reținut că în atare situație partea are la îndemână calea prevăzută de art. 281 1 C. proc.

civ. Referitor la necomunicarea raportului de expertiză către pârâtă, instanța de apel a constatat culpa pârâtei în susținerea propriilor interese, legea procesual civilă statuând numai asupra administrării probelor înaintea instanței de judecată, fără a se prevede în mod expres comunicarea raportului de expertiză. În ceea ce privește critica ce viza cheltuielile de judecată greșit acordate, se reține că acestea au fost acordate proporțional cu admiterea acțiunii. Se reține totodată, cu privire la critica necomunicării interogatoriului, că această probă nu a fost administrată în cursul judecății și nici nu a fost avută în vedere la pronunțarea soluției. Critica vizând greșita cale de atac a hotărârii de fond a fost respinsă cu motivarea că, potrivit modificărilor legislative, nou intervenite, hotărârea era supusă căii de atac a apelului, cu referire la dispozițiile art. 720 8 C. proc.

civ. în vigoare la data declanșării căii de atac. Pe fondul cauzei se reține că, în mod corect instanța de fond a făcut aplicarea dispozițiilor art. 1352 C. civ., în condițiile în care situația de fapt, confirmată de raportul de expertiză efectuat în cauză, se circumscrie normei legale invocate și constituie premisa promovării unei atare acțiuni în justiție. Împotriva deciziei din apel a declarat recurs pârâta SC I.E. SRL Tulcea, care a invocat motive de netemeinicie și nelegalitate a deciziei recurate, motivate generic în drept, cu referire la art. 299 – 316 C. proc. civ. Recurenta a solicitat ca în fond, după admiterea recursului, casarea deciziei recurate și să se respingă în fond acțiunea reclamantei.

Criticile formulate de către pârâtă sunt o reiterare a motivelor de apel, recurenta, solicitând în fapt o rejudecarea în fond a pricinii, deși toate aspectele criticate au făcut obiectul analizei instanței de apel. Astfel Înalta Curte va înlătura criticile privind temeinicia hotărârilor pronunțate în cauză, cu referire la greșita stabilire a situației de fapt ori a defectuoasei administrări a probatoriilor în cauză sau a greșitei interpretări date acestora, dat fiind că în acest ciclu procesual, instanța de recurs, pe calea reformării, este ținută a analiza numai motivele de nelegalitate. Criticile aduse de către recurentă vizează: - necompetența teritorială a Tribunalului Argeș în soluționarea cauzei, față de dispozițiile art. 5 C. proc.

civ., instanța competentă fiind Tribunalul Tulcea, aspect greșit interpretat de către instanța de apel, reclamanta neavând latitudinea de a alege competența instanței; - acțiunea reclamantei nu a fost legal timbrată, instanța de fond dând posibilitatea reclamantei să timbreze acțiunea numai după efectuarea raportului de expertiză în cauză; - acțiunea a fost tardiv introdusă, față de dispozițiile art. 5 din decretul nr. 167/1958, instanța de apel, motivând sumar această excepție, s-a limitat la o interpretare superficială a cursului prescripției apreciind în mod greșit că acesta a fost întrerupt, situație ce contravine probatoriilor administrate în cauză; - greșita apreciere a instanței de apel cu privire la omisiunea instanței de fond de a se pronunța asupra capătului de cerere privind rezoluțiunea contractului; - greșita aplicare a dispozițiilor art. 276 C. proc.

civ. cu privire la cheltuielile de judecată acordate la fond, cheltuielile urmând a fi diminuate proporțional cu admiterea acțiunii. Criticile vizând fondul cauzei fac referire la greșita interpretare dată de către instanța de apel dispozițiilor art. 1352 C. civ., situație ce a condus la greșita stabilire a culpei recurentei. În opinia recurentei, pentru existența culpei era necesar să se stabilească condițiile impuse de dispozițiile art. 1352 C. civ., cu referire la viciile reclamate, precum și la caracterul impus de textul legal menționat: să fie ascunse; să fie la momentul încheierii contractului și să fie grave, ori, în speță nici una din aceste condiții nu a fost dovedită pentru a putea fi aplicată sancțiunea rezoluțiunii contractului.

Recursul este nefondat pentru următoarele considerente: În ceea ce privește prima critică vizând necompetența teritorială a Tribunalului Argeș, în mod corect instanța de apel a stabilit că, reclamantul are latitudinea de a alege instanța, față de dispozițiile art. 10 pct. 4 C. proc. civ., ce statuează competența alternativă între instanța domiciliului pârâtului și instanța locului unde obligația a luat naștere. Cu privire la timbrajul aferent cererii de chemare în judecată, din lucrările dosarului se constată că, în mod legal instanța de fond a stabilit cuantumul și termenul de achitare a taxei de timbru aferentă, cu respectarea dispozițiilor legale în materie, respectiv art. 3 raportat la art. 20 din Legea nr. 146/1997 privind taxele de timbru.

Împrejurarea că reclamanta a timbrat acțiunea după efectuarea raportului de expertiză în cauză, nu este de natură a atrage sancțiunea anulării cererii, fiind o consecință firească a dispozițiilor art. 129 cu referire la rolul activ al instanței în aplicarea dispozițiilor legii taxei de timbru. Și critica vizând tardivitatea acțiunii se dovedește a fi nefondată, față de dispozițiile decretului nr. 167/1958, raportat la situația de fapt stabilită în mod corect de cele două instanțe. Potrivit art. 11 alin. (1) din decretul nr. 167/1958, prescripția dreptului la acțiune privind viciile ascunse ale unui lucru transmis începe să curgă de la data descoperirii viciilor, însă cel mai târziu de la împlinirea unui an de la predarea lucrului.

Așa cum în mod corect instanța de apel a apreciat, viciile aparatelor de purificat au fost descoperite înăuntrul termenului de garanție de 12 luni, timp în care, potrivit convenției părților, s-a procedat la înlocuirea succesivă a celor două aparate, ceea ce echivalează cu o veritabilă întrerupere a termenului de prescripție, în condițiile art. 16 lit. a) din decretul nr. 167/1958. Așadar, de la înlocuirea aparatelor, începe să curgă un nou termen de prescripție, situație prevăzută expres în art. 17 din același act normativ, promovarea acțiunii reclamantului în justiție apărând astfel înăuntrul termenului de 6 luni prevăzut de lege. În mod corect instanța de apel a apreciat și cu privire la critica vizând omisiunea instanței de fond de a se pronunța pe capătul de cerere având ca obiect rezoluțiunea contractului de vânzare – cumpărare.

Potrivit considerentelor sentinței, alin. (5), instanța de fond, a stabilit restituirea prestațiilor efectuate de părți și a obligat pârâta la restituirea prețului, „ca o consecință a rezoluțiunii contractului”. Așadar, chiar dacă instanța nu s-a pronunțat expres asupra acestei chestiuni, mențiunile dispozitivului nu pot fi considerate decât ca efecte ale rezoluțiunii contractului. Mai mult, dacă recurenta ar fi apreciat că instanța nu s-a pronunțat asupra unui capăt de cerere, avea la îndemână calea ce trebuia urmată în ipoteza unei atare omisiuni. Mai mult, în calea devolutivă, a căii de atac exercitate de ea însăși, chestiunea a fost tranșată prin menționarea sentinței de fond. Critica vizând greșita aplicare a dispozițiilor art. 276 C. proc.

civ. se dovedește a fi nefondată, având în vedere că aceasta a fost cenzurată în mod corect pe calea apelului. Pe fondul cauzei, criticile vizează în fapt hotărârea fondului, recurenta neindicând modul concret în care instanțele au aplicat sau interpretat textele de lege aplicabile în materie. Deși se susține greșita analiză a condițiilor de exercitare a unei acțiuni redhibitorii, cu privire la viciile lucrului vândut, recurenta nu indică motivele de nelegalitate ce au stat la baza hotărârii pronunțate, mulțumindu-se cu o reiterare a ultimului motiv de apel, ce a fost supus cenzurii, așa cum s-a arătat. Având în vedere, cu privire la ultima critică formulată, că recurenta nu dă posibilitatea instanței de recurs de a analiza modul concret de încălcare sau aplicare greșită a legii, de către instanța de apel, și aceste susțineri vor fi respinse ca nefondate.

Pentru considerentele ce preced, Înalta Curte va da eficiență dispozițiilor art. 312 C. proc. civ. și, în consecință, va respinge ca nefondat recursul declarat în cauză. Văzând și dispozițiile art. 274, Înalta Curte va obliga recurenta la plata cheltuielilor de judecată, potrivit dispozitivului.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge recursul declarat de pârâta SC I.E. SRL Tulcea, împotriva deciziei nr. 62/ A-C din 27 aprilie 2005 pronunțată de Curtea de Apel Pitești, secția comercială și de contencios administrativ, ca nefondat. Obligă recurenta la plata sumei de 2.000 lei către pârâtă cu titlu de cheltuieli de judecată. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 20 ianuarie 2006.