ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 201/2006

Asupra recursului de față:

Din examinarea lucrărilor din dosar,

constată următoarele:

Prin cererea înregistrată la data de

20 iunie 2004, reclamanta SC C.E.R. SRL Pitești a chemat în judecată pe pârâta

SC I.E. SRL Tulcea, solicitând instanței ca prin hotărârea ce se va pronunța să

dispună rezoluțiunea contractului din 20 iulie 2002 în baza căruia a

achiziționat aparate de purificat aerul, restituirea prețului achitat în

cuantum de 3.590 euro, acordarea despăgubirilor în cuantum de 4.000 euro, plata

dobânzii de 15 milioane lei (359 euro), cu cheltuieli de judecată.

În susținerea cererii, reclamanta a

susținut că a achiziționat aparatele de purificat aerul, însă acestea prezintă

vicii grave ce le fac improprii utilizării.

Prin sentința comercială nr. 107/ C

din 1 noiembrie 2004, Tribunalul Comercial Argeș, a admis acțiunea reclamantei,

a obligat pârâta la plata sumelor de 122.176.062 lei pretenții facturi fiscale,

89.506.340 lei cu titlu de despăgubiri și 15.000.000 lei dobândă.

Prin aceeași sentință pârâta a fost

obligată și la plata cheltuielilor de judecată în cuantum de 26.000.000 lei.

Pentru a pronunța această sentință,

instanța de fond a reținut că aparatele de purificat aerul prezentau vicii

ascunse, ce determinau disconfortul în respirație și înnegrirea tavanelor.

Instanța de fond, însușindu-și

concluziile raportului de expertiză efectuat în cauză a apreciat că, nu au fost

respectate condițiile contractuale astfel încât, se impune rezoluțiunea

contractului cu obligarea corelativă a pârâtei de a restitui suma încasată cu

titlu de preț.

Apelul declarat de pârâtă împotriva

sentinței de fond a fost respins ca nefondat prin decizia nr. 62/ A-C din 27

aprilie 2005 pronunțată de Curtea de Apel Pitești, secția comercială și

contencios administrativ.

Instanța de apel, analizând

criticile aduse sentinței de fond, a reținut, în esență că, Tribunalul Argeș

era competent în soluționarea litigiului în raport de dispozițiile art. 10 pct.

4 C. proc. civ., cu referire la critica privind excepția necompetenței

teritoriale a instanței.

Cu privire la critica vizând

insuficiența timbrajului acțiunii, se reține că plata diferenței taxei de

timbru a fost realizată anterior încheierii cercetării judecătorești, situație

ce atrage inaplicabilitatea sancțiunii anulării cererii.

Critica privind excepția

prescripției dreptului la acțiune a fost respinsă reținându-se că potrivit

dispozițiilor art. 11 alin. (1) din decretul nr. 167/1958, în speță, termenul

de 6 luni a început să curgă de la data descoperirii viciilor, înăuntrul

termenului de garanție de 12 luni, fiind întrerupt ca urmare a convenției părților

pentru înlocuirea aparatelor. S-a constatat totodată că, depunerea cererii de

chemare în judecată s-a efectuat înainte de împlinirea termenului de

prescripție de 6 luni.

În ceea ce privește omisiunea

instanței de fond a se pronunța asupra capătului de cerere având ca obiect

rezoluțiunea contractului de vânzare – cumpărare, s-a reținut că în atare

situație partea are la îndemână calea prevăzută de art. 281

1

C.

proc. civ.

Referitor la necomunicarea

raportului de expertiză către pârâtă, instanța de apel a constatat culpa

pârâtei în susținerea propriilor interese, legea procesual civilă statuând

numai asupra administrării probelor înaintea instanței de judecată, fără a se

prevede în mod expres comunicarea raportului de expertiză.

În ceea ce privește critica ce viza

cheltuielile de judecată greșit acordate, se reține că acestea au fost acordate

proporțional cu admiterea acțiunii.

Se reține totodată, cu privire la

critica necomunicării interogatoriului, că această probă nu a fost administrată

în cursul judecății și nici nu a fost avută în vedere la pronunțarea soluției.

Critica vizând greșita cale de atac

a hotărârii de fond a fost respinsă cu motivarea că, potrivit modificărilor

legislative, nou intervenite, hotărârea era supusă căii de atac a apelului, cu

referire la dispozițiile art. 720

8

C. proc. civ. în vigoare la data

declanșării căii de atac.

Pe fondul cauzei se reține că, în

mod corect instanța de fond a făcut aplicarea dispozițiilor art. 1352 C. civ.,

în condițiile în care situația de fapt, confirmată de raportul de expertiză

efectuat în cauză, se circumscrie normei legale invocate și constituie premisa

promovării unei atare acțiuni în justiție.

Împotriva deciziei din apel a

declarat recurs pârâta SC I.E. SRL Tulcea, care a invocat motive de

netemeinicie și nelegalitate a deciziei recurate, motivate generic în drept, cu

referire la art. 299 – 316 C. proc. civ.

Recurenta a solicitat ca în fond,

după admiterea recursului, casarea deciziei recurate și să se respingă în fond

acțiunea reclamantei.

Criticile formulate de către pârâtă

sunt o reiterare a motivelor de apel, recurenta, solicitând în fapt o

rejudecarea în fond a pricinii, deși toate aspectele criticate au făcut

obiectul analizei instanței de apel.

Astfel Înalta Curte va înlătura

criticile privind temeinicia hotărârilor pronunțate în cauză, cu referire la

greșita stabilire a situației de fapt ori a defectuoasei administrări a

probatoriilor în cauză sau a greșitei interpretări date acestora, dat fiind că

în acest ciclu procesual, instanța de recurs, pe calea reformării, este ținută

a analiza numai motivele de nelegalitate.

Criticile aduse de către recurentă

vizează:

- necompetența teritorială a

Tribunalului Argeș în soluționarea cauzei, față de dispozițiile art. 5 C. proc.

civ., instanța competentă fiind Tribunalul Tulcea, aspect greșit interpretat de

către instanța de apel, reclamanta neavând latitudinea de a alege competența

instanței;

- acțiunea reclamantei nu a fost

legal timbrată, instanța de fond dând posibilitatea reclamantei să timbreze

acțiunea numai după efectuarea raportului de expertiză în cauză;

- acțiunea a fost tardiv introdusă,

față de dispozițiile art. 5 din decretul nr. 167/1958, instanța de apel,

motivând sumar această excepție, s-a limitat la o interpretare superficială a

cursului prescripției apreciind în mod greșit că acesta a fost întrerupt,

situație ce contravine probatoriilor administrate în cauză;

- greșita apreciere a instanței de

apel cu privire la omisiunea instanței de fond de a se pronunța asupra

capătului de cerere privind rezoluțiunea contractului;

- greșita aplicare a dispozițiilor art.

276 C. proc. civ. cu privire la cheltuielile de judecată acordate la fond,

cheltuielile urmând a fi diminuate proporțional cu admiterea acțiunii.

Criticile vizând fondul cauzei fac

referire la greșita interpretare dată de către instanța de apel dispozițiilor art.

1352 C. civ., situație ce a condus la greșita stabilire a culpei recurentei.

În opinia recurentei, pentru

existența culpei era necesar să se stabilească condițiile impuse de

dispozițiile art. 1352 C. civ., cu referire la viciile reclamate, precum și la

caracterul impus de textul legal menționat: să fie ascunse; să fie la momentul

încheierii contractului și să fie grave, ori, în speță nici una din aceste

condiții nu a fost dovedită pentru a putea fi aplicată sancțiunea rezoluțiunii

contractului.

Recursul este nefondat pentru

următoarele considerente:

În ceea ce privește prima critică

vizând necompetența teritorială a Tribunalului Argeș, în mod corect instanța de

apel a stabilit că, reclamantul are latitudinea de a alege instanța, față de

dispozițiile art. 10 pct. 4 C. proc. civ., ce statuează competența alternativă

între instanța domiciliului pârâtului și instanța locului unde obligația a luat

naștere.

Cu privire la timbrajul aferent

cererii de chemare în judecată, din lucrările dosarului se constată că, în mod

legal instanța de fond a stabilit cuantumul și termenul de achitare a taxei de

timbru aferentă, cu respectarea dispozițiilor legale în materie, respectiv art.

3 raportat la art. 20 din Legea nr. 146/1997 privind taxele de timbru.

Împrejurarea că reclamanta a timbrat

acțiunea după efectuarea raportului de expertiză în cauză, nu este de natură a

atrage sancțiunea anulării cererii, fiind o consecință firească a dispozițiilor

art. 129 cu referire la rolul activ al instanței în aplicarea dispozițiilor

legii taxei de timbru.

Și critica vizând tardivitatea

acțiunii se dovedește a fi nefondată, față de dispozițiile decretului nr.

167/1958, raportat la situația de fapt stabilită în mod corect de cele două

instanțe.

Potrivit art. 11 alin. (1) din decretul

nr. 167/1958, prescripția dreptului la acțiune privind viciile ascunse ale unui

lucru transmis începe să curgă de la data descoperirii viciilor, însă cel mai

târziu de la împlinirea unui an de la predarea lucrului.

Așa cum în mod corect instanța de

apel a apreciat, viciile aparatelor de purificat au fost descoperite înăuntrul termenului

de garanție de 12 luni, timp în care, potrivit convenției părților, s-a

procedat la înlocuirea succesivă a celor două aparate, ceea ce echivalează cu o

veritabilă întrerupere a termenului de prescripție, în condițiile art. 16 lit.

a) din decretul nr. 167/1958.

Așadar, de la înlocuirea aparatelor,

începe să curgă un nou termen de prescripție, situație prevăzută expres în art.

17 din același act normativ, promovarea acțiunii reclamantului în justiție

apărând astfel înăuntrul termenului de 6 luni prevăzut de lege.

În mod corect instanța de apel a

apreciat și cu privire la critica vizând omisiunea instanței de fond de a se

pronunța pe capătul de cerere având ca obiect rezoluțiunea contractului de

vânzare – cumpărare.

Potrivit considerentelor sentinței, alin.

(5), instanța de fond, a stabilit restituirea prestațiilor efectuate de părți

și a obligat pârâta la restituirea prețului, „ca o consecință a rezoluțiunii

contractului”.

Așadar, chiar dacă instanța nu s-a

pronunțat expres asupra acestei chestiuni, mențiunile dispozitivului nu pot fi

considerate decât ca efecte ale rezoluțiunii contractului.

Mai mult, dacă recurenta ar fi

apreciat că instanța nu s-a pronunțat asupra unui capăt de cerere, avea la

îndemână calea ce trebuia urmată în ipoteza unei atare omisiuni. Mai mult, în

calea devolutivă, a căii de atac exercitate de ea însăși, chestiunea a fost

tranșată prin menționarea sentinței de fond.

Critica vizând greșita aplicare a

dispozițiilor art. 276 C. proc. civ. se dovedește a fi nefondată, având în vedere

că aceasta a fost cenzurată în mod corect pe calea apelului.

Pe fondul cauzei, criticile vizează

în fapt hotărârea fondului, recurenta neindicând modul concret în care

instanțele au aplicat sau interpretat textele de lege aplicabile în materie.

Deși se susține greșita analiză a

condițiilor de exercitare a unei acțiuni redhibitorii, cu privire la viciile

lucrului vândut, recurenta nu indică motivele de nelegalitate ce au stat la

baza hotărârii pronunțate, mulțumindu-se cu o reiterare a ultimului motiv de

apel, ce a fost supus cenzurii, așa cum s-a arătat.

Având în vedere, cu privire la

ultima critică formulată, că recurenta nu dă posibilitatea instanței de recurs

de a analiza modul concret de încălcare sau aplicare greșită a legii, de către

instanța de apel, și aceste susțineri vor fi respinse ca nefondate.

Pentru considerentele ce preced,

Înalta Curte va da eficiență dispozițiilor art. 312 C. proc. civ. și, în

consecință, va respinge ca nefondat recursul declarat în cauză.

Văzând și dispozițiile art. 274,

Înalta Curte va obliga recurenta la plata cheltuielilor de judecată, potrivit

dispozitivului.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de pârâta

SC I.E. SRL Tulcea, împotriva deciziei nr. 62/ A-C din 27 aprilie 2005 pronunțată

de Curtea de Apel Pitești, secția comercială și de contencios administrativ, ca

nefondat.

Obligă recurenta la plata sumei de

2.000 lei către pârâtă cu titlu de cheltuieli de judecată.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică,

astăzi 20 ianuarie 2006.