ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 203/2004

Asupra recursului de față:

Din examinarea lucrărilor din dosar,

constată următoarele:

Reclamanta, SC T.H. SA, a formulat

cerere arbitrală împotriva SC S.D.C. SA, pentru ca în principal să fie obligată

pârâta la executarea obligațiilor rezultând din contractul 20B din 23 aprilie

2001 și din actul adițional la contract, și anume, să continue montarea

aparatelor de aer condiționat sub sancțiunea daunelor cominatorii de 10.000.000

lei/zi de întârziere, și la plata sumei de 53.934,79 dolari S.U.A.(justificându-se

din ce se compune suma), și în subsidiar să se desființeze același contract, cu

obligarea pârâtei la daune interese de 58.321 dolari S.U.A., reprezentând

contravaloarea celor 35 aparate de aer condiționat livrate și montate de

reclamantă în baza contractului.

Prin cerere ulterioară din 15

octombrie 2001 și prin concluziile orale și scrise, reclamanta a precizat

acțiunea la punctul subsidiar, respectiv desființarea contractului 20B și

obligarea pârâtei la 43.866,14 dolari S.U.A., din care 28.321,30 dolari S.U.A. contravaloarea

a 35 aparate de aer condiționat livrate și montate, iar 15.544,84 dolari S.U.A.

penalități de întârziere la plata prețului.

Curtea de Arbitraj Comercial

Internațional de pe lângă Camera de Comerț și Industrie a României, prin

sentința nr. 59 din 15 februarie 2002, respinge ca nefondată acțiunea. Constată

desființat contractul nr. 20B/2001 și actul adițional nr. 1/2001 și obligă

reclamanta să plătească pârâtei 30.000.000 lei cheltuieli de arbitrare.

S-a reținut, pe baza probelor

administrate, că termenul de montaj a celor 60 aparate de aer condiționat era,

potrivit contractului 20B/2001, 23 mai 2001, recunoscându-se chiar de

reclamantă că până la această dată nu erau montate, pretinzându-se că doar 35

aparate erau în această situație (montate), fără însă să dovedească cu procesele

verbale de punere în funcțiune, potrivit art. 6 din contract, și fără să

dovedească, de asemeni, că depășirea termenului contractual s-ar fi datorat

acordului pârâtei (cum s-a apărat), culpei acesteia sau altor cauze exoneratoare

de răspundere.

De aceea, în opinia instanței

arbitrale, pârâta a fost îndreptățită, invocând excepția de neexecutare a

obligațiilor ce reveneau reclamantei, să refuze plata pretinsă de aceasta.

În aceste condiții, acțiunea de

desființare a contractului 20B/2001 din culpa pârâtei, care a întrerupt

montarea aparatelor pe perioada inaugurării Centrului Medical și a suplimentat

numărul de la 49 la 60, ceea ce a condus la o depășire a termenului din

contract, nu este justificată, nefiind întemeiată, fiind respinsă ca atare

pretenția la contravaloarea celor 35 aparate de aer condiționat.

În ceea ce privește contractul nr. 20B/2001,

și implicit actul adițional 1/2001, se reține că nu a intervenit încetarea

acestuia automată prin ajungerea la termenul stipulat, deoarece acest efect ar

fi fost posibil doar dacă toate obligațiile asumate prin acel contract ar fi

fost întocmai îndeplinite, ceea ce nu este cazul în speță.

Instanța arbitrală reține însă

altceva, și anume, că în cadrul litigiului arbitral, ambele părți, cunoscând că

pârâta a contractat cu alt furnizor livrarea și montarea de aparate de aer condiționat,

au fost de acord ca, contractul să fie desființat chiar pentru cauze și termeni

diferite, ceea ce a făcut să se constate desființat acest contract, iar părțile

fiind puse în situația anterioară încheierii contractului, reclamanta putând

să-și ridice aparatele livrate.

Acțiunea în anulare formulată de

reclamantă în temeiul art. 364 lit. i) C. proc. civ., a fost respinsă de Curtea

de Apel București, prin decizia civilă nr. 1890 din 19 decembrie 2002.

Pentru a pronunța această hotărâre

instanța de apel a reținut că nu operează dispozițiile art. 364 lit. i) C.

proc. civ., invocat ca temei al acțiunii în anulare, respectiv încălcarea

principiului imperativ de ordine publică, prevăzut de art. 129 alin. (6) C.

proc. civ., deoarece, în cauză, poziția procesuală a ambelor părți a fost în

sensul desființării contractului.

Se motivează această concluzie prin

aceea că reclamanta a solicitat desființarea contractului chiar prin acțiune,

iar pârâta și-a manifestat intenția rezilierii aceluiași contract prin adresa

1351 din 21 mai 2001 trimisă reclamantei, și prin contractarea cu alt furnizor

livrarea și montarea de aparate de aer condiționat.

În considerentele deciziei se face o

motivare curioasă în menținerea sentinței, în sensul că, ceea ce s-a constatat

cu privire la contract, nu reprezintă o „judecată”, deoarece judecata a privit

obiectul cauzei, acesta fiind soluționat prin respingerea acțiunii. În opinia

instanței de apel, în legătură cu contractul, tribunalul arbitral a luat numai

act de acordul părților privind desființarea acestuia, fiind posibilă o

asemenea hotărâre, deoarece Tribunalul arbitral judecă după reguli mai

flexibile decât instanțele de drept comun.

Împotriva acestei hotărâri a

declarat recurs reclamanta SC T.H. SA Brăila, care invocând motivul prevăzut de

art. 304 pct. 9 C. proc. civ., a susținut că instanțele au încălcat prevederile

imperative ale art. 129 alin. (6) C. proc. civ.

În dezvoltarea acestui motiv de

recurs se susține că dreptul este guvernat de principiul disponibilității

părții ce formulează acțiunea, instanța fiind obligată să se pronunțe doar

asupra obiectului cererii deduse judecății, iar caracterul imperativ al normei

cuprinse în art. 129 alin. (6) C. proc. civ., reiese din interpretarea

gramaticală a textului.

Se apreciază că, greșit instanța se

referă la un acord al părților privind desființarea contractului 20B/2001, când

intimata, prin concluziile scrise depuse la fond, a cerut respingerea ca

inadmisibilă a acestui capăt de acțiune.

Menționându-se în dispozitivul

sentinței constatarea desființării contractului 20B/2001, se apreciază de

recurentă că instanțele s-au pronunțat, cu privire la o cerere pe care nici una

din părți nu a formulat-o, astfel că, respingându-se în totalitate acțiunea,

prin care se cerea însă desființarea contractului în temeiul art. 1021 C. civ.

și pârâta nefăcând cerere reconvențională, soluția, oricât de flexibile ar fi

aplicate normele de drept, este greșită, cu încălcarea legii, impunându-se

modificarea deciziei.

Cea de a doua critică se referă la

fondul litigiului, în sensul că, în cauză, operează rezoluțiunea contractului

încheiat de părți, reclamanta fiind îndreptățită să invoce dispozițiile art. 1021

C. civ. și să ceară desființarea convenției, tocmai pentru că pârâta nu și-a

îndeplinit obligația contractuală de a asigura lucrătorilor reclamantei liberul

acces la punctul de lucru. În cadrul acestei susțineri se exemplifică

situațiile și probele care converg spre cele arătate, inclusiv în legătură cu

denunțarea intempestivă de către pârâtă a contractului, opinia recurentei fiind

că, numai pe calea rezoluțiunii judiciare (în baza înțelegerii între părți),

relația contractuală putea să înceteze.

Tocmai datorită culpei pârâtei în

executarea contractului, se consideră că se justificau acordarea daunelor

interese vizând contravaloarea celor 35 aparate de aer condiționat livrate și

montate la sediul pârâtei, plus penalitățile de întârziere.

Cu privire la daunele interese,

respectiv prejudiciul efectiv suferit, se motivează de recurentă amplu

existența acestuia și probele din care rezultă.

Recursul este fondat, dar pentru

motivele ce se vor arăta, se impune casarea cu trimiterea cauzei spre

rejudecare.

În acțiunea în anulare împotriva

sentinței arbitrale, recurenta de acum, s-a întemeiat pe dispozițiile art. 364 lit.

i) C. proc. civ., pretinzând că aceasta încalcă dispoziții imperative ale legii,

și anume art. 129 alin. (6) C. proc. civ., întrucât tribunalul arbitral atunci

când s-a constatat desființat contractul 20B/2001, inclusiv actul adițional,

s-a pronunțat asupra unei cereri care nu s-a cerut de nici una dintre părți.

Într-adevăr, potrivit art. 129 alin.

(6) C. proc. civ., judecătorii hotărăsc numai asupra obiectului cererii deduse

judecății. Aceste prevederi consacră principiul disponibilității specific

procesului civil, înțelegându-se posibilitatea conferită de lege părților,

printre altele, de a dispune de obiectul litigiului și de mijloacele de

apărare. Cu alte cuvinte, judecătorul nu poate soluționa un litigiu decât pe

baza cererii părții interesate și numai în limitele sesizării.

Caracterul dispozițiilor legale

arătate se înscrie în condiția prevăzută de art. 364 pct. i) C. proc. civ., în

sensul că impune instanțelor să judece numai în cadrul și în limitele

raporturilor stabilite de părți.

Cu aceste precizări prealabile, dar

necesare analizei în continuare a modului de soluționare a acțiunii în anulare,

se constată că, în cauză, în mod greșit, Curtea de Apel București a considerat

că nu au fost încălcate normele imperative ale art. 129 alin. (6) C. proc. civ.,

respectiv principiul disponibilității, deoarece poziția procesuală a ambelor

părți a fost în sensul desființării contractului.

Pentru argumentarea acestei

concluzii, instanța consideră că, pe de o parte reclamanta, urmare precizării

acțiunii, a menținut doar capătul II (subsidiar) din acțiune, și anume

desființarea contractului, iar pârâta și-a manifestat intenția rezilierii

contractului, anterior introducerii acțiunii de față, printr-o adresă trimisă

reclamantei, în plus, încheind contract cu un alt furnizor pentru livrarea și

montarea aparatelor (35) de aer condiționat.

Această argumentare a instanței

sesizate cu acțiunea în anulare este greșită, deoarece a înlăturat fără nici o

analiză cadrul juridic și obiectul cererii arbitrale, pronunțându-se ambele

instanțe pe ceea ce nu s-a cerut de nici una din părți.

Prin acțiune, așa cum a fost ea

precizată, obiectul dedus judecății îl constituie desființarea contractului

20B/2001, mai exact rezoluțiunea acestuia, fiind invocat ca temei de drept art.

1021 C. civ. și contravaloarea celor 35 aparate de aer condiționat. Deci nici o

cerere pentru constatarea desființării contractului în discuție.

Pe de altă parte, ceea ce este de

esență, pârâta nu a formulat cerere reconvențională care să aibă ca obiect

desființarea contractului.

Deci instanțele erau limitate doar

la obiectul din cererea arbitrală, respectiv rezoluțiunea contractului, mod de

încetare a acestuia cu efecte total diferite de desființarea contractului „prin

alte cauze”, cum se reține de instanțe.

Dar, atât tribunalul arbitral cât și

Curtea de Apel București nu au respectat principiul disponibilității sub

formele arătate, și pe un presupus acord de voință al părților, pronunță

soluția criticată, după ce în prealabil respinge acțiunea prin care și

reclamanta cerea tot desființarea contractului, dar sub forma rezoluțiunii,

ajungându-se în acest fel la un dispozitiv flagrant contradictoriu, în sensul

că acțiunea având ca obiect contractul dintre părți se respinge, și în schimb,

fără să fie sesizată de vreo parte, se constată desființat același contract.

Acest presupus acord la care s-a

referit instanța nu rezultă expres din nici o probă, el neputând fi implicit, deoarece

între părți au intervenit raporturi contractuale, neprevăzându-se denunțarea

unilaterală a contractului, astfel că adresa trimisă recurentei la care se face

referire, sau încheierea altui contract de pârâtă, nu echivalează cu acordul la

desființarea contractului, mai ales că prin acțiune reclamanta a susținut

rezoluțiunea contractului, tocmai ca o culpă contractuală din partea pârâtei,

ceea ce înseamnă inexistența unui acord la desființarea contractului.

Mai mult, atât din concluziile orale

cât și scrise ale pârâtei intimate, rezultă opunerea acesteia la admiterea atât

a cererii arbitrale cât și a acțiunii în anulare și nicidecum acordul privind

desființarea contractului.

Motivarea deciziei, că prin

constatarea desființării contractului Tribunalul arbitral nu a făcut o judecată

ci a luat numai act de acordul părților exprimat în acest sens, este total în

afara probelor dosarului, neprezentându-se nici un acord scris al părților care

să fie validat, iar regulile flexibile la judecată ale instanței arbitrale

invocate în decizie, nu sunt la bunul plac al acesteia, ci trebuie să se

încadreze în limitele legii și în principiile dreptului civil.

Față de cele arătate, motivul

prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. este incident în cauză, instanța

încălcând legea atunci când a respins acțiunea în anulare pe motiv că nu se

încadrează în prevederile art. 364 pct. i) C. proc. civ., urmând a se admite

recursul, a se casa decizia cu trimiterea cauzei pentru rejudecarea acțiunii în

anulare pe toate criticile formulate și cu respectarea principiului

disponibilității privind obiectul cererii arbitrale.

Motivul din recurs, vizând fondul

acțiunii în anulare, va fi avut în vedere la rejudecare sub formă de apărare,

acesta neputând fi analizat în faza recursului, deoarece nu a fost soluționat

în cadrul acțiunii în anulare, aceasta fiind respinsă în realitate ca

inadmisibilă (cercetarea fiind pe condiții de formă), deși, în dispozitivul

deciziei, este menționat ca nefondată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de

reclamanta SC T.H. SA Brăila împotriva deciziei nr. 1890 din 19 decembrie 2002,

a Curții de Apel București, secția a VI-a comercială, casează decizia recurată

și trimite cauza Curții de Apel București pentru rejudecarea acțiunii în

anulare.

Irevocabilă

.

Pronunțată în ședință publică,

astăzi, 21 ianuarie 2004.