ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 3204/2003

Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin acțiunea înregistrată la data de 2 februarie 2001, reclamanta SC U. SRL a chemat în judecată pârâta A.P.A.P.S., solicitând ca, în baza sentinței civile ce se va pronunța, să fie obligată la plata sumei de 974.929.756 lei, echivalent a 36.820,37 dolari S.U.A., reprezentând penalități de întârziere în decontare, precum și cheltuieli de judecată.

În motivarea pretențiilor, reclamanta a arătat că, în baza contractului comercial nr. 75 din 15 octombrie 1997 și a actelor adiționale, a livrat și instalat pârâtei mai multe echipamente pentru condiționarea aerului, iar plata urma să se facă, potrivit art. 2 din convenția încheiată, în mai multe tranșe, respectiv, 30% avans, în termen de 5 zile de la semnarea contractului, iar 60% din valoare în termen de 3 zile de la avizarea sosirii echipamentului (sau de la livrare); 10% în termen de 3 zile de la semnarea procesului-verbal de punere în funcțiune, termen nerespectat, urmând a fi sancționată conform clauzei penale stipulate. Tribunalul București, secția comercială, prin sentința civilă nr. 5071 din 18 iunie 2001, a admis acțiunea, astfel cum a fost formulată.

În motivarea soluției date, instanța de fond a reținut că, prin contractul încheiat, s-a prevăzut că orice întârziere în efectuarea plăților față de termenele stabilite se sancționează cu penalități de 1% pe zi întârziere aplicate la suma neplătită la termen, iar pârâta nu și-a respectat obligația de plată a echipamentelor și serviciilor aferente instalării în termen de 3 zile de la livrarea acestora, respectiv, 60%, adică 30.679,53 dolari S.U.A. Această sumă urma să fie achitată la data de 8 februarie 1998, iar pârâta a dispus plata, conform Ordinului de plată nr. 195, de abia la data de 4 martie 1998, cu o întârziere de 24 zile. Asemenea întârzieri s-a produs și în cazul livrărilor efectuate la data de 30 ianuarie 1998, suma fiind achitată cu o întârziere de 85 zile, la 10 martie 1998, și achitată la 28 aprilie 1998, cu o întârziere de 46 zile, iar cea efectuată la 24 martie a fost achitată la 24 aprilie 1998 cu 28 de zile mai târziu.

Apreciind că au fost încălcate clauzele contractuale privind plata prețului, pârâta a fost sancționată potrivit clauzei penale. Împotriva acestei sentințe a declarat recurs pârâta, în termen și legal timbrat, criticile vizând aspecte de nelegalitate și netemeinicie, susținând că s-a dat o interpretare eronată actului dedus judecății, respectiv, contractul încheiat de părți. S-a susținut că, potrivit actului adițional nr. 1, în calitate de beneficiară, avea obligația să achite diferența de 70%, respectiv, suma de 72.681,061 dolari S.U.A.

Echipamentele livrate cu avizele de însoțire nr. 36 din 29 ianuarie 1998 și, respectiv, nr. 83 din 5 martie 1998, au fost facturate de intimată conform facturii proforma nr. 55 din 15 aprilie 1998, înregistrată la 22 aprilie 1998. Prin emiterea facturii „proforma”, furnizorul și-a manifestat voința de a vinde marfa, aceasta neputând genera obligația plății, atâta timp cât nu a fost emisă o factură finală, care să fie un document justificativ de plată, fiind încălcată clauza contractuală de înștiințare a beneficiarului printr-o factură finală asupra valorii mărfii, care reprezintă 60% din valoarea actului adițional. Aceleași critici sunt formulate și pentru restul livrărilor efectuate, motivând că avizele de însoțire a mărfii nu au consemnat valoarea totală sau pe unitate de produs pentru a institui obligația de plată a prețului acestora fiind efectuată după emiterea facturilor definitive.

Curtea de Apel București, secția a VI-a comercială, prin decizia civilă nr. 189 din 5 februarie 2002, a respins recursul ca nefondat. Pentru a se pronunța astfel, instanța de recurs a reținut că, prin convențiile intervenite, părțile au stabilit, cu privire la livrările și serviciile ce urmau să fie efectuate, convenind și asupra prețului acestora, modalitățile și termenele, cât și sancțiunea aplicabilă în cazul nerespectării obligației de plată la termenele stipulate. Prin anexa 1 la contract s-au prevăzut atât tipurile de produse ce urmau a fi livrate, cât și serviciile ce urmau a fi executate, precum și prețurile acestora, prețul unitar și prețul total.

S-a mai reținut că recurenta a cunoscut ce produse i-au fost livrate și în ce cantitate, aceste elemente fiind menționate în avizele de însoțire a mărfii, prețurile regăsindu-se în anexa 1 la contract, situație în care nu se impunea emiterea de facturi având toate elementele pentru efectuarea plății cu atât mai mult, cu cât nici o clauză contractuală nu condiționa plata de emiterea facturilor. Urmare a memoriului adresat Procurorului General al Parchetului de pe lângă Curtea Supremă de Justiție, de către pârâtă, s-a declarat recurs în anulare împotriva soluțiilor date, pe considerentul că au fost pronunțate cu încălcarea esențială a legii, ceea ce a determinat o soluționare greșită a cauzei pe fond.

S-a reținut că, potrivit art. 46 C. com. „obligațiunile comerciale și liberațiunile se prevalează cu facturi acceptate” și că, în speță, marfa a fost livrară în mai multe etape și însoțită de avize de expediție fără preț unitar, reprezintă obligația de plată a pârâtei luând naștere doar de la momentul acceptării facturii. În speță, beneficiara-pârâtă a achitat marfa în momentul emiterii facturilor, situație în care nu poate fi sancționată plățile fiind efectuate în termen. De asemenea, s-a precizat că, în conformitate cu prevederile Legii contabilității, contractele economice nu sunt documente contabile, neputând fi înregistrate în evidențele contabile, singurul document justificativ fiind factura, obligația de plată a cumpărătorului fiind exigibilă numai la data primirii facturii.

Recursul în anulare este nefondat. Potrivit art. 1 C. com., în comerț se aplică dispozițiile acestuia, iar unde legea comercială nu dispune se aplică Codul civil. Art.1361 C. civ. stabilește imperativ vă „principala obligație a cumpărătorului este de a plăti prețul la ziua și locul determinat în contract”. Or, așa cum au reținut și instanțele, în contractul de vânzare-cumpărare nr. 75 din 1997, părțile au prevăzut obiectul contractului, prețul, modalitățile și termenele de plată, iar în anexa nr. 1 s-au stabilit atât tipurile de produse ce urmau a fi livrate, cât și serviciile ce urmau a fi executate, precum și prețurile acestora, prețul unitar și prețul total. De altfel, avizele de însoțire a mărfii au cuprins toate elementele de determinare a mărfii, respectiv, produsul, cantitatea, prețul acestora regăsindu-se în anexa 1 la contract.

Art. 46 C. com. enumeră cu ce se pot proba obligațiunile și liberațiunile comerciale, fiind incluse și facturile acceptate, dar și actele sub semnătură privată pentru ca, în final, să se stabilească că „prin orice alte mijloace de probă admise de legea civilă”. Din economia textului precitat, rezultă că, în comercial, mijloacele de probă sunt multiple, contractul neputând fi ignorat cât timp constituie dovezi chiar și registrele comercianților neținute în regulă (art. 52 C. com.). În ce privește Legea contabilității nr. 82/1991 art. 6 alin. (2) stabilește imperativ că „orice operațiune economico-financiară se consemnează în momentul efectuării ei într-un document care stă la baza înregistrărilor în contabilitate, dobândind astfel calitatea de document justificativ”.

Deci, această dispoziție nu impune existența unei facturi pentru efectuarea plății. Mai mult, Regulamentul privind aplicarea Legii contabilității prevede, la art. 100 alin. (2), că „în contabilitate, aceste venituri se înregistrează în momentul predării bunurilor către cumpărători, al livrării lor pe bază de facturi, sau în alte condiții prevăzute în contract”. Același regulament, impune o obligație corelativă și pentru cumpărător, care, în art. 95, prevede că „cheltuielile unității patrimoniale reprezintă sumele sau valorile plătite sau de plătit pentru executarea unor obligații legale sau contractuale”. Față de cele arătate, Curtea reține că, în speță, hotărârile judecătorești pronunțate sunt legale și temeinice, situație în care recursul în anulare urmează a fi respins ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondat, recursul în anulare declarat de Procurorul General al Parchetului de pe lângă Curtea Supremă de Justiție, împotriva deciziei nr. 189 din 5 februarie 2002 a Curții de Apel București, secția a VI-a comercială, și a sentinței nr. 5071 din 18 iunie 2001 a Tribunalului București. Irevocabilă. Pronunțată, în ședință publică, astăzi, 27 iunie 2003.