ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 3204/2003

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar,

constată următoarele:

Prin acțiunea înregistrată la data

de 2 februarie 2001, reclamanta SC U. SRL a chemat în judecată pârâta A.P.A.P.S.,

solicitând ca, în baza sentinței civile ce se va pronunța, să fie obligată la

plata sumei de 974.929.756 lei, echivalent a 36.820,37 dolari S.U.A.,

reprezentând penalități de întârziere în decontare, precum și cheltuieli de

judecată.

În motivarea pretențiilor,

reclamanta a arătat că, în baza contractului comercial nr. 75 din 15 octombrie

1997 și a actelor adiționale, a livrat și instalat pârâtei mai multe

echipamente pentru condiționarea aerului, iar plata urma să se facă, potrivit art.

2 din convenția încheiată, în mai multe tranșe, respectiv, 30% avans, în termen

de 5 zile de la semnarea contractului, iar 60% din valoare în termen de 3 zile

de la avizarea sosirii echipamentului (sau de la livrare); 10% în termen de 3

zile de la semnarea procesului-verbal de punere în funcțiune, termen

nerespectat, urmând a fi sancționată conform clauzei penale stipulate.

Tribunalul București, secția

comercială, prin sentința civilă nr. 5071 din 18 iunie 2001, a admis acțiunea,

astfel cum a fost formulată.

În motivarea soluției date, instanța

de fond a reținut că, prin contractul încheiat, s-a prevăzut că orice

întârziere în efectuarea plăților față de termenele stabilite se sancționează

cu penalități de 1% pe zi întârziere aplicate la suma neplătită la termen, iar

pârâta nu și-a respectat obligația de plată a echipamentelor și serviciilor

aferente instalării în termen de 3 zile de la livrarea acestora, respectiv, 60%,

adică 30.679,53 dolari S.U.A.

Această sumă urma să fie achitată la

data de 8 februarie 1998, iar pârâta a dispus plata, conform Ordinului de plată

nr. 195, de abia la data de 4 martie 1998, cu o întârziere de 24 zile.

Asemenea întârzieri s-a produs și în

cazul livrărilor efectuate la data de 30 ianuarie 1998, suma fiind achitată cu

o întârziere de 85 zile, la 10 martie 1998, și achitată la 28 aprilie 1998, cu

o întârziere de 46 zile, iar cea efectuată la 24 martie a fost achitată la 24

aprilie 1998 cu 28 de zile mai târziu.

Apreciind că au fost încălcate

clauzele contractuale privind plata prețului, pârâta a fost sancționată

potrivit clauzei penale.

Împotriva acestei sentințe a

declarat recurs pârâta, în termen și legal timbrat, criticile vizând aspecte de

nelegalitate și netemeinicie, susținând că s-a dat o interpretare eronată

actului dedus judecății, respectiv, contractul încheiat de părți.

S-a susținut că, potrivit actului

adițional nr. 1, în calitate de beneficiară, avea obligația să achite diferența

de 70%, respectiv, suma de 72.681,061 dolari S.U.A.

Echipamentele livrate cu avizele de

însoțire nr. 36 din 29 ianuarie 1998 și, respectiv, nr. 83 din 5 martie 1998,

au fost facturate de intimată conform facturii proforma nr. 55 din 15 aprilie

1998, înregistrată la 22 aprilie 1998.

Prin emiterea facturii „proforma”,

furnizorul și-a manifestat voința de a vinde marfa, aceasta neputând genera

obligația plății, atâta timp cât nu a fost emisă o factură finală, care să fie

un document justificativ de plată, fiind încălcată clauza contractuală de

înștiințare a beneficiarului printr-o factură finală asupra valorii mărfii,

care reprezintă 60% din valoarea actului adițional.

Aceleași critici sunt formulate și

pentru restul livrărilor efectuate, motivând că avizele de însoțire a mărfii nu

au consemnat valoarea totală sau pe unitate de produs pentru a institui

obligația de plată a prețului acestora fiind efectuată după emiterea facturilor

definitive.

Curtea de Apel București, secția a

VI-a comercială, prin decizia civilă nr. 189 din 5 februarie 2002, a respins

recursul ca nefondat.

Pentru a se pronunța astfel,

instanța de recurs a reținut că, prin convențiile intervenite, părțile au

stabilit, cu privire la livrările și serviciile ce urmau să fie efectuate,

convenind și asupra prețului acestora, modalitățile și termenele, cât și

sancțiunea aplicabilă în cazul nerespectării obligației de plată la termenele

stipulate.

Prin anexa 1 la contract s-au

prevăzut atât tipurile de produse ce urmau a fi livrate, cât și serviciile ce

urmau a fi executate, precum și prețurile acestora, prețul unitar și prețul

total.

S-a mai reținut că recurenta a

cunoscut ce produse i-au fost livrate și în ce cantitate, aceste elemente fiind

menționate în avizele de însoțire a mărfii, prețurile regăsindu-se în anexa 1

la contract, situație în care nu se impunea emiterea de facturi având toate

elementele pentru efectuarea plății cu atât mai mult, cu cât nici o clauză

contractuală nu condiționa plata de emiterea facturilor.

Urmare a memoriului adresat

Procurorului General al Parchetului de pe lângă Curtea Supremă de Justiție, de

către pârâtă, s-a declarat recurs în anulare împotriva soluțiilor date, pe

considerentul că au fost pronunțate cu încălcarea esențială a legii, ceea ce a

determinat o soluționare greșită a cauzei pe fond.

S-a reținut că, potrivit art. 46 C.

com. „obligațiunile comerciale și liberațiunile se prevalează cu facturi

acceptate” și că, în speță, marfa a fost livrară în mai multe etape și însoțită

de avize de expediție fără preț unitar, reprezintă obligația de plată a pârâtei

luând naștere doar de la momentul acceptării facturii.

În speță, beneficiara-pârâtă a

achitat marfa în momentul emiterii facturilor, situație în care nu poate fi

sancționată plățile fiind efectuate în termen.

De asemenea, s-a precizat că, în

conformitate cu prevederile Legii contabilității, contractele economice nu sunt

documente contabile, neputând fi înregistrate în evidențele contabile, singurul

document justificativ fiind factura, obligația de plată a cumpărătorului fiind

exigibilă numai la data primirii facturii.

Recursul în anulare este nefondat.

Potrivit art. 1 C. com., în comerț

se aplică dispozițiile acestuia, iar unde legea comercială nu dispune se aplică

Codul civil.

Art.1361 C. civ. stabilește

imperativ vă „principala obligație a cumpărătorului este de a plăti prețul la

ziua și locul determinat în contract”.

Or, așa cum au reținut și instanțele,

în contractul de vânzare-cumpărare nr. 75 din 1997, părțile au prevăzut

obiectul contractului, prețul, modalitățile și termenele de plată, iar în anexa

nr. 1 s-au stabilit atât tipurile de produse ce urmau a fi livrate, cât și

serviciile ce urmau a fi executate, precum și prețurile acestora, prețul unitar

și prețul total.

De altfel, avizele de însoțire a

mărfii au cuprins toate elementele de determinare a mărfii, respectiv,

produsul, cantitatea, prețul acestora regăsindu-se în anexa 1 la contract.

Art. 46 C. com. enumeră cu ce se pot

proba obligațiunile și liberațiunile comerciale, fiind incluse și facturile

acceptate, dar și actele sub semnătură privată pentru ca, în final, să se

stabilească că „prin orice alte mijloace de probă admise de legea civilă”.

Din economia textului precitat,

rezultă că, în comercial, mijloacele de probă sunt multiple, contractul

neputând fi ignorat cât timp constituie dovezi chiar și registrele

comercianților neținute în regulă (art. 52 C. com.).

În ce privește Legea contabilității nr.

82/1991 art. 6 alin. (2) stabilește imperativ că „orice operațiune economico-financiară

se consemnează în momentul efectuării ei într-un document care stă la baza

înregistrărilor în contabilitate, dobândind astfel calitatea de document

justificativ”.

Deci, această dispoziție nu impune

existența unei facturi pentru efectuarea plății. Mai mult, Regulamentul privind

aplicarea Legii contabilității prevede, la art. 100 alin. (2), că „în

contabilitate, aceste venituri se înregistrează în momentul predării bunurilor

către cumpărători, al livrării lor pe bază de facturi, sau în alte condiții

prevăzute în contract”.

Același regulament, impune o

obligație corelativă și pentru cumpărător, care, în art. 95, prevede că „cheltuielile

unității patrimoniale reprezintă sumele sau valorile plătite sau de plătit

pentru executarea unor obligații legale sau contractuale”.

Față de cele arătate, Curtea reține

că, în speță, hotărârile judecătorești pronunțate sunt legale și temeinice,

situație în care recursul în anulare urmează a fi respins ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul în anulare

declarat de Procurorul General al Parchetului de pe lângă Curtea Supremă de

Justiție, împotriva deciziei nr. 189 din 5 februarie 2002 a Curții de Apel

București, secția a VI-a comercială, și a sentinței nr. 5071 din 18 iunie 2001

a Tribunalului București.

Irevocabilă.

Pronunțată, în ședință publică,

astăzi, 27 iunie 2003.