ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 6628/2006

Asupra recursului de față;

În baza lucrărilor din

dosar, constată următoarele:

Curtea de Apel Oradea, prin

sentința penală nr. 68/ P din 20 septembrie 2006, a respins plângerea formulată

de petenta C.F. împotriva rezoluției procurorului general al Parchetului de pe

lângă Curtea de Apel Oradea din 25 aprilie 2006 precum și împotriva rezoluției

din 21 martie 2006 (în dosarul nr. 221/P/2006) a Parchetului de pe lângă Curtea

de Apel Oradea, pe care le menține în întregime.

În motivarea acestei

sentințe se reține că, petenta se plânge împotriva rezoluțiilor de mai sus,

socotind, în esență, că procurorul nu a verificat motivele pe care le-a

invocat, nu a efectuat cercetări și audieri în vederea stabilirii caracterului

legal sau ilegal al actului procedural al percheziției domiciliare aduse în

discuție.

Petenta învederează prin

plângerea sa că a invocat următoarele motive de nelegalitate:

În data de 20 octombrie

2005, prin încheierea din dosarul nr. 7/A/2005, în temeiul căreia urma ca

percheziția să se efectueze la domiciliul din Oradea, str. Graurilor, autorizația

a fost emisă numai pentru domiciliul persoanei fizice nu și pentru cel al

societății, conținând doar dreptul de a percheziționa și ridica acte de la acel

domiciliu. Cu toate acestea, actele de percheziționare s-au făcut în incinta

celor două încăperi care sunt în posesia și folosința persoanei juridice SC V.C.P.

pentru care nu a fost autorizată percheziția.

Petenta apreciază că

percheziția nu a fost legală pentru că în primul rând nu a fost necesară. În al

doilea rând rezoluția de începere a urmăririi penale este datată din 19

octombrie 2005, iar aducerea la cunoștință a învinuirii i s-a făcut la 21

octombrie 2005, după efectuarea percheziției.

Anterior obținerii

autorizației de percheziției, nu i s-au solicitat să predea obiecte sau

înscrisuri, de altfel nici nu a tăgăduit existența sau deținerea lor.

Pe de altă parte petenta

susține că s-a depășit cadrul percheziției domiciliare efectuându-se „căutare

corporală asupra unei poșete personale” aflate asupra petentei de unde au fost

reținute acte și agende personale.

În ceea ce privește

motivarea soluției de neîncepere a urmăririi penale, petenta nu-și însușește

ideea după care percheziția domiciliară începe cu percheziția corporală,

respectiv că aceasta se include în cea domiciliară, nefiind necesară autorizare

expresă. În acest sens face trimitere la prevederile art. 100 alin. (2) și art.

106 C. proc. pen.

În prezenta cauză nu s-a

solicitat și nici nu s-a obținut o astfel de autorizare pe de o parte, iar pe

de altă parte nu s-a întocmit un proces verbal separat în condițiile art. 108 C.

proc. pen.

Petenta apreciază că au fost

încălcate prevederile art. 111 C. proc. pen., privind efectuarea percheziției

la persoane juridice, fapt care ar fi obligat organul de cercetare penală la

solicitarea unei alte autorizații.

Ca ultim aspect se apreciază

că nu s-au efectuat decât în parte acte premergătoare în conformitate cu

prevederile art. 224 C. proc. pen., în sensul că petenta nu a fost citată în

vederea susținerii sesizării pentru audierea sa sau pentru a i se solicita

probe în legătură cu afirmațiile făcute în plângere.

În drept invocă prevederile art.

278

1

C. proc. pen.

Din examinarea ansamblului

actelor și lucrărilor aflate la dosar, curtea reține următoarele:

Nu poate fi primită

afirmația petentei în sensul că intenția sa nu a fost aceea de a formula

plângere penală, însă toate memoriile sale s-au reunit la Parchetul de pe lângă

Curtea de Apel Oradea și au fost considerate ca fiind niște plângeri penale

formulate împotriva unor procurori și polițiști care au fost soluționate cu

neînceperea urmăririi penale, de vreme ce în dosarul conexat 1609/P/2006 a

formulat plângere motivată în drept potrivit prevederilor art. 278

1

C.

proc. pen.

În dosarul nr. 221/P/2005 al

Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Oradea se află înregistrată sesizarea

adresată Ministerului Administrației și Internelor, care prin adresa din 13

decembrie 2005 a remis sesizarea Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Oradea

în vederea soluționării.

Urmare prin rezoluția din 21

martie 2006 pronunțată în dosarul nr. 221/P/2005 s-a procedat la verificarea

susținerilor făcute de petenta C.F., constatându-se că în cauză nu există faptă

penală și nici făptuitor.

În considerentele rezoluției

se rețin următoarele:

La data de 18 octombrie 2005

procurorul de ședință F.F. s-a sesizat din oficiu sub aspectul infracțiunii de

fals intelectual prevăzut de art. 289 C. pen., privind experții C.F., V.M. și B.A.,

constând în aceea că, fără studierea dosarului în care au fost desemnați pentru

efectuarea unei expertize dosarul penal nr. 4520/2003 aflat pe rolul

Judecătoriei Oradea, au întocmit un raport de expertiză în care au atestat

fapte și împrejurări ce nu corespund adevărului.

Pe baza procesului verbal de

sesizare din oficiu s-a format dosarul nr. 5217/P/2005 al Parchetului de pe

lângă Judecătoria Oradea trimis la I.P.J. Bihor în vederea efectuării

cercetărilor penale sub supravegherea procurorului L.A.

Urmare, prin rezoluția din

19 octombrie 2005 dată în dosarul precitat al Parchetului de pe lângă

Judecătoria Oradea s-a început urmărirea penală împotriva petentei C.F. sub

aspectul săvârșirii infracțiunii prevăzută de art. 289 C. pen., deoarece a

redactat raportul de expertiză în dosarul Judecătoriei Oradea nr. 4520/2003,

fără a exista dovezi că ar fi studiat dosarul cauzei sau că a solicitat copii

ale actelor contabile necesare efectuării expertizei, atestând în mod

necorespunzător concluziile din raportul de expertiză, care s-ar fi întocmit pe

baza declarațiilor inculpatului Ș.M. și a înscrisurilor prezentate de acesta.

Parchetul de pe lângă

Judecătoria Oradea a solicitat autorizarea efectuării percheziției domiciliare

adresându-se cu sesizare la 20 octombrie 2005 Judecătoriei Oradea. În

consecință, s-a emis autorizația de percheziție nr. 9 din aceiași dată, cu

termen de valabilitate pe o durată de 3 zile începând cu data emiterii. Urmare,

la 21 octombrie 2005, procurorul A.L. însoțit de inspectorul P.C. și H.L.,

agentul șef G.V.D. au procedat în baza autorizației de percheziție la

efectuarea acesteia.

La deplasarea organelor de

cercetare penală la locuința petentei, în jurul orelor 8,30, aceasta intenționa

să părăsească imobilul și urmare comunicării scopului pentru care s-a făcut

deplasarea procurorilor și a polițiștilor i s-a solicitat să revină în

locuință. Percheziția a început cu controlul genții pe care aceasta o avea

asupra sa.

În concluzie s-a apreciat că

este netemeinică susținerea că a fost supusă unei percheziții neuautorizate

efectuate pe stradă. Netemeinică s-a apreciat a fi și susținerea petentei

potrivit căreia organele de cercetare penală nu ar fi avut autorizație de

percheziție pentru biroul său unde într-adevăr se află sediul societății

comerciale V.C.P. SRL deoarece potrivit încheierii și autorizației de

percheziție, aceasta s-a dispus la adresa din Oradea, str. Graurilor.

La percheziția domiciliară

se mai reține că, a asistat petenta, apărătorul ales al acesteia și martori

asistenți, iar potrivit procesului verbal încheiat, C.F. a declarat că

obiecțiunile le va formula ulterior în scris, martorii asistenți neavând

obiecțiuni cu privire la modul de desfășurare a percheziției.

Petenta, nemulțumită și de

această hotărâre, în termenul legal, a declarat recursul de față, reluând

obiecțiunile și criticile formulate în plângerea sa și solicitând în final, a

se casa sentința și să „se trimită dosarul, organului de urmărire penală, în

vederea efectuării de cercetări și de acte de urmărire penală, pentru

stabilirea corectă a conținutului sesizării pe care a făcut-o”.

Recursul este nefondat.

Verificându-se actele

premergătoare efectuate în dosarul nr. 221/P/2005 și dosarul nr. 165/VIII-1 din

2006 a Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Oradea, precum și hotărârea

atacată, în raport de criticile aduse de recurentă, se reține în fapt că:

Atât procurorul precum și

polițiștii care au efectuat percheziția domiciliară, au avut autorizație

prevăzută de lege și aducerea la îndeplinire, nu a fost abuzivă și nici

defectuoasă, după cum se plânge petenta.

Drept mărturie, stau

declarațiile martorilor asistenți și care nu au formulat nici un fel de

obiecții, cu privire la eventualele nelegalități și nici asupra modului de

desfășurare a percheziției, fapt consemnat în procesul-verbal încheiat cu

această ocazie.

În aceleași împrejurări,

petenta, de asemenea, nu a ridicat obiecții cum era legal și firesc și dacă se

impunea, declarând doar că, le va formula ulterior.

Apoi văzând și prevederile art.

275 – art. 277 C. proc. pen., corect instanța de fond a mai reținut că, nu este

instituită obligația legală pentru procuror de a audia persoana, care face

plângerea respectivă și nici de a-i cere probe în susținerea celor afirmate în

petiția sa.

Potrivit textelor de mai

sus, petenta avea obligația de la lege, a face dovada vătămării intereselor

sale legitime, prin respectivele măsuri și acte de urmărire penală efectuate de

procuror și pe care le-a reclamat.

Mai apoi ajunsă în fața

instanței, ca persoana vătămată, și recurgând la plângere în baza art. 278

1

C. proc. pen., putea prezenta ca probă „orice înscrisuri noi” astfel cum este

prevăzut în alin. (7) al art. 278

1

C. proc. pen.

Deci, în cauză aceste

dispoziții ale legii, petenta nu le-a îndeplinit.

În aceste condiții,

judecătorul instanței de fond, se apreciază că, a soluționat temeinic și legal

plângerea de față, atâta vreme cât, la nici unul din cele 4 termene acordate

petiționarei, nu s-a prezentat și nici nu a solicitat vreo probă.

Ca atare, hotărârea atacată

va fi menținută ca temeinică și legală, iar recursul respins, ca nefondat,

potrivit art. 385

15

pct. 1 lit. b) C. proc. pen.

Se vor aplica și

dispozițiile art. 192 C. proc. pen.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat,

recursul declarat de petiționara C.F. împotriva sentinței penale nr. 68/PI din

20 septembrie 2006 a Curții de Apel Oradea.

Obligă recurenta petiționară

la plata sumei de 100 lei, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat și la

1000 lei cheltuieli judiciare către intimatul P.C.

Definitivă.

Pronunțată în ședință

publică, azi 10 noiembrie 2006.