ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 1228/2006

ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 1228/2006 (Înalta Curte de Casație și Justiție)

I.C.C.J., secția penală, decizia nr.

1228 din 24 februarie 2006

Prin rechizitoriul Parchetului de pe

lângă Curtea de Apel Timișoara nr. 171/P/2003 din 20 octombrie 2004, a fost

trimis în judecată inculpatul L.V., subcomisar în cadrul I.J.P. Timiș, pentru

săvârșirea infracțiunilor prevăzute de art. 246 și art. 250 alin. (2) C. pen.,

cu aplicarea art. 33 lit. a) C. pen.

În rechizitoriu s-a reținut că, la

data de 17 iulie 2003, părțile vătămate M.I. și M.F.D. în calitate de asociați

la SC M.I. SRL, au sesizat faptul că la data de 10 iulie 2003, sediul firmei a

fost percheziționat de inculpatul L.V., ofițer în cadrul Poliției municipiului

Timișoara, B.P.E.F., fără a avea autorizație de percheziție, ocazie cu care,

acesta a bruscat-o pe M.I. și i-a cauzat leziuni ce au necesitat 1-2 zile de

îngrijiri medicale.

S-a mai precizat în actul de

sesizare că inculpatul L.V., a procedat la percheziționarea spațiilor și a

ridicat documente în ciuda opoziției părții vătămate M.I., asociată la SC M.I. SRL

Timișoara, încălcând astfel prevederile art. 111 C. proc. pen. și cauzând o

vătămare intereselor legale ale părților vătămate, astfel încât se reține în

sarcina inculpatului infracțiunea de abuz în serviciu contra intereselor

persoanelor, prevăzută de art. 240 C. pen. De asemenea, prin faptul că același

inculpat a exercitat violențe asupra părții vătămate M.I., în exercitarea

atribuțiilor de serviciu, iar prin aceasta i-a cauzat leziuni ce au necesitat

pentru vindecare 1-2 zile de îngrijiri medicale, se reține că a săvârșit și

infracțiunea de purtare abuzivă, prevăzută de art. 250 alin. (2) C. pen.

Examinând cauza în raport de probele

administrate și anume: actele de urmărire penală, declarațiile inculpatului,

declarațiile martorilor, plângerea și declarația părții vătămate, plângerea

formulată de SC B.C. SA Timișoara, instanța a reținut următoarea situație de

fapt:

La data de 24 februarie 2003, SC B.C.

Timișoara formulează o plângere penală împotriva SC M.I. SRL Timișoara, în

sensul încălcării prevederilor Legii nr. 64/1991, solicitând efectuarea de

cercetări în acest sens.

Plângerea a fost înregistrată la

Poliția municipiului Timișoara, sub nr. 210432 din 25 februarie 2003, iar prin

rezoluția din 26 februarie 2003, plângerea a fost repartizată spre soluționare

inculpatului L.V.

În plângere se precizează faptul că

la SC M.I. SRL Timișoara se produceau unele bunuri contrafăcute, în sensul că

brevetele de invenție aparțineau pentru două tipuri de produse SC B.C. SA

Timișoara.

Se mai reține că, de la data

formulării plângerii și până la data de 19 iulie 2003, inculpatul L.V. s-a

deplasat de trei ori la sediul SC M.I. SRL Timișoara, contractându-l pe

administratorul firmei M.F.D., luând cunoștință de calitatea acestuia.

La data de 10 iulie 2003, inculpatul

L.V. s-a deplasat din nou la sediul firmei SC M.I. SRL Timișoara în scopul de a

căuta documente sau bunuri care ar fi confirmat conținutul plângerii SC B.C. SA

Timișoara.

La această activitate a participat

și subinspectorul S.L.L. care a fost încadrat în poliție la data de 1 martie

2003 și se afla într-o perioadă de probă, în sensul că participa alături de

polițiști cu experiență la diferite acțiuni pentru a acumula cunoștințe

profesionale, sarcinile care îi reveneau, în general fiind cele legate de

întocmirea actelor. Din probele dosarului rezultă că inculpatul nu i-a

comunicat subinspectorului S.L.L. în concret, activitățile de cercetare penală

pe care intenționa să le desfășoare, spunându-i doar că vrea să facă o

verificare la o societate comercială care se ocupă cu vânzarea de detergenți.

Conform probelor administrate în

cauză și reținute în rechizitoriu, la data de 10 iulie 2003, cei doi ofițeri au

ajuns la sediul firmei SC M.I. SRL Timișoara, în jurul orei 9,00, ocazie cu

care inculpatul L.V. s-a prezentat în calitatea pe care o avea, în fața

angajaților firmei SC M.I. SRL, C.I., V.M., C.V., L.M.M., afirmând că urmează a

se efectua un control economic.

Persoanele mai sus-amintite i-au

atras atenția inculpatului că administratorul lipsește din localitate și în

aceste condiții i-au cerut să aștepte câteva minute pentru a fi chemată soția

administratorului, respectiv M.I.

Inculpatul, pe lângă faptul că nu a

așteptat să fie chemată soția administratorului, a refuzat să indice în concret

de ce acte are nevoie pentru a putea efectua în condiții normale controlul.

Dimpotrivă, inculpatul s-a deplasat la biroul martorei C.I. și a început, fără

vreo prealabilă permisiune, să tragă sertarele de la birou și să scoată

documente și chiar bunuri personale ale martorei mai sus-amintite.

Între timp, persoanele angajate ale

firmei s-au deplasat într-un birou alăturat, anunțând-o pe partea vătămată M.I.,

care a solicitat inculpatului să prezinte autorizația de percheziție și i-a

precizat că se opune controlului în condițiile în care nu i se indică în concret,

ce acte și documente îi sunt necesare, iar controlul nu se efectuează cu

respectarea legii, ținând cont și de faptul că administratorul firmei lipsește

din localitate.

Inculpatul nu a ținut cont de aceste

proteste, afirmând totodată, că nu are autorizație de percheziție și de fapt,

nici nu are nevoie de o asemenea autorizație, refuzând totodată și orice

cooperare cu partea vătămată M.I., în sensul de a preciza ce acte sau documente

să-i fie prezentate, concluzionând că „știe el ce caută”. În aceste condiții,

inculpatul evident în mod abuziv a continuat activitățile de căutare a unor

documente în bibliorafturi, adunând toate actele și documentele de masă, de

unde selecta o serie de acte pe care intenționa să le ridice fără acordul

părții vătămate, M.I. Inculpatul, în aceleași condiții a continuat activitățile

de căutare, de inventariere în spațiile de materii prime, producție și produse

finite pentru a constata dacă există bunuri contrafăcute.

Partea vătămată M.I. s-a opus în mod

repetat acestor acțiuni ale inculpatului, solicitându-i insistent și categoric

să-i prezinte autorizația de percheziție, lucru pe care l-a comunicat telefonic

și șefului acestuia, numitul B.S., cu care a discutat în două rânduri și i-a sesizat

atitudinea abuzivă a inculpatului. În toată această perioadă s-a creat o

atmosferă extrem de tensionată, determinată de dialogurile aprinse dintre

partea vătămată și inculpatul L.V., la care a participat o parte din personalul

societății comerciale. Așa cum rezultă din declarațiile martorilor care au

asistat în biroul unde se efectua așa-zisul control, starea de tensiune a

culminat cu împingerea părții vătămate de către inculpat, aceasta lovindu-se de

un birou, cauzându-i leziuni ce au necesitat pentru vindecare, conform

certificatului medico-legal, 1-2 zile de îngrijiri medicale. O dovadă în sensul

existenței stării tensionate din sediul societății comerciale este și faptul că

unuia din angajații firmei, respectiv numitului C.V. i s-a făcut rău și a

trebuit să plece din unitate, fiind bolnav de inimă, precum și faptul că șeful

ierarhic al inculpatului, respectiv B.S. i-a solicitat să se reîntoarcă la

sediul poliției, lucru ce s-a întâmplat mult mai târziu, în jur de ora 16,00.

Așa cum s-a arătat, inculpatul nu a

ținut cont de protestele părții vătămate M.I., chiar și de sfaturile colegului

său, S.L. de a se calma, acesta continuându-și activitatea de control, prin

refuzul de a comunica părții vătămate M.I. tipul documentelor pe care dorește

să le verifice, bruscarea sa de două ori, folosirea de expresii jignitoare la

adresa părții vătămate și în general, a tuturor persoanelor care se opuneau într-un

fel la activitățile abuzive desfășurate: deschiderea sertarelor și a

dulapurilor existente în biroul marketing-desfacere, scoaterea tuturor documentelor

existente în aceste sertare și dulapuri și depozitarea lor pe biroul numitului

C.V., selectarea acestor documente, mototolirea lor și ridicarea acestora fără

a se întocmi proces-verbal, conform legii.

Inculpatul, totuși, a întocmit două

procese-verbale formale, ce nu au fost semnate de vreun reprezentant al firmei,

având în vedere că nu reflectau realitatea. Astfel, în primul proces-verbal s-a

încercat să se consemneze așa-zisele constatări, dar care nu reflectă în mod

obiectiv felul în care s-a desfășurat controlul, iar al doilea consemna

ridicarea a două documente de la firmă, cu toate că s-au ridicat mai multe

acte, încât nu a fost semnat de partea vătămată M.I. și nici de o altă persoană

din cadrul firmei.

În aceste condiții, se apreciază că

s-au încălcat prevederile art. 100 alin. (1) C. proc. pen., care prevede,

printre altele, faptul când persoana căreia i s-a cerut să predea vreun obiect

sau înscris dintre cele arătate în art. 98, tăgăduiește existența sau deținerea

acestora, precum și ori de câte ori există indicii temeinice că efectuarea unei

percheziții este necesară pentru descoperirea și strângerea probelor, se poate

dispune efectuarea acesteia numai prin încheiere motivată, în cursul urmăririi

penale, la cererea procurorului.

Din cele arătate, se constată că

această cerință legală nu a fost îndeplinită de inculpat, care a procedat la

percheziționarea spațiilor și a ridicat documente în ciuda opoziției părții

vătămate M.I., asociată la SC M.I. SRL Timișoara, încălcând astfel prevederile art.

111 C. proc. pen. și cauzând o vătămare intereselor legale ale părții vătămate,

prin aceasta inculpatul săvârșind infracțiunea de abuz în serviciu contra

intereselor persoanelor, prevăzută de art. 246 C. pen.

De asemenea, prin faptul că același

inculpat a exercitat violențe asupra părții vătămate M.I., în exercitarea

abuzivă a atribuțiilor de serviciu și prin acestea i-a cauzat leziuni ce au

necesitat pentru vindecare 1-2 zile de îngrijiri medicale, se reține că a

săvârșit și infracțiunea de purtare abuzivă, prevăzută de art. 250 alin. (2) C.

pen.

Susținerile formulate de inculpat,

că a acționat în mod legal, efectuând acte premergătoare într-un caz când

există sesizare legată de săvârșirea infracțiunilor date în competență, prin

lege, nu este întemeiată, pentru motivele care vor fi arătate. La aceeași

concluzie s-a ajuns și în privința argumentelor aduse de inculpat, în sensul că

s-ar fi confirmat că ridicarea documentelor s-a efectuat legal, în baza art. 96

și art. 97 C. proc. pen., infirmându-se astfel reținerea eronată în

rechizitoriul parchetului, potrivit căreia ar fi acționat la data de 10 iulie

2003 în mod ilegal, efectuând la sediul SC M.I. SRL Timișoara o percheziție

fără a avea în acest sens, autorizația prevăzută de art. 100 alin. (1) C. proc.

pen., pentru următoarele motive:

În desfășurarea urmăririi penale nu

se efectuează de organul de cercetare penală, verificări economice sau

controale economice ci activitățile prevăzute în Codul de procedură penală

privind probele și mijloacele de probă, cuprinse în Titlul III, unde este

reglementat suportul legal al obținerii de înscrisuri.

Faptul că inculpatul L.V. se găsea

în exercitarea atribuțiilor de serviciu, cercetarea conținutului unei plângeri

penale, nu justifică activitățile nelegale desfășurate de acesta.

În cauză, acțiunile inculpatului nu

se pot aprecia ca o ridicare silită de înscrisuri, prevăzută de art. 99 C. proc.

pen., Cele două art. 99 și 100 C. proc. pen., nu se pot confunda în condițiile

în care trebuie subliniat, fiind acela al inviolabilității domiciliului și

reședinței persoanei fizice sau juridice consacrat de Constituție, excepție

făcând doar instituțiile în care, cu autorizația judecătorului se poate intra

în spațiile deținute de persoanele fizice și juridice. Chiar și ridicarea

silită, care presupune cunoașterea exactă a înscrisului sau obiectul ce urmează

a fi ridicat și locul acestuia, situație inexistentă în speță, și după cum

susține inculpatul care, intenționa să facă un control economic, nu se poate

realiza fără îndeplinirea condițiilor legale, ținând de pătrunderea într-un

spațiu deținut de o persoană fizică sau juridică. În atare situație, ținând

cont de felul în care s-a efectuat controlul, se poate opina fără nici o

îndoială că activitățile desfășurate de inculpat sunt specifice percheziției,

în sensul căutării unor obiecte sau înscrisuri ce ar fi avut legătură cu

rezolvarea cauzei, pe care o avea în cercetare.

Inculpatul prin apărător a invocat

și o excepție referitoare la constatarea nulității întregii urmăriri penale

efectuate în cauză, conform art. 197 alin. (1) C. proc. pen. și restituirea

cauzei la procuror în vederea refacerii și completării acesteia, potrivit

prevederilor art. 333 C. proc. pen.

S-a motivat această excepție, în

sensul că i s-ar fi încălcat dreptul la apărare în contextul în care, deși cu

ocazia prezentării materialului de urmărire penală, la data de 19 octombrie

2004, a solicitat admiterea unor probe în apărare, printre care și,

confruntarea cu unele persoane audiate în cauză, acest drept nu a fost

realizat, încălcându-se astfel prevederile art. 67 alin. (2) C. proc. pen.,

potrivit cărora cererea pentru administrarea unei probe nu poate fi respinsă

dacă proba este concludentă și utilă.

Se mai invocă faptul că, prin

respingerea acestei cereri și necomunicarea celor dispuse prin ordonanță ce

reprezintă un act procedural întocmit după finalizarea dosarului, i-a fost

încălcat, în mod evident, dreptul la apărarea pe care a înțeles să o formuleze

în cauză, astfel încât, întreaga urmărire penală este lovită de nulitate

conform prevederilor art. 197 alin. (1) C. proc. pen., vătămarea care i-a fost

adusă neputând fi înlăturată decât prin anularea acelui act.

Analizând excepția formulată de

inculpat, prima instanță a constatat că aceasta nu este fondată, pentru

următoarele motive:

Conform art. 87 C. proc. pen., în

situația când se constată că există contraziceri între declarațiile persoanelor

ascultate în aceeași cauză, se procedează la confruntarea acestor persoane dacă

aceasta este necesară pentru lămurirea cauzei. Așadar, confruntarea fiind un

procedeu probatoriu complementar prin care se urmărește lămurirea

contrazicerilor care există, între declarațiile date anterior de două sau mai

multe persoane, în aceeași cauză. Având în vedere că procurorul care a întocmit

rechizitoriul a apreciat prin ordonanța din 20 octombrie 2004 care i-a fost

comunicată verbal și inculpatului, că probele administrate în cauză sunt

suficiente, ca atare, urmărirea penală este completă, nu mai era obligat să

admită și alte probe solicitate de inculpat. De altfel, prevederile art. 88 alin.

(2) C. proc. pen., acordă și instanței de judecată posibilitatea de a admite

proba confruntării în măsura în care apreciază că acestea sunt necesare.

Trebuie remarcat că nici una dintre

probele pe care inculpatul ar fi intenționat că le administreze în faza de

urmărire penală, inclusiv confruntările dintre martori, nu au mai fost

reiterate cu ocazia cercetării judecătorești.

De asemenea, solicitarea formulată de

inculpat privitor la restituirea cauzei la procuror nu se încadrează în

dispozițiile art. 333 C. proc. pen., având în vedere că între probe sunt

contradicții, iar organele de urmărire penală nu au clarificat aceste aspecte.

Existența unor contradicții în

declarații ca urmare a reiterării unora dintre susținerile inițiale, nu

constituie temei legal pentru restituirea cauzei la procuror în vederea

completării urmăririi penale, în condițiile în care aceste contradicții ivite

sau administrarea și a altor probe, poate fi făcută de instanță.

Având în vedere că prin respingerea

cererii de probațiune formulată de inculpat la urmărirea penală nu i s-a

încălcat dreptul la apărare, fiind de competența procurorului să o precizeze

dacă se impune ori nu administrarea de noi probe, a apreciat că nu sunt

aplicabile prevederile art. 197 alin. (1) C. proc. pen.

De altfel, cu ocazia cercetării

judecătorești, inculpatul a avut posibilitatea reiterării cererilor de probe

făcute la urmărirea penală, precum și a solicitării oricărei alte probe pe care

o considera în favoarea sa, pentru dovedirea nevinovăției.

Reținându-se aspectele menționate,

s-a apreciat că inculpatul se face vinovat de săvârșirea infracțiunilor de abuz

în serviciu contra intereselor persoanelor, prevăzută de art. 246 C. pen. și

purtare abuzivă, prevăzută de art. 250 alin. (2) C. pen., texte de lege în baza

cărora urmează să fie condamnat.

La individualizarea pedepselor,

conform art. 72 și urm. C. pen., se va avea în vedere gradul de pericol social

al faptelor comise, împrejurarea în care a fost săvârșită, persoana

inculpatului care nu are antecedente penale, dar nu a recunoscut nici una din

faptele săvârșite, împrejurări de natură a se aprecia că se impune aplicarea

unor pedepse de 6 luni închisoare pentru fiecare infracțiune comisă și ca

urmare a contopirii celor două pedepse cu pedeapsa de 6 luni închisoare, la

care se va adăuga un spor de o lună, în final inculpatul urmând a executa

pedeapsa de 7 luni închisoare.

În raport de pedeapsa ce a fost

aplicată și ținând cont că inculpatul este la prima sa abatere, de comportarea

bună la locul de muncă și în familie, se apreciază că scopul pedepsei poate fi

atins chiar fără privarea de libertate a inculpatului și în baza art. 81 – art.

82 C. pen., să se dispună suspendarea condiționată a executării pedepsei,

fixând termen de încercare, perioada de 2 ani plus durata pedepsei aplicate, cu

atragerea atenției asupra dispoziției prevăzute de art. 83 C. pen.

Sub aspectul laturii civile a

infracțiunilor comise în baza art. 14 și 16 C. proc. pen. și 998 C. civ.,

urmează să fie obligat inculpatul în solidar cu partea responsabilă civilmente

Ministerul Administrației și Internelor – I.P.J. Timiș la plata sumei morale

către partea civilă M.I., urmând să fie în rest, respinse celelalte pretenții

formulate de toate părțile civile.

În baza art. 192 alin. (2) și art. 189

C. proc. pen., urmează să fie obligat inculpatul în solidar cu partea

responsabilă civilmente la 3.500.000 lei vechi cheltuieli judiciare statului,

precum și la 42.300.000 lei vechi cheltuieli judiciare către partea civilă M.I.,

reprezentând onorariul avocatului la urmărirea penală și la instanță.

Împotriva acestei sentințe, în

termen legal, au declarat recursuri părțile civile M.I., M.F.D. și SC M.I. SRL,

partea responsabilă civilmente Ministerul Administrației și Internelor – I.P.J.

Timiș și inculpatul L.V.

În recursurile lor, părțile civile M.I.,

M.F.D. și SC M.I. SRL au criticat hotărârea numai cu privire la modul de

soluționare a laturii civile a infracțiunii.

S-a susținut că, în mod eronat

instanța a respins pretențiile formulate de partea civilă SC M.I. SRL, încălcând

normele legale privind obligarea inculpatului la acoperirea întregului

prejudiciu.

Din probele administrate, rezultă că

în ziua de 10 iulie 2003, în care inculpatul și-a desfășurat activitatea

infracțională, în sediul SC M.I. SRL, societatea nu a putut să mai livreze

marfă, întrucât inculpatul a ocupat compartimentul marketing-desfacere, iar

beneficiarilor prezenți nu li s-a permis să perfecteze vânzări-cumpărări de

produse.

Prin activitatea sa abuzivă,

inculpatul a afectat grav activitatea societății, producându-i prejudicii de

imagine la care instanța nu l-a obligat pe inculpat în solidar cu partea

responsabilă civilmente.

Suma de 100.000.000 lei, reprezentând

despăgubiri materiale și suma de 30.000.000 lei daune morale la care instanța

l-a obligat pe inculpat în solidar cu partea responsabilă civilmente către

partea civilă M.I., nu acoperă întregul prejudiciu material și moral, sumele

acordate fiind ridicole în condițiile în care agresiunea inculpatului a fost

dovedită și a dus la știrbirea imaginii și autorității părții civile, la

ținerea acestora într-un stres îndelungat, cu efecte nocive pe plan material,

patrimonial.

Partea responsabilă civilmente Ministerul

Administrației și Internelor – I.P.J. Timiș în recursul său critică obligarea

sa la despăgubiri civile în solidar cu inculpatul, pe de o parte, pentru că

inculpatul, prin activitatea sa n-ar fi comis nici o infracțiune, trebuind să

fie achitat, iar pe de altă parte, pentru că, dacă totuși fapta sa ar fi

infracțiune, acesta depășindu-și mandatul și efectuând o percheziție fără

autorizație, în loc de o simplă documentare, de prejudiciu ar urma să răspundă

singur și nu în solidar cu partea responsabilă civilmente.

În sfârșit, inculpatul prin recursul

său a criticat hotărârea susținând că, în mod greșit a fost condamnat și

obligat la despăgubiri, inclusiv daune morale, în loc să fie achitat, prin

acțiunea sa la sediul părții civile nefăcând altceva, decât să-și îndeplinească

obligațiile de serviciu.

Nici unul din recursurile declarate

în cauză nu este fondat.

Prima instanță a procedat în mod

judicios, admițând acțiunile părților civile în parte, acordând numai

despăgubirile civile și daunele morale dovedite, încât în cauză, nu se pot da

și alte despăgubiri ce nu și-ar găsi justificarea în actele delictuase ale

inculpatului.

Recursul părții responsabile

civilmente apare și el ca nefondat, inculpatul comițând infracțiunea pentru

care a fost condamnat și în consecință, neavând cum să fie achitat, iar pe de

altă parte, inculpatul fiindu-i prepus și comițând fapta, în această calitate,

atrăgându-i răspunderea civilă, în temeiul art. 1000 alin. (3) C. civ.

În sfârșit, la fel de neîntemeiat

este și recursul inculpatului, care nu avea cum să fie achitat, atâta timp cât,

în mod indubitabil a efectuat o percheziție la sediul SC M.I. SRL fără a poseda

o autorizație de la judecător, în plus, comițând și acte de violență împotriva

părții civile M.I., soția administratorului societății, așa cum aceasta a

dovedit cu probele administrate, inclusiv cu certificatul medico-legal.

În raport cu cele arătate, Curtea va

trebui să privească recursurile declarate în speță, ca nefondate și să le

respingă, ca atare, în baza art. 385

15

pct. 1 lit. b) C. proc. pen.,

menținând astfel hotărârea atacată.

A fost văzută și reglementarea

plății cheltuielilor judiciare către stat;