ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 1228/2006

I.C.C.J., secția penală, decizia nr. 1228 din 24 februarie 2006 Prin rechizitoriul Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Timișoara nr. 171/P/2003 din 20 octombrie 2004, a fost trimis în judecată inculpatul L.V., subcomisar în cadrul I.J.P. Timiș, pentru săvârșirea infracțiunilor prevăzute de art. 246 și art. 250 alin. (2) C. pen., cu aplicarea art. 33 lit. a) C. pen. În rechizitoriu s-a reținut că, la data de 17 iulie 2003, părțile vătămate M.I. și M.F.D. în calitate de asociați la SC M.I. SRL, au sesizat faptul că la data de 10 iulie 2003, sediul firmei a fost percheziționat de inculpatul L.V., ofițer în cadrul Poliției municipiului Timișoara, B.P.E.F., fără a avea autorizație de percheziție, ocazie cu care, acesta a bruscat-o pe M.I.

și i-a cauzat leziuni ce au necesitat 1-2 zile de îngrijiri medicale. S-a mai precizat în actul de sesizare că inculpatul L.V., a procedat la percheziționarea spațiilor și a ridicat documente în ciuda opoziției părții vătămate M.I., asociată la SC M.I. SRL Timișoara, încălcând astfel prevederile art. 111 C. proc. pen. și cauzând o vătămare intereselor legale ale părților vătămate, astfel încât se reține în sarcina inculpatului infracțiunea de abuz în serviciu contra intereselor persoanelor, prevăzută de art. 240 C. pen. De asemenea, prin faptul că același inculpat a exercitat violențe asupra părții vătămate M.I., în exercitarea atribuțiilor de serviciu, iar prin aceasta i-a cauzat leziuni ce au necesitat pentru vindecare 1-2 zile de îngrijiri medicale, se reține că a săvârșit și infracțiunea de purtare abuzivă, prevăzută de art. 250 alin. (2) C. pen.

Examinând cauza în raport de probele administrate și anume: actele de urmărire penală, declarațiile inculpatului, declarațiile martorilor, plângerea și declarația părții vătămate, plângerea formulată de SC B.C. SA Timișoara, instanța a reținut următoarea situație de fapt: La data de 24 februarie 2003, SC B.C. Timișoara formulează o plângere penală împotriva SC M.I. SRL Timișoara, în sensul încălcării prevederilor Legii nr. 64/1991, solicitând efectuarea de cercetări în acest sens. Plângerea a fost înregistrată la Poliția municipiului Timișoara, sub nr. 210432 din 25 februarie 2003, iar prin rezoluția din 26 februarie 2003, plângerea a fost repartizată spre soluționare inculpatului L.V. În plângere se precizează faptul că la SC M.I.

SRL Timișoara se produceau unele bunuri contrafăcute, în sensul că brevetele de invenție aparțineau pentru două tipuri de produse SC B.C. SA Timișoara. Se mai reține că, de la data formulării plângerii și până la data de 19 iulie 2003, inculpatul L.V. s-a deplasat de trei ori la sediul SC M.I. SRL Timișoara, contractându-l pe administratorul firmei M.F.D., luând cunoștință de calitatea acestuia. La data de 10 iulie 2003, inculpatul L.V. s-a deplasat din nou la sediul firmei SC M.I. SRL Timișoara în scopul de a căuta documente sau bunuri care ar fi confirmat conținutul plângerii SC B.C. SA Timișoara. La această activitate a participat și subinspectorul S.L.L. care a fost încadrat în poliție la data de 1 martie 2003 și se afla într-o perioadă de probă, în sensul că participa alături de polițiști cu experiență la diferite acțiuni pentru a acumula cunoștințe profesionale, sarcinile care îi reveneau, în general fiind cele legate de întocmirea actelor.

Din probele dosarului rezultă că inculpatul nu i-a comunicat subinspectorului S.L.L. în concret, activitățile de cercetare penală pe care intenționa să le desfășoare, spunându-i doar că vrea să facă o verificare la o societate comercială care se ocupă cu vânzarea de detergenți. Conform probelor administrate în cauză și reținute în rechizitoriu, la data de 10 iulie 2003, cei doi ofițeri au ajuns la sediul firmei SC M.I. SRL Timișoara, în jurul orei 9,00, ocazie cu care inculpatul L.V. s-a prezentat în calitatea pe care o avea, în fața angajaților firmei SC M.I. SRL, C.I., V.M., C.V., L.M.M., afirmând că urmează a se efectua un control economic. Persoanele mai sus-amintite i-au atras atenția inculpatului că administratorul lipsește din localitate și în aceste condiții i-au cerut să aștepte câteva minute pentru a fi chemată soția administratorului, respectiv M.I.

Inculpatul, pe lângă faptul că nu a așteptat să fie chemată soția administratorului, a refuzat să indice în concret de ce acte are nevoie pentru a putea efectua în condiții normale controlul. Dimpotrivă, inculpatul s-a deplasat la biroul martorei C.I. și a început, fără vreo prealabilă permisiune, să tragă sertarele de la birou și să scoată documente și chiar bunuri personale ale martorei mai sus-amintite. Între timp, persoanele angajate ale firmei s-au deplasat într-un birou alăturat, anunțând-o pe partea vătămată M.I., care a solicitat inculpatului să prezinte autorizația de percheziție și i-a precizat că se opune controlului în condițiile în care nu i se indică în concret, ce acte și documente îi sunt necesare, iar controlul nu se efectuează cu respectarea legii, ținând cont și de faptul că administratorul firmei lipsește din localitate.

Inculpatul nu a ținut cont de aceste proteste, afirmând totodată, că nu are autorizație de percheziție și de fapt, nici nu are nevoie de o asemenea autorizație, refuzând totodată și orice cooperare cu partea vătămată M.I., în sensul de a preciza ce acte sau documente să-i fie prezentate, concluzionând că „știe el ce caută”. În aceste condiții, inculpatul evident în mod abuziv a continuat activitățile de căutare a unor documente în bibliorafturi, adunând toate actele și documentele de masă, de unde selecta o serie de acte pe care intenționa să le ridice fără acordul părții vătămate, M.I. Inculpatul, în aceleași condiții a continuat activitățile de căutare, de inventariere în spațiile de materii prime, producție și produse finite pentru a constata dacă există bunuri contrafăcute.

Partea vătămată M.I. s-a opus în mod repetat acestor acțiuni ale inculpatului, solicitându-i insistent și categoric să-i prezinte autorizația de percheziție, lucru pe care l-a comunicat telefonic și șefului acestuia, numitul B.S., cu care a discutat în două rânduri și i-a sesizat atitudinea abuzivă a inculpatului. În toată această perioadă s-a creat o atmosferă extrem de tensionată, determinată de dialogurile aprinse dintre partea vătămată și inculpatul L.V., la care a participat o parte din personalul societății comerciale. Așa cum rezultă din declarațiile martorilor care au asistat în biroul unde se efectua așa-zisul control, starea de tensiune a culminat cu împingerea părții vătămate de către inculpat, aceasta lovindu-se de un birou, cauzându-i leziuni ce au necesitat pentru vindecare, conform certificatului medico-legal, 1-2 zile de îngrijiri medicale.

O dovadă în sensul existenței stării tensionate din sediul societății comerciale este și faptul că unuia din angajații firmei, respectiv numitului C.V. i s-a făcut rău și a trebuit să plece din unitate, fiind bolnav de inimă, precum și faptul că șeful ierarhic al inculpatului, respectiv B.S. i-a solicitat să se reîntoarcă la sediul poliției, lucru ce s-a întâmplat mult mai târziu, în jur de ora 16,00. Așa cum s-a arătat, inculpatul nu a ținut cont de protestele părții vătămate M.I., chiar și de sfaturile colegului său, S.L. de a se calma, acesta continuându-și activitatea de control, prin refuzul de a comunica părții vătămate M.I.

tipul documentelor pe care dorește să le verifice, bruscarea sa de două ori, folosirea de expresii jignitoare la adresa părții vătămate și în general, a tuturor persoanelor care se opuneau într-un fel la activitățile abuzive desfășurate: deschiderea sertarelor și a dulapurilor existente în biroul marketing-desfacere, scoaterea tuturor documentelor existente în aceste sertare și dulapuri și depozitarea lor pe biroul numitului C.V., selectarea acestor documente, mototolirea lor și ridicarea acestora fără a se întocmi proces-verbal, conform legii. Inculpatul, totuși, a întocmit două procese-verbale formale, ce nu au fost semnate de vreun reprezentant al firmei, având în vedere că nu reflectau realitatea.

Astfel, în primul proces-verbal s-a încercat să se consemneze așa-zisele constatări, dar care nu reflectă în mod obiectiv felul în care s-a desfășurat controlul, iar al doilea consemna ridicarea a două documente de la firmă, cu toate că s-au ridicat mai multe acte, încât nu a fost semnat de partea vătămată M.I. și nici de o altă persoană din cadrul firmei. În aceste condiții, se apreciază că s-au încălcat prevederile art. 100 alin. (1) C. proc. pen., care prevede, printre altele, faptul când persoana căreia i s-a cerut să predea vreun obiect sau înscris dintre cele arătate în art. 98, tăgăduiește existența sau deținerea acestora, precum și ori de câte ori există indicii temeinice că efectuarea unei percheziții este necesară pentru descoperirea și strângerea probelor, se poate dispune efectuarea acesteia numai prin încheiere motivată, în cursul urmăririi penale, la cererea procurorului.

Din cele arătate, se constată că această cerință legală nu a fost îndeplinită de inculpat, care a procedat la percheziționarea spațiilor și a ridicat documente în ciuda opoziției părții vătămate M.I., asociată la SC M.I. SRL Timișoara, încălcând astfel prevederile art. 111 C. proc. pen. și cauzând o vătămare intereselor legale ale părții vătămate, prin aceasta inculpatul săvârșind infracțiunea de abuz în serviciu contra intereselor persoanelor, prevăzută de art. 246 C. pen. De asemenea, prin faptul că același inculpat a exercitat violențe asupra părții vătămate M.I., în exercitarea abuzivă a atribuțiilor de serviciu și prin acestea i-a cauzat leziuni ce au necesitat pentru vindecare 1-2 zile de îngrijiri medicale, se reține că a săvârșit și infracțiunea de purtare abuzivă, prevăzută de art. 250 alin. (2) C. pen.

Susținerile formulate de inculpat, că a acționat în mod legal, efectuând acte premergătoare într-un caz când există sesizare legată de săvârșirea infracțiunilor date în competență, prin lege, nu este întemeiată, pentru motivele care vor fi arătate. La aceeași concluzie s-a ajuns și în privința argumentelor aduse de inculpat, în sensul că s-ar fi confirmat că ridicarea documentelor s-a efectuat legal, în baza art. 96 și art. 97 C. proc. pen., infirmându-se astfel reținerea eronată în rechizitoriul parchetului, potrivit căreia ar fi acționat la data de 10 iulie 2003 în mod ilegal, efectuând la sediul SC M.I. SRL Timișoara o percheziție fără a avea în acest sens, autorizația prevăzută de art. 100 alin. (1) C. proc.

pen., pentru următoarele motive: În desfășurarea urmăririi penale nu se efectuează de organul de cercetare penală, verificări economice sau controale economice ci activitățile prevăzute în Codul de procedură penală privind probele și mijloacele de probă, cuprinse în Titlul III, unde este reglementat suportul legal al obținerii de înscrisuri. Faptul că inculpatul L.V. se găsea în exercitarea atribuțiilor de serviciu, cercetarea conținutului unei plângeri penale, nu justifică activitățile nelegale desfășurate de acesta. În cauză, acțiunile inculpatului nu se pot aprecia ca o ridicare silită de înscrisuri, prevăzută de art. 99 C. proc. pen., Cele două art. 99 și 100 C. proc.

pen., nu se pot confunda în condițiile în care trebuie subliniat, fiind acela al inviolabilității domiciliului și reședinței persoanei fizice sau juridice consacrat de Constituție, excepție făcând doar instituțiile în care, cu autorizația judecătorului se poate intra în spațiile deținute de persoanele fizice și juridice. Chiar și ridicarea silită, care presupune cunoașterea exactă a înscrisului sau obiectul ce urmează a fi ridicat și locul acestuia, situație inexistentă în speță, și după cum susține inculpatul care, intenționa să facă un control economic, nu se poate realiza fără îndeplinirea condițiilor legale, ținând de pătrunderea într-un spațiu deținut de o persoană fizică sau juridică.

În atare situație, ținând cont de felul în care s-a efectuat controlul, se poate opina fără nici o îndoială că activitățile desfășurate de inculpat sunt specifice percheziției, în sensul căutării unor obiecte sau înscrisuri ce ar fi avut legătură cu rezolvarea cauzei, pe care o avea în cercetare. Inculpatul prin apărător a invocat și o excepție referitoare la constatarea nulității întregii urmăriri penale efectuate în cauză, conform art. 197 alin. (1) C. proc. pen. și restituirea cauzei la procuror în vederea refacerii și completării acesteia, potrivit prevederilor art. 333 C. proc. pen.

S-a motivat această excepție, în sensul că i s-ar fi încălcat dreptul la apărare în contextul în care, deși cu ocazia prezentării materialului de urmărire penală, la data de 19 octombrie 2004, a solicitat admiterea unor probe în apărare, printre care și, confruntarea cu unele persoane audiate în cauză, acest drept nu a fost realizat, încălcându-se astfel prevederile art. 67 alin. (2) C. proc. pen., potrivit cărora cererea pentru administrarea unei probe nu poate fi respinsă dacă proba este concludentă și utilă. Se mai invocă faptul că, prin respingerea acestei cereri și necomunicarea celor dispuse prin ordonanță ce reprezintă un act procedural întocmit după finalizarea dosarului, i-a fost încălcat, în mod evident, dreptul la apărarea pe care a înțeles să o formuleze în cauză, astfel încât, întreaga urmărire penală este lovită de nulitate conform prevederilor art. 197 alin. (1) C. proc.

pen., vătămarea care i-a fost adusă neputând fi înlăturată decât prin anularea acelui act. Analizând excepția formulată de inculpat, prima instanță a constatat că aceasta nu este fondată, pentru următoarele motive: Conform art. 87 C. proc. pen., în situația când se constată că există contraziceri între declarațiile persoanelor ascultate în aceeași cauză, se procedează la confruntarea acestor persoane dacă aceasta este necesară pentru lămurirea cauzei. Așadar, confruntarea fiind un procedeu probatoriu complementar prin care se urmărește lămurirea contrazicerilor care există, între declarațiile date anterior de două sau mai multe persoane, în aceeași cauză. Având în vedere că procurorul care a întocmit rechizitoriul a apreciat prin ordonanța din 20 octombrie 2004 care i-a fost comunicată verbal și inculpatului, că probele administrate în cauză sunt suficiente, ca atare, urmărirea penală este completă, nu mai era obligat să admită și alte probe solicitate de inculpat.

De altfel, prevederile art. 88 alin. (2) C. proc. pen., acordă și instanței de judecată posibilitatea de a admite proba confruntării în măsura în care apreciază că acestea sunt necesare. Trebuie remarcat că nici una dintre probele pe care inculpatul ar fi intenționat că le administreze în faza de urmărire penală, inclusiv confruntările dintre martori, nu au mai fost reiterate cu ocazia cercetării judecătorești. De asemenea, solicitarea formulată de inculpat privitor la restituirea cauzei la procuror nu se încadrează în dispozițiile art. 333 C. proc. pen., având în vedere că între probe sunt contradicții, iar organele de urmărire penală nu au clarificat aceste aspecte.

Existența unor contradicții în declarații ca urmare a reiterării unora dintre susținerile inițiale, nu constituie temei legal pentru restituirea cauzei la procuror în vederea completării urmăririi penale, în condițiile în care aceste contradicții ivite sau administrarea și a altor probe, poate fi făcută de instanță. Având în vedere că prin respingerea cererii de probațiune formulată de inculpat la urmărirea penală nu i s-a încălcat dreptul la apărare, fiind de competența procurorului să o precizeze dacă se impune ori nu administrarea de noi probe, a apreciat că nu sunt aplicabile prevederile art. 197 alin. (1) C. proc. pen. De altfel, cu ocazia cercetării judecătorești, inculpatul a avut posibilitatea reiterării cererilor de probe făcute la urmărirea penală, precum și a solicitării oricărei alte probe pe care o considera în favoarea sa, pentru dovedirea nevinovăției.

Reținându-se aspectele menționate, s-a apreciat că inculpatul se face vinovat de săvârșirea infracțiunilor de abuz în serviciu contra intereselor persoanelor, prevăzută de art. 246 C. pen. și purtare abuzivă, prevăzută de art. 250 alin. (2) C. pen., texte de lege în baza cărora urmează să fie condamnat. La individualizarea pedepselor, conform art. 72 și urm. C. pen., se va avea în vedere gradul de pericol social al faptelor comise, împrejurarea în care a fost săvârșită, persoana inculpatului care nu are antecedente penale, dar nu a recunoscut nici una din faptele săvârșite, împrejurări de natură a se aprecia că se impune aplicarea unor pedepse de 6 luni închisoare pentru fiecare infracțiune comisă și ca urmare a contopirii celor două pedepse cu pedeapsa de 6 luni închisoare, la care se va adăuga un spor de o lună, în final inculpatul urmând a executa pedeapsa de 7 luni închisoare.

În raport de pedeapsa ce a fost aplicată și ținând cont că inculpatul este la prima sa abatere, de comportarea bună la locul de muncă și în familie, se apreciază că scopul pedepsei poate fi atins chiar fără privarea de libertate a inculpatului și în baza art. 81 – art. 82 C. pen., să se dispună suspendarea condiționată a executării pedepsei, fixând termen de încercare, perioada de 2 ani plus durata pedepsei aplicate, cu atragerea atenției asupra dispoziției prevăzute de art. 83 C. pen. Sub aspectul laturii civile a infracțiunilor comise în baza art. 14 și 16 C. proc. pen. și 998 C. civ., urmează să fie obligat inculpatul în solidar cu partea responsabilă civilmente Ministerul Administrației și Internelor – I.P.J.

Timiș la plata sumei morale către partea civilă M.I., urmând să fie în rest, respinse celelalte pretenții formulate de toate părțile civile. În baza art. 192 alin. (2) și art. 189 C. proc. pen., urmează să fie obligat inculpatul în solidar cu partea responsabilă civilmente la 3.500.000 lei vechi cheltuieli judiciare statului, precum și la 42.300.000 lei vechi cheltuieli judiciare către partea civilă M.I., reprezentând onorariul avocatului la urmărirea penală și la instanță. Împotriva acestei sentințe, în termen legal, au declarat recursuri părțile civile M.I., M.F.D. și SC M.I. SRL, partea responsabilă civilmente Ministerul Administrației și Internelor – I.P.J. Timiș și inculpatul L.V. În recursurile lor, părțile civile M.I., M.F.D.

și SC M.I. SRL au criticat hotărârea numai cu privire la modul de soluționare a laturii civile a infracțiunii. S-a susținut că, în mod eronat instanța a respins pretențiile formulate de partea civilă SC M.I. SRL, încălcând normele legale privind obligarea inculpatului la acoperirea întregului prejudiciu. Din probele administrate, rezultă că în ziua de 10 iulie 2003, în care inculpatul și-a desfășurat activitatea infracțională, în sediul SC M.I. SRL, societatea nu a putut să mai livreze marfă, întrucât inculpatul a ocupat compartimentul marketing-desfacere, iar beneficiarilor prezenți nu li s-a permis să perfecteze vânzări-cumpărări de produse. Prin activitatea sa abuzivă, inculpatul a afectat grav activitatea societății, producându-i prejudicii de imagine la care instanța nu l-a obligat pe inculpat în solidar cu partea responsabilă civilmente.

Suma de 100.000.000 lei, reprezentând despăgubiri materiale și suma de 30.000.000 lei daune morale la care instanța l-a obligat pe inculpat în solidar cu partea responsabilă civilmente către partea civilă M.I., nu acoperă întregul prejudiciu material și moral, sumele acordate fiind ridicole în condițiile în care agresiunea inculpatului a fost dovedită și a dus la știrbirea imaginii și autorității părții civile, la ținerea acestora într-un stres îndelungat, cu efecte nocive pe plan material, patrimonial. Partea responsabilă civilmente Ministerul Administrației și Internelor – I.P.J.

Timiș în recursul său critică obligarea sa la despăgubiri civile în solidar cu inculpatul, pe de o parte, pentru că inculpatul, prin activitatea sa n-ar fi comis nici o infracțiune, trebuind să fie achitat, iar pe de altă parte, pentru că, dacă totuși fapta sa ar fi infracțiune, acesta depășindu-și mandatul și efectuând o percheziție fără autorizație, în loc de o simplă documentare, de prejudiciu ar urma să răspundă singur și nu în solidar cu partea responsabilă civilmente. În sfârșit, inculpatul prin recursul său a criticat hotărârea susținând că, în mod greșit a fost condamnat și obligat la despăgubiri, inclusiv daune morale, în loc să fie achitat, prin acțiunea sa la sediul părții civile nefăcând altceva, decât să-și îndeplinească obligațiile de serviciu.

Nici unul din recursurile declarate în cauză nu este fondat. Prima instanță a procedat în mod judicios, admițând acțiunile părților civile în parte, acordând numai despăgubirile civile și daunele morale dovedite, încât în cauză, nu se pot da și alte despăgubiri ce nu și-ar găsi justificarea în actele delictuase ale inculpatului. Recursul părții responsabile civilmente apare și el ca nefondat, inculpatul comițând infracțiunea pentru care a fost condamnat și în consecință, neavând cum să fie achitat, iar pe de altă parte, inculpatul fiindu-i prepus și comițând fapta, în această calitate, atrăgându-i răspunderea civilă, în temeiul art. 1000 alin. (3) C. civ. În sfârșit, la fel de neîntemeiat este și recursul inculpatului, care nu avea cum să fie achitat, atâta timp cât, în mod indubitabil a efectuat o percheziție la sediul SC M.I.

SRL fără a poseda o autorizație de la judecător, în plus, comițând și acte de violență împotriva părții civile M.I., soția administratorului societății, așa cum aceasta a dovedit cu probele administrate, inclusiv cu certificatul medico-legal. În raport cu cele arătate, Curtea va trebui să privească recursurile declarate în speță, ca nefondate și să le respingă, ca atare, în baza art. 385 15 pct. 1 lit. b) C. proc. pen., menținând astfel hotărârea atacată. A fost văzută și reglementarea plății cheltuielilor judiciare către stat;