ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1559/2006

Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin acțiunea înregistrată la data de 20 mai 2005, P.A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâta Casa Județeană de Pensii Hunedoara, anularea hotărârii nr. 1609 din 29 aprilie 2005, emisă de pârâtă și obligarea acesteia să-i acorde drepturile prevăzute de Legea nr. 189/2000. În motivarea cererii sale, reclamantul a arătat că este îndreptățit la primirea compensațiilor prevăzute de actul normativ sus menționat, întrucât în perioada 1940 - 1951, împreună cu familia, a fost nevoit să se refugieze din localitatea de domiciliu, Aninoasa, județul Hunedoara, în localitatea Iara de Mureș, județul Mureș, ca urmare a evenimentelor din anul 1940, care au dus la cedarea Ardealului de Nord, în urma Dictatului de la Viena.

Curtea de Apel Alba Iulia, secția comercială și de contencios administrativ, prin sentința civilă nr. 276/2005 din 4 noiembrie 2005, a respins acțiunea. Pentru a hotărî astfel, instanța a reținut că din probele administrate nu rezultă că reclamantul s-a refugiat în teritoriul ocupat de Ungaria, ca urmare a unor persecuții etnice exercitate de către autoritățile române, declarațiile martorilor neconfirmând situația de fapt invocată de reclamant. Împotriva sentinței, în termen legal, a declarat recurs, reclamantul P.A., criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie și solicitând modificarea acestei hotărâri judecătorești, în sensul admiterii acțiunii, astfel cum a fost formulată. Recurentul a reiterat susținerile din acțiune, în sensul că, împreună cu familia, au plecat din localitatea de domiciliu în perioada prevăzută de lege, ajungând în zona ocupată de unguri, contrar voinței lor și întorcându-se în localitatea de domiciliu, când lucrurile au revenit la normal.

A mai arătat că hotărârea primei instanțe este susținută de considerente contradictorii, întrucât, deși în sentință s-a reținut că, împreună cu familia, a avut domiciliul forțat la Iara de Mureș, s-a apreciat că nu au plecat datorită persecuțiilor etnice și că, pentru a verifica încadrarea în dispozițiile legii, instanța trebuia să facă apel la „lucruri de notorietate istorică”. Analizând cauza și sentința atacată, în raport cu criticile formulate de recurent, cu actele și lucrările dosarului, precum și cu reglementările legale incidente, inclusiv cele ale art. 304 1 C. proc. civ., Curtea constată că recursul este nefondat. Potrivit prevederilor art. 1 din O.G.

nr. 105/1999, aprobată prin Legea nr. 189/2000, beneficiază de prevederile acestei ordonanțe, persoana, cetățean român, care, în perioada regimurilor instaurate cu începere de la 6 septembrie 1940, până la 6 martie 1945, a avut de suferit persecuții din motive etnice, aflându-se în una din situațiile limitativ enumerate. Din interpretarea teleologică a prevederilor actului normativ indica, rezultă că acesta urmărește acordarea unor despăgubiri, compensații, pentru suferințele la care au fost supuse pe motive etnice, anumite categorii de persoane, urmare a instaurării unor regimuri de ocupație în România, în intervalul de timp precizat în act. Între situațiile reglementate de O.G. nr. 105/1999, cuprinse în art. 1, recurentul-reclamant a solicitat încadrarea în prevederile lit. c), care se referă la persoana care a fost refugiată, expulzată sau strămutată în altă localitate.

Din probele administrate în cauză, respectiv acte de stare civilă ale recurentului și declarațiile autentice ale martorilor R.A. și F.I., rezultă că, „datorită evenimentelor din 1940”, acesta, împreună cu familia, și-a schimbat domiciliul din localitatea de domiciliu, Aninoasa, județul Hunedoara, în comuna Iara de Mureș, până în anul 1951, când s-a întors în Aninoasa. Având în vedere că mutarea s-a făcut dintr-o localitate care nu a intrat sub incidența Dictatului de la Viena, deci aflată în continuare sub administrația Statului Român, în județul Mureș, aflat sub ocupație hortistă, în mod corect instanța de fond a concluzionat că această situație nu justifică exercitarea vreunei persecuții exercitate pe criterii etnice, asupra recurentului și a familiei sale.

Simplul fapt că martorii utilizează în declarațiile lor, noțiunile de „refugiu” sau „domiciliu forțat”, nu este de natură să atragă incidența prevederilor actului normativ reparatoriu, atâta timp, cât nici recurentul, nici martorii nu au indicat nici o persecuție concretă și nici nu s-a făcut vreo referire la fapte concrete care să fie de notorietate și care să determine încadrarea în vreuna din situațiile enumerate de lege, pentru acordarea drepturilor compensatorii. În concluzie, față de dovezile de la dosar, hotărârea instanței de fond fiind legală și temeinică, în baza dispozițiilor art. 312 alin. (1) teza a II-a C. proc. civ., recursul declarat în cauză va fi respins ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge recursul declarat de P.A. împotriva sentinței civile nr. 276 din 4 noiembrie 2005 a Curții de Apel Alba Iulia, secția comercială și de contencios administrativ, ca nefondat. Pronunțată în ședință publică, astăzi 3 mai 2006.