ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 584/2007

Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: În aplicarea Legii nr. 10/2001 Primarul municipiului Pitești a emis dispoziția nr. 2050 din 3 mai 2005, prin care a restituit în natură numiților C.I., D.C.M. și C.N.L. cota de ½ din imobilul situat în Pitești, județul Argeș, compus din teren în suprafață de 276 mp și construcție în suprafață de 138 mp, diferența de ½ cotă indiviză din imobil rămânând în proprietatea statului. La data de 29 noiembrie 2005, Primăria Pitești, C.I., D.C.M. și C.N.L. au fost chemați în judecată de către D.N., care a cerut anularea dispoziției de mai sus susținând că îi vatămă interesele personale izvorâte din calitatea sa de chiriaș în imobil.

În drept, D.N. a întemeiat cererea pe dispozițiile Legii nr. 554/2004. Tribunalul Argeș, secția civilă, a pronunțat decizia nr. 9 din 31 ianuarie 2006, prin care a respins „acțiunea formulată de petenta D.N.”. Apelul declarat de D.N. a fost respins prin decizia civilă nr. 100/A din 7 iunie 2006 pronunțată de Curtea de Apel Pitești, secția civilă, conflicte de muncă și asigurări sociale.

În considerentele deciziei se arată că, deși cererea dedusă judecății a fost întemeiată pe dispozițiile Legii nr. 554/2004, conținutul său o califică drept contestație în sensul reglementat prin art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 modificată, astfel încât prima instanță nu a greșit dând asemenea calificare cererii, având îndreptățirea și chiar obligația impusă de exercitarea rolului său activ să dea cererii calificarea juridică exactă, chiar dacă diferă de cea dată de partea reclamantă, deoarece, spre deosebire de obiectul acțiunii, care nu poate fi schimbat sau depășit, temeiul ei juridic nu leagă instanța, Consecință directă a calificării cererii, se mai arată în aceleași considerente, prima instanță a rezolvat corect excepția lipsei calității procesuale active a reclamantei D.N., întrucât raportul juridic izvorât din aplicarea Legii nr. 10/2001 ia naștere între autoritatea deținătoare a imobilului și persoana îndreptățită la măsuri reparatorii, iar potrivit art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 modificată numai persoana îndreptățită poate ataca în justiție decizia emisă de unitatea deținătoare.

Ori, a conchis instanța de apel, reclamanta este un terț în raportul juridic izvorât din aplicarea dispozițiilor Legii nr. 10/2001, astfel că nu poate și nu are calitatea să atace decizia, chiar dacă este beneficiara unui contract de închiriere. În raport cu mai sus redatele considerente, instanța de apel a hotărât că acestea sunt suficiente pentru respingerea apelului, fiind de prisos cercetarea celorlalte critici formulate pe calea apelului. D.N. a declarat recurs împotriva deciziei date în apel susținând că prima instanță și cea de apel au schimbat înțelesul actului dedus judecății și au aplicat greșit legea, ceea ce constituie cazuri de recurs potrivit prevederilor art. 304 pct. 8 și 9 C. proc.

civ. Dezvoltând primul motiv de recurs, reclamanta a susținut că a ales calea contenciosului administrativ, deoarece dispoziția atacată este un act cu caracter administrativ prin care au fost vătămate în mod direct interesele sale legitime de chiriașă în imobil. În cadrul secundului motiv de recurs s-a susținut în ordine că instanțele au motivat că nu ar fi făcut dovada calității de chiriașă neobservând decizia nr. 790/R din 8 martie 2000 a Curții de Apel Pitești și întâmpinările prin care intimatele i-au recunoscut asemenea calitate, că s-a reținut greșit că ar fi introdus cererea împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă, dar au ignorat încheierea din 31 ianuarie 2006, când a solicitat introducerea în cauză a primarului și, în fine, că instanțele au hotărât greșit că sunt aplicabile în speță dispozițiile Legii nr. 10/2001 cu consecința privind lipsa calității procesuale active.

Cu referire la ultima critică, s-a arătat că imobilul a fost preluat cu titlu (aspect rezultat în principal din decizia nr. 790/2000), așa încât este aplicabilă Legea nr. 112/1995 în temeiul căreia intimații au beneficiat de despăgubiri, operând și autoritatea lucrului judecat dat de decizia nr. 790/R/2000, iar primăria nu putea anula propria hotărâre prin care a acordat despăgubiri. Ca urmare, a concluzionat reclamanta, nu sunt aplicabile în speță dispozițiile Legii nr. 10/2001, în ciuda faptului că art. 2 lit. a) din această lege se referă la imobile preluate prin Decretul nr. 92/1950. Examinând recursul astfel motivat, Înalta Curte constată cele ce succed.

Potrivit art. 23 alin. (4) din forma inițială a Legii nr. 10/2001, devenit art. 25 alin. (4) după modificarea și republicarea legii, dispoziția de aprobare a restituirii în natură a imobilului face dovada proprietății persoanei îndreptățite asupra acestuia, are forța probantă a unui înscris autentic și constituie titlu executoriu pentru punerea în posesie, după îndeplinirea formalităților de publicitate imobiliară. Asemenea dispoziții se emit de primari, după notificarea primăriilor din unitățile administrativ-teritoriale deținătoare ale imobilelor și după depunerea anumitor acte doveditoare, într-un termen de 60 zile calculat fie de la înregistrarea notificării, fie, după caz, de la data depunerii actelor doveditoare [art. 20 alin. (3), art. 21, art. 22 și art. 23 alin. (1) din forma inițială a Legii nr. 10/2001 devenite art. 21 alin. (4), art. 22, art. 23 și respectiv art. 25 alin. (1) după modificarea și republicarea legii].

Deși sunt acte juridice administrative, dispozițiile în cauză au o natură aparte, constituind modalitatea de finalizare a unei proceduri administrative exprese, prealabilă și obligatorie, reglementată printr-o lege specială, având prevăzută prin aceeași lege, potrivit art. 24 alin. (7) și (8) devenit art. 26 alin. (3), o procedură specifică și exclusivă de control judiciar, astfel încât excede obiectului de aplicare a dreptului comun în materie, care este dat de Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004. Ca urm are, corect instanțele au calificat cererea dedusă judecății lor ca fiind o contestație cu sediul în Legea nr. 10/2001, iar nu aparținând contenciosului administrativ.

Era nu numai dreptul acestor instanțe, ci chiar obligația lor de a proceda la calificarea corectă a cererii în raport cu dispozițiile legale aplicabile, indiferent de caracterizarea acțiunii de către partea care a introdus-o ori de temeiul juridic invocat, numai astfel instanțele exercitându-și efectiv rolul activ impus prin art. 129 alin. (5) C. proc. civ. Nu poate fi acceptată nici teza recurentei în sensul că regimul juridic al imobilului în litigiu nu ar fi reglementat de Legea nr. 10/2001, ceea ce ar exclude aplicarea oricărei dispoziții ale acestei legi în rezolvarea prezentului litigiu. Aceasta pentru că este necontestat că imobilul a făcut obiectul preluării de către stat în temeiul Decretului nr. 92/1950, iar prin art. 2 alin. (1) lit. a) Legea nr. 10/2001 modificată și republicată a prevăzut în mod expres că reglementează regimul juridic și al acestei categorii de imobile.

În raport cu caracterizarea cererii și incidența Legii nr. 10/2001, pe deplin legal instanțele au hotărât că, potrivit art. 24 alin. (7) din lege devenit art. 26 alin. (3), numai persoanelor care se pretind îndreptățite la restituirea în natură pot ataca în justiție dispozițiile de respingere a cererilor de restituire în natură, asemenea drept nefiind recunoscut de lege altor categorii de persoane, cum ar fi chiriașii din imobilele restituite în natură, calitate pe care o exhibă reclamanta din pricina de față. Față de cele astfel hotărâte, este de prisos a se mai cerceta susținerile din recurs referitoare la calitatea sa de chiriașă și la modul de rezolvare a excepției privind calitatea procesuală a primarului, urmând ca recursul să fie respins în temeiul prevederilor art. 312 alin. (1) C. proc.

civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE: Respinge ca nefondat recursul declarat de D.N. împotriva deciziei nr. 100/A din 7 iunie 2006 pronunțată de Curtea de Apel Pitești, secția civilă. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 25 ianuarie 2007.