ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 503/2006

Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin acțiunea înregistrată la 15 octombrie 2003, la Tribunalul București, reclamantul D.I. a chemat în judecată Ministerul de Interne - Direcția Generală de Evidență Informatizată a Persoanei, solicitând anularea parțială a cărții de identitate eliberată numitului B.G., la data de 15 noiembrie 2002, în ceea ce privește mențiunea domiciliului situat în str. T., București. În motivarea acțiunii, reclamantul a arătat că este unicul moștenitor al defunctei D.M., care a dobândit imobil, împreună cu sora sa, S.D., declarată dispărută, iar pârâtul B.G., curator al acesteia, a obținut eliberarea cărții de identitate a cărei anulare parțială s-a solicitat, prin declarații false și prezentarea sentinței civile nr. 1057/2002, a Judecătoriei sectorului 5, pe care inspectorul fiscal a interpretat-o în mod greșit.

În apărarea sa, pârâtul a depus întâmpinare, arătând că este nepot de soră al numitei S.D., a fost declarat curator al acesteia, după declararea dispariției și a locuit în imobil din anul 1983, cu acordul proprietarelor, iar prin sentința civilă nr. 5669/2003, a Judecătoriei sectorului 6, s-a dispus reintegrarea sa în imobilul respectiv, de unde a fost îndepărtat, prin forță, de unchiul său, I.D. și fiul acestuia, M.D. Curtea de Apel București, secția a VIII-a de contencios administrativ și fiscal, prin sentința civilă nr. 967 din 23 mai 2005, a respins acțiunea reclamantului, ca fiind inadmisibilă, față de lipsa unuia din elementele prevăzute de art. 1 din Legea nr. 29/1990 (în vigoare la data sesizării instanței) - dreptul prevăzut de lege sau interesul legitim vătămat.

Pentru a dispune astfel, prima instanță a reținut următoarele: Între reclamant și pârâtul B.G. există litigii privind proprietatea și posesia imobilului din str. T., litigii generate de succesiunea deschisă în urma morții și, respectiv declararea morții prezumate a proprietarelor D.M. și S.D. Reclamantul nu are la momentul actual un drept de proprietate exclusivă asupra imobilului, fiind moștenitorul cotei de ½ ce a aparținut numitei D.M., iar succesiunea numitei S.D. nu a fost încă dezbătută; reclamantul nu locuiește în imobil, în timp ce pârâtul are o hotărâre judecătorească de reintegrare. Prin prezenta acțiune, reclamantul solicită anularea mențiunii domiciliului în cartea de identitate a nepotului său B.G., susținând că este vorba de un act administrativ nelegal, care îi vatămă dreptul de proprietate asupra imobilului.

Acțiunea este inadmisibilă, nefiind întrunite condițiile art. 1 din Legea nr. 29/1990. Astfel, cartea de identitate este, potrivit art. 10 din Legea nr. 105/1996, „documentul care se eliberează cetățeanului român cu domiciliul în România, la împlinirea vârstei de 14 ani și cu care se face dovada identității și a domiciliului”. Potrivit art. 27 „Stabilirea domiciliului (…) se face la cerere, persoanei interesate, care declară pe proprie răspundere, adresa la care are locuința asigurată”. Conform art. 10 alin. (3) din legea menționată, cărțile de identitate se folosesc ca mijloc de legitimare și identificare în relațiile dintre cetățeni și orice alte persoane fizice sau juridice.

Se mai reține că potrivit art. 38, pentru declararea necorespunzătoare a adevărului privind domiciliul sau reședința, se instituie sancțiuni penale, iar pentru situația în care persoana, din diferite motive, locuiește la o altă adresă, este obligat, sub sancțiune contravențională, să solicite, în termen de 90 de zile, înscrierea adresei unde domiciliază efectiv. Din economia dispozițiilor menționate rezultă că reclamantul nu are un drept propriu sau un interes legitim care să poată fi apărat prin anularea cărții de identitate a pârâtului, acest document neavând nici un rol de probă în legătură cu drepturile reale asupra unui imobil; admiterea sau respingerea unei astfel de acțiuni nu poate să consolideze sau să vatăme dreptul de proprietate al reclamantului, în contextul acțiunii de față.

Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs, în termenul legal, reclamantul D.I., invocând motivul prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., în dezvoltarea căruia a susținut că este dată cu aplicarea greșită a legii și este de natură a încuraja abuzul de drept al pârâtului, care este de natură a-l leza în drepturile sale, întrucât beneficiază de dreptul de folosință asupra imobilului, prin exercitarea unei posesii pașnice, utilă, continuă și sub nume de proprietar, plătind impozitul aferent. Analizând actele și lucrările dosarului, motivul de recurs invocat de recurent și examinând cauza sub toate aspectele, conform art. 304 1 C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul nu este fondat, pentru considerentele ce urmează.

În conformitate cu prevederile art. 1 alin. (1) din Legea nr. 29/1990, în vigoare la data sesizării primei instanțe, „orice persoană fizică sau juridică, dacă se consideră vătămată în drepturile sale, recunoscute de lege, printr-un act administrativ sau prin refuzul nejustificat al unei autorități administrative de a-i rezolva cererea referitoare la un drept recunoscut de lege, se poate adresa instanței judecătorești competente, pentru anularea actului, recunoașterea dreptului pretins și repararea pagubei ce i-a fost cauzată”. În considerarea dispozițiilor art. 21 alin. (1) din Constituție, iar ulterior revizuirii acesteia din 2003, și în sensul art. 52 alin. (1), ce primează în raport cu textul legii care circumscrie vătămarea, numai la drepturile recunoscute de lege, acțiunea în contencios administrativ poate fi întemeiată și pe afirmarea vătămării unui interes legitim propriu, vătămare ce se impune a fi dovedită pe parcursul procesului.

În speță, prima instanță a concluzionat în mod corect, în raport cu dispozițiile Legii nr. 105/1996, incidente în materie, că reclamantul nu are un drept propriu sau un interes legitim care să poată fi apărat prin anularea cărții de identitate a pârâtului, acest document neavând nici o semnificație juridică sub aspectul stabilirii drepturilor reale asupra imobilului, făcând, astfel, o corectă aplicare a legii. Întrucât admiterea sau respingerea unei astfel de acțiuni nu poate avea ca efect consolidarea ori vătămarea dreptului de proprietate asupra imobilului invocat de reclamant, în justificarea demersului său judiciar, s-a reținut în mod corect neîndeplinirea condițiilor de admisibilitate a acțiunii impuse de art. 1 din Legea nr. 29/1990, în vigoare la data sesizării instanței.

Prin urmare, în temeiul art. 312 pct. 1 C. proc. civ., recursul va fi respins ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge recursul declarat de D.I. împotriva sentinței civile nr. 967 din 23 mai 2005 a Curții de Apel București, secția a VIII-a de contencios administrativ și fiscal, ca nefondat. Pronunțată în ședință publică, astăzi 14 februarie 2006.