ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1110/2006

Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Curtea de Apel Oradea, prin sentința nr. 262/CA/2005-PI, pronunțată la data de 17 octombrie 2005, în dosarul nr. 2645/CA/2005-PI, a respins acțiunea formulată de reclamantul M.Z., în contradictoriu cu pârâtul Guvernul României și a admis cererea de intervenție formulată de Ministerul Sănătății, în interesul pârâtului. Prin aceeași hotărâre, au fost respinse excepțiile lipsei procedurii prealabile și tardivității acțiunii. Reclamantul a solicitat anularea parțială a H.G.

nr. 2300/2004, în ceea ce privește prevederile art. 2 lit. b), art. 16 alin. (1) lit. c), art. 26, care îngrădesc dreptul constituțional la învățământ și muncă garantată, prin aceea că limitează pregătirea profesională a medicului, la obținerea a două specializări, nefăcând nici o referire la a treia sau mai multor specializări, impunând, totodată, parcurgerea integrală a stagiului de pregătire, dacă specialitatea este înrudită, iar pentru o specialitate dintr-o grupă neînrudită promovarea examenului de rezidențiat, ceea ce îngrădește dreptul la muncă, deoarece acest examen a fost promovat anterior de către medic. În opinia reclamantului nu se justifică nici necesitatea avizului organizațiilor profesionale de profil (Colegiul Medicilor) și a aprobării Ministerului Sănătății, câtă vreme se plătesc taxe de instruire și se parcurge un stagiu de pregătire.

Pentru a adopta soluția mai sus enunțată, prima instanță a constatat că actele atestă efectuarea procedurii prealabile, iar acțiunea reclamantului a fost introdusă în termen, în raport cu dispozițiile art. 11 alin. (4) din Legea nr. 554/2004, însă aceasta este neîntemeiată, întrucât textele din H.G. nr. 2300/2004, a căror anulare se cere, sunt legale. Astfel, H.G. nr. 2300/2004 a fost adoptată pentru modificarea și completarea H.G. nr. 899/2002, privind organizarea învățământului postuniversitar medical și farmaceutic. Această hotărâre, potrivit art. III, transpune integral prevederile art. 24 și ale Anexei nr. I la Directiva Consiliului nr. 93/16/EEC din 5 aprilie 1993, privind facilitarea liberei circulații a medicilor și recunoașterea reciprocă a diplomelor, certificatelor și a altor titluri de medic, cu modificările și completările ulterioare, publicate în Jurnalul Oficial al Comunităților Europene nr. L 165 din 7 iulie 1993, p.1.

Art. 2 alin. (1) lit. c) prevede „specializarea pentru dobândirea unei alte specialități”, ca una dintre formele de învățământ postuniversitar de specialitate medical, medico-dentar și farmaceutic uman, nefiind de natură să-l prejudicieze pe reclamant, care este medic primar, rămânând la latitudinea sa, urmarea sau neurmarea acestei forme de învățământ. Art. 16 alin. (1) lit. b) prevede una din modalitățile prin care se poate obține a doua specialitate, respectiv fără susținerea unui nou concurs național pentru rezidențiat, dar cu parcurgerea integrală a stagiului de pregătire, dacă specialitatea este înrudită cu cea pentru care solicitantul are certificat, cu avizul organizațiilor profesionale de profil și aprobarea Ministerului Sănătății.

Textul nu îngrădește accesul reclamantului sau a oricărui alt medic la învățământul postuniversitar și nici nu-l limitează la a doua specializare, stabilind doar aidoma dispozițiilor art. 2 lit. a) din H.G. nr. 899/2002, pentru ipoteza când specialitățile nu sunt înrudite, obligativitatea susținerii unui nou concurs național pentru rezidențiat și a parcurgerii programei de pregătire. Or, simplul fapt al impunerii unui nou concurs pentru specializarea într-un alt domeniu, străin de cel pentru care s-a susținut rezidențiatul, nu constituie o vătămare a unui drept sau interes legitim a nici unui medic în interpretarea prevederilor art. 1 din Legea nr. 554/2004, parcurgerea programei de pregătire nefiind suficientă pentru a profesa în alt domeniu, fără ca însușirea tuturor cunoștințelor de specialitate să fie atestată prin susținerea unui nou concurs de rezidențiat prin care să fie promovați doar medicii care au obținut cele mai bune rezultate la concurs.

Necesitatea avizului organizațiilor profesionale și a aprobării Ministerului Sănătății se impune în exercitarea atribuțiilor pe care le au în domeniu, în baza legilor de organizare și funcționare a acestora, iar art. 26 stabilește doar modalitatea de suportare a taxelor de instruire, reclamantul neindicând, de altfel, motivul de nelegalitate al acestui text . Pe de altă parte, reclamantul nu a făcut dovada că a dorit sau dorește să se specializeze în domeniu și nu a avut sau nu are acces la această formă de învățământ postuniversitar organizată în condițiile legii. Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs, în termenul legal, reclamantul M.Z., invocând motivele prevăzute de art. 304 pct. 7, 8 și 9 C. proc.

civ., în considerarea cărora a solicitat modificarea ei, în sensul admiterii acțiunii și anulării textelor indicate din H.G. nr. 2300/2004. Dezvoltând motivele de recurs, recurentul a criticat doar concluzia instanței de fond, în sensul că textele de lege atacate nu îi îngrădesc dreptul constituțional de învățământ, apreciind că medicul nu poate fi limitat a avea una sau două specialități medicale, obținerea lor depinzând doar de capacitatea sa de a profesa, iar prin instituirea necesității promovării examenului național de rezidențiat se îngrădește dreptul la muncă, întrucât acest examen a fost promovat anterior, fiind suficientă doar parcurgerea stagiului de pregătire. Au fost reiterate și susținerile din acțiune vizând avizul organizațiilor de profil și aprobarea Ministerului Sănătății, toate aspectele rezultate din motivația recurentului putând fi circumscrise numai motivului prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc.

civ., urmând a fi examinate prin prisma acestui text de lege. Hotărârea atacată conține motivele convingătoare și pertinente pe care sprijină soluția adoptată, nefiind criticată, de altfel, sub acest aspect, deși s-a făcut referire la motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ., iar sub pct. 8, acest text de lege reglementează motivul de recurs incident, atunci când instanța, interpretând greșit actul dedus judecății, a schimbat natura ori interesul lămurit și vădit neîndoielnic al acestuia. Acest motiv de recurs privește actele ce emană de la părți, în special convențiile ale căror clauze contractuale necesită adesea o interpretare după regulile stabilite de Codul civil. Motivul de recurs bazat pe denaturarea în cele două modalități a actului juridic dedus judecății trebuie să precizeze care este actul pretins denaturat și în ce constă denaturarea, o simplă afirmație în acest sens nefiind suficientă pentru a se reține incidența lui.

Ori, în speță o atare precizare nu a fost și nici nu putea fi făcută, obiectul acțiunii constituindu-l nelegalitatea unor prevederi ale unei hotărâri a Guvernului României. Analizând actele dosarului, criticile aduse de recurent, hotărârii atacate, prin prisma art. 304 pct. 9 C. proc. civ., în condițiile mai sus arătate și examinând cauza sub toate aspectele, conform art. 304 1 din același cod, Înalta Curte constată că prima instanță a pronunțat o hotărâre legală, nefiind dat nici un motiv care să impună casarea sau modificarea acesteia, concluzie fundamentată pe considerentele ce se vor arăta în continuare. Solicitând anularea parțială a H.G. nr. 2300/2004, reclamantul-recurent a invocat o pretinsă îngrădire a drepturilor constituționale la învățătură și la muncă, fără a indica, însă, o neconcordanță a textelor indicate, în raport cu legile care reglementează organizarea și desfășurarea acestora.

Dreptul la învățătură este reglementat prin art. 32 al Constituției revizuite, însă organizarea și desfășurarea în concret a diferitelor forme de învățământ este reglementată prin lege organică, potrivit art. 73 pct. 3 lit. n). Situația este identică și în ceea ce privește dreptul la muncă, astfel cum rezultă din coroborarea dispozițiilor art. 41, cu cele ale art. 73 pct. 3 lit. p) din Constituție. În conformitate cu prevederile art. 108 pct. 2 din Constituție, hotărârile Guvernului se emit pentru organizarea executării legilor. H.G. nr. 2003/2004 modifică și completează H.G. nr. 899/2002 privind organizarea învățământului postuniversitar medical și farmaceutic uman, transpunând integral prevederile art. 24 și ale Anexei nr. I la Directiva nr. 93/16/EEC din 5 aprilie 1993, privind facilitarea liberei circulații a medicilor și recunoașterea reciprocă a diplomei, certificatelor și a altor titluri de medic, cu modificările și completările ulterioare.

H.G. nr. 899/2002 a fost emisă în temeiul art. 107 al Constituției nerevizuite și art. 69, 79, 135 și136, din Legea învățământului nr. 84/1995, republicată, cu modificările și completările ce i-au fost aduse până la acea dată, pentru organizarea executării acestei legi. Potrivit art. 79 din Legea nr. 84/1995, învățământul medical postuniversitar se organizează în forme specifice stabilite prin hotărâre de guvern. Din această perspectivă și în raport cu dispozițiile legale mai sus arătate, prima instanță a concluzionat în mod corect că acțiunea reclamantului nu este fondată.

Pe de altă parte, simplul fapt al organizării unui nou concurs pentru specializarea într-un alt domeniu, străin de cel pentru care s-a susținut rezidențiatul și a stabilirii unor condiții pentru înscrierea în vederea susținerii acestuia nu constituie o vătămare a unui drept sau interes legitim, în sensul art. 1 din Legea nr. 554/2004, cum corect a reținut instanța de fond, iar reclamantul nu a făcut dovada că a dorit sau dorește să se specializeze în alt domeniu și nu a avut sau nu are acces la această formă de învățământ postuniversitar organizat în condițiile legii. Pentru aceste considerente, Înalta Curte, în temeiul art. 312 C. proc. civ., va respinge recursul, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge recursul declarat de M.Z. împotriva sentinței civile nr. 262/CA din 17 octombrie 2005 a Curții de Apel Oradea, secția comercială, de contencios administrativ și fiscal, ca nefondat. Pronunțată în ședință publică, astăzi 4 aprilie 2006.