ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 3135/2007

Asupra recursului de față, constată următoarele: Prin cererea înregistrată la 28 martie 2006, reclamanții P.M. și M.P. au chemat în judecată pe pârâta SC C. SA Ulmeni cerând ca prin hotărârea ce se va pronunța să fie obligată să încheie contract de vânzare-cumpărare cu privire la spațiul locativ pe care îl ocupă în calitate de chiriași în baza contractului de închiriere nr. 3048 din 16 septembrie 2002, invocând incidența dispozițiilor art. 7 alin. (1) din Legea nr. 85/1992 precum și dispozițiile Legilor nr. 76/1994, nr. 61/1990 și nr. 114/1996. Prin sentința civilă nr. 969 din 21 iunie 2006 Judecătoria Oltenița s-a declarat necompetentă să judece litigiul și a înaintat cauza spre competentă soluționare în primă instanță judecătorului sindic din cadrul Tribunalului Călărași.

Prin sentința civilă nr. 2018 din 6 octombrie 2006 Tribunalul Călărași, secția civilă, a admis excepția de necompetență materială a acestei instanțe și și-a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Judecătoriei Oltenița. Constatând ivit conflictul negativ de competență dosarul a fost înaintat Curții de Apel București. În motivarea hotărârii tribunalul a reținut că reclamanții au dedus judecății o acțiune civilă întemeiată pe dispozițiile Legii nr. 85/1992 și ale Legii nr. 76/1994, respectiv, pe dispozițiile Legii nr. 114/1996 și ale Decretului-lege nr. 61/1990, adică o acțiune de natură civilă care excede competențelor judecătorului sindic care sunt limitativ prevăzute de lege.

Așa fiind, tribunalul a apreciat că, în raport și de dispozițiile art. 11 din Legea nr. 85/1992, asupra litigiului dedus judecății, având ca obiect o obligație de a face, competentă să se pronunțe în primă instanță este judecătoria. Prin decizia civilă nr. 49 din 5 decembrie 2006 Curtea de Apel București învestită cu soluționarea conflictului a stabilit competența de soluționare a litigiului în favoarea Tribunalului București. Pentru a hotărî astfel, Curtea a apreciat că tuturor litigiilor în care este implicată o societate comercială aflată în procedură de reorganizare și lichidare judiciară, situație în care se află și pârâta, le sunt aplicabile dispozițiile Legii nr. 64/1995 motiv pentru care aparține tribunalului competența de a judeca în primă instanță litigiul.

Împotriva acestei decizii au declarat recurs reclamanții invocând incidența art. 304 pct. 9 C. proc. civ. În motivarea recursului reclamanții susțin că numai printr-o greșită interpretare a legii instanța care a soluționat conflictul a apreciat că litigiul civil dedus judecății ar fi dat în competența judecătorului sindic, judecător ale cărui competente sunt reglementate limitativ prin dispozițiile Legii nr. 85/2006. Susțin reclamanții că printre competențele recunoscute judecătorului sindic prevăzute de dispoziția legală mai sus arătată nu se regăsește vreuna referitoare la soluționarea unei cauze civile având ca obiect obligația de a face și care nu are nici o legătură cu procedura de reorganizare ori lichidare judiciare.

Ca atare, reclamanții solicită a se constata că litigiul civil dedus judecății, în conformitate cu art. 1 pct. 1 C. proc. civ. este dat în competențe de primă instanță a judecătoriei. Analizând recursul, Înalta Curte constată că este fondat pentru următoarele considerente: Acțiunea dedusă judecății are ca obiect obligarea pârâtei să încheie un contract de vânzare-cumpărare, reclamanții invocând drept temei juridic al pretenției lor dispozițiile art. 7 alin. (1) din Legea nr. 85/1992 privind vânzarea de locuințe și spații cu altă destinație construite din fondurile statului și din fondurile unităților economice sau bugetare de stat.

Prin actul normativ menționat, prin derogare de la normele dreptului comun, au fost reglementate condițiile în care pot fi înstrăinate astfel de locuințe ori spații titularilor contractelor de închiriere, la cererea acestora precum și modalitățile de stabilire și de plată a prețului, prin trimitere și la dispozițiile Decretului-lege nr. 61/1990. Cu alte cuvinte reclamanții a dedus judecății o acțiune civilă de drept comun care este dată în competența de soluționare a instanțelor civile. Din punct de vedere al competenței materiale a instanței care urmează să judece litigiul este irelevant faptul că partea pârâtă este o societate comercială aflată în procedura insolvenței, societate care urmează a fi citată în proces în conformitate cu dispozițiile art. 87 pct. 5 C. proc.

civ., atâta timp cât legiuitorul nu a înțeles să deroge sub acest aspect de la normele dreptului comun. În acest context al analizei este de menționat și faptul că soluționarea unei acțiuni civile de drept comun nu se regăsește printre competențelor stabilite în sarcina judecătorului sindic prevăzute prin dispozițiile art. 11 din Legea nr. 85/2006 a insolvenței (act normativ prin care au fost abrogată Legea nr. 64/1995) ori prin alte dispoziții legale. Așa fiind, pentru considerentele de fapt și de drept arătate, Înalta Curte urmează a admite recursul declarat de reclamant și în baza art. 304 pct. 9 C. proc. civ. va modifica decizia recurată și, în baza art. 1 pct. 1 C. proc. civ., va stabili competența de soluționare a litigiului în favoarea Judecătoriei Oltenița.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE: Admite recursul declarat de reclamanții P.M. și M.P. împotriva deciziei nr. 49 din 5 decembrie 2006 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă. Modifică decizia menționată în sensul că stabilește competența de soluționare a litigiului în favoarea Judecătoriei Oltenița. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 18 aprilie 2007.