ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 3135/2007
ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 3135/2007 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2007)
Asupra recursului de
față, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată la 28 martie 2006,
reclamanții P.M. și M.P. au chemat în judecată pe pârâta SC C. SA
Ulmeni cerând ca prin hotărârea ce se va
pronunța să fie obligată să
încheie contract de vânzare-cumpărare cu
privire la spațiul locativ pe care îl ocupă în calitate de chiriași în baza
contractului de închiriere nr. 3048 din 16 septembrie 2002, invocând incidența
dispozițiilor art. 7 alin. (1) din Legea nr. 85/1992 precum și dispozițiile
Legilor nr. 76/1994, nr. 61/1990 și nr. 114/1996.
Prin
sentința civilă nr. 969 din 21 iunie 2006 Judecătoria Oltenița s-a
declarat necompetentă să judece litigiul și a înaintat cauza spre
competentă soluționare în primă instanță judecătorului sindic din cadrul
Tribunalului Călărași.
Prin sentința civilă nr. 2018 din 6
octombrie 2006 Tribunalul Călărași, secția civilă, a admis excepția de
necompetență materială a acestei instanțe și și-a declinat competența de
soluționare a cauzei în favoarea Judecătoriei Oltenița.
Constatând ivit conflictul negativ de
competență dosarul a fost înaintat Curții de Apel București.
În motivarea hotărârii tribunalul a
reținut că reclamanții au dedus judecății o acțiune civilă întemeiată pe
dispozițiile Legii nr. 85/1992 și ale Legii nr. 76/1994, respectiv, pe
dispozițiile Legii nr. 114/1996 și ale
Decretului-lege
nr. 61/1990, adică o acțiune de natură civilă care excede competențelor
judecătorului sindic care sunt limitativ prevăzute de lege.
Așa fiind, tribunalul a apreciat că, în raport
și de dispozițiile art. 11
din Legea nr.
85/1992, asupra litigiului dedus judecății, având ca obiect o
obligație
de a face, competentă să se pronunțe în primă instanță este judecătoria.
Prin decizia civilă nr. 49 din 5
decembrie 2006 Curtea de Apel București învestită cu soluționarea conflictului
a stabilit competența de
soluționare a litigiului
în favoarea Tribunalului București.
Pentru a hotărî astfel, Curtea a apreciat că
tuturor litigiilor în care este implicată o societate comercială aflată în
procedură de reorganizare și lichidare judiciară, situație în care se află și
pârâta, le sunt aplicabile dispozițiile Legii nr. 64/1995 motiv pentru care
aparține tribunalului competența de a judeca în primă instanță litigiul.
Împotriva acestei decizii au declarat recurs
reclamanții invocând incidența art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
În motivarea recursului reclamanții susțin că
numai printr-o greșită
interpretare a legii
instanța care a soluționat conflictul a apreciat că litigiul
civil dedus
judecății ar fi dat în competența judecătorului sindic, judecător ale cărui
competente sunt reglementate limitativ prin dispozițiile Legii nr. 85/2006.
Susțin reclamanții că printre competențele
recunoscute judecătorului sindic prevăzute de dispoziția legală mai sus arătată
nu se regăsește vreuna referitoare la soluționarea unei cauze civile având ca
obiect obligația de a face și care nu are nici o legătură cu procedura de
reorganizare ori lichidare judiciare.
Ca atare, reclamanții solicită a se constata că
litigiul civil dedus judecății, în conformitate cu art. 1 pct. 1 C. proc. civ.
este dat în competențe de primă instanță a judecătoriei.
Analizând recursul, Înalta Curte constată că
este fondat pentru următoarele considerente:
Acțiunea
dedusă judecății are ca obiect obligarea pârâtei să încheie
un contract de vânzare-cumpărare, reclamanții invocând drept temei
juridic al pretenției lor dispozițiile art. 7 alin. (1) din Legea nr. 85/1992
privind vânzarea de locuințe și spații cu altă destinație construite din
fondurile statului și din fondurile unităților economice sau bugetare de stat.
Prin actul
normativ menționat, prin derogare de la normele dreptului
comun,
au fost reglementate condițiile în care pot fi înstrăinate astfel de locuințe
ori spații titularilor contractelor de închiriere, la cererea acestora precum
și modalitățile de stabilire și de plată a prețului, prin trimitere și la
dispozițiile Decretului-lege nr. 61/1990.
Cu alte cuvinte reclamanții a dedus
judecății o acțiune civilă de drept comun care este dată în competența de
soluționare a instanțelor civile.
Din punct de vedere al competenței
materiale a instanței care urmează să judece litigiul este irelevant faptul că
partea pârâtă este o societate comercială aflată în procedura insolvenței,
societate care urmează a fi citată în proces în conformitate cu dispozițiile
art. 87 pct. 5
C. proc. civ., atâta timp cât
legiuitorul nu a înțeles să deroge sub
acest aspect de la normele
dreptului comun.
În acest context al analizei este de menționat
și faptul că soluționarea unei acțiuni civile de drept comun nu se regăsește
printre competențelor stabilite în sarcina judecătorului sindic prevăzute prin
dispozițiile art. 11 din Legea nr. 85/2006 a insolvenței (act normativ prin
care au fost abrogată Legea nr. 64/1995) ori prin
alte dispoziții legale.
Așa fiind, pentru considerentele de fapt și de
drept arătate, Înalta
Curte urmează a admite
recursul declarat de reclamant și în baza art. 304
pct. 9 C. proc. civ.
va modifica decizia recurată și, în baza art. 1
pct. 1 C. proc. civ., va stabili competența de soluționare a litigiului
în favoarea Judecătoriei Oltenița.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Admite recursul declarat de reclamanții
P.M. și M.P.
împotriva deciziei nr. 49 din 5 decembrie
2006 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă.
Modifică decizia menționată în sensul că
stabilește competența de
soluționare a
litigiului în favoarea Judecătoriei Oltenița.
Irevocabilă.
Pronunțată
în ședință publică, astăzi 18 aprilie 2007.