ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 78/2006

Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin cererea înregistrată pe calea contenciosului administrativ, la data de 29 iunie 2005, reclamantul B.A. a solicitat, în contradictoriu cu Casa Județeană de Pensii Cluj, să se dispună anularea hotărârii nr. 16259 din 23 februarie 2005, prin care i s-a respins cererea privind recunoașterea calității de beneficiar al prevederilor Legii nr. 189/2000, pentru perioada septembrie 1940 - martie 1945. În motivarea acțiunii, reclamantul a arătat, în esență, că pârâta a refuzat să-i recunoască drepturile stabilite prin Legea nr. 189/2000, deoarece refugierea s-a făcut dintr-o localitate aflată sub administrația Statului român.

Prin sentința civilă nr. 509 din 8 septembrie 2005, Curtea de Apel Cluj, secția comercială, de contencios administrativ și fiscal, a admis acțiunea reclamantului, a anulat hotărârea nr. 16259 din 23 februarie 2005, emisă de Casa Județeană de Pensii Cluj și a obligat pârâta să-i recunoască reclamantului, calitatea de beneficiar al Legii nr. 189/2000, pentru perioada 15 noiembrie 1940 - 6 martie 1945, începând cu data de 1 noiembrie 2004. Pentru a se pronunța în acest sens, instanța de fond a reținut că din declarațiile martorilor F.A. și S.R., rezultă că reclamantul a fost nevoit să se refugieze în noiembrie 1940, din comuna Vlaha, în Cluj-Napoca. Instanța de fond a mai reținut faptul că reclamantul a fost obligat să părăsească localitatea de domiciliu, ca urmare a persecuțiilor etnice, iar excluderea acestuia de la beneficiul acordat de lege, refugiaților, este nelegală.

Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs, pârâta Casa Județeană de Pensii Cluj, criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie. În esență, se susține că instanța de fond a pronunțat o sentință greșită, deoarece reclamantul nu a făcut dovada persecuției etnice care ar fi determinat schimbarea domiciliului. În plus, apare ca fiind greu de acceptat ideea de persecuție etnică, atâta timp, cât refugierea s-a făcut dintr-o localitate aflată sub administrație românească, într-una aflată sub ocupație hortystă. Examinându-se sentința atacată, în raport cu criticile formulate, cu probele administrate în cauză, precum și cu dispozițiile legale incidente pricinii, se constată că recursul este fondat, pentru considerentele care vor fi expuse în continuare.

Conform art. 1 1 din O.G. nr. 105/1999, aprobată prin Legea nr. 189/2000, cu modificările ulterioare, beneficiază de prevederile ordonanței persoana, cetățean român, care, în perioada regimurilor instaurate între 6 septembrie 1940 și 6 martie 1945, a avut de suferit persecuții pe motive etnice, printre situațiile prevăzute de lege fiind și aceea a strămutării în altă localitate, decât cea de domiciliu [art. 1 lit. c)]. Potrivit art. 6 1 din O.G. nr. 105/1999, astfel cum a fost introdus prin Legea nr. 319/2002, dovedirea situațiilor prevăzute la art. 1, se face de către persoanele interesate, cu acte oficiale eliberate, la cerere, de către organele competente, iar în cazul când aceasta nu este posibil, prin orice mijloc de probă prevăzut de lege.

Declarațiile martorilor F.A. și S.R. evidențiază faptul că, după Dictatul de la Viena, reclamantul s-a refugiat împreună cu părinții, în luna noiembrie 1940, din localitatea Vlaha, în Cluj-Napoca, de unde a revenit în anul 1946. Pentru a putea beneficia de drepturile acordate prin Legea nr. 189/2000, este necesar să se dovedească faptul că refugierea s-a produs ca urmare a persecuțiilor etnice la care a fost supusă persoana respectivă, aspect care nu rezultă din materialul probator administrat în cauză. Este de necontestat că și persoanele care și-au părăsit localitățile de domiciliu, sub diferite motive, au avut de suferit consecințele nefavorabile ale refugiului, dar legiuitorul nu a urmărit să acorde drepturi, și acestei categorii de persoane.

Instanța de fond a reținut în mod greșit că refugierea reclamantului din localitatea de domiciliu s-a făcut ca urmare a persecuției etnice îndurate, deși declarațiile de martor depuse la dosarul cauzei sunt lipsite de concludență în această privință. Rezultă că instanța de fond a pronunțat o sentință nelegală și netemeinică, urmând a se admite recursul, a se casa sentința atacată, iar pe fond să se respingă acțiunea reclamantului.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Admite recursul declarat de Casa Județeană de Pensii Cluj, împotriva sentinței nr. 509 din 8 septembrie 2005 a Curții de Apel Cluj, secția comerciala, de contencios administrativ și fiscal. Casează sentința atacată și pe fond, respinge acțiunea reclamantului, ca nefondată. Pronunțată în ședință publică, astăzi 12 ianuarie 2006.