ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1116/2006

Asupra recursurilor de față;

Din examinarea lucrărilor

din dosar, constată următoarele:

Prin sentința civilă nr. 269

din 10 octombrie 2005 a Curții de Apel Timișoara, pronunțată în dosarul nr. 6298/2005,

a fost admisă, astfel cum a fost precizată, acțiunea reclamantului O.C.

împotriva pârâților Ministerul Administrației și Internelor și constatându-se

nulitatea absolută a Ordinului nr. S/II/3630 din 13 mai 2005, emis de pârâți, au

fost obligați aceștia să-l reintegreze pe reclamant în postul deținut anterior,

cu plata drepturilor salariale ce i se cuvin, indexate, majorate și

recalculate, conform art. 89 din Legea nr. 188/1999.

A fost respinsă acțiunea

față de Inspectoratul de Poliție al județului Arad, pentru lipsa calității

procesuale pasive.

Au fost obligate pârâtele,

la 25 milioane lei cheltuieli de judecată, reprezentând onorariul avocatului.

Pentru a hotărî astfel,

instanța a reținut că ordinul prin care reclamantul a fost sancționat

disciplinar, este nul, întrucât nu cuprinde o descriere a faptelor ilicite

săvârșite, motivele pentru care au fost înlăturate apărările reclamantului în

cadrul cercetării prealabile, termenul și instanța competentă la care

sancțiunea poate fi contestată.

A considerat instanța, că

dosarul administrativ de cercetare prealabilă încheiat de pârâți, nu poate

suplini ordinul de sancționare, deoarece doar acesta din urmă este supus

controlului de legalitate în contencios administrativ și este singurul

producător de consecințe juridice față de reclamant.

A aplicat instanța,

sancțiunea nulității ordinului, în temeiul art. 268 alin. (2) C. muncii, care

prevede expres sancțiunea nulității absolute a deciziei de sancționare

disciplinară, considerând că dispozițiile art. 78 alin. (1) din Legea nr. 360/2002

și cele ale art. 103 din Legea nr. 188/1999, sunt norme de trimitere la

dispozițiile Codului muncii care permit aplicarea art. 268 alin. (2) în speță.

Împotriva acestei sentințe

au declarat recursuri în termen, Ministerul Administrației și Internelor și V.B.,

în calitatea sa de ministru al administrației și internelor.

Recurenții critică sentința,

ca netemeinică și nelegală, arătând, în esență, că răspunderea disciplinară a

polițistului are fundamente speciale de drept administrativ, astfel încât actul

care materializează aplicarea sancțiunii disciplinare, precum și actele

premergătoare, sunt acte administrative de autoritate, guvernate de norme

juridice de drept administrativ, iar nu de norme de dreptul muncii.

Susțin recurenții că art. 62

din Ordinul Ministerului Administrației și Internelor nr. 400/2004, prevede

forma ordinului de sancționare, dar nu în mod imperativ, sub sancțiunea

nulității actului.

Apreciază recurenții că

nulitatea poate interveni doar în acele situații în care, prin nerespectarea

formei, i s-a adus celui sancționat, o vătămare care nu poate fi înlăturată

altfel, dar în speță, reclamantul a cunoscut exact faptele pentru care era

cercetat, temeiul legal al sancționării, iar în procesul-verbal de ședință al

Consiliului de disciplină s-au consemnat obiecțiunile și apărările acestuia.

Recursurile se fondează,

sentința urmând a fi casată, cu trimiterea cauzei, spre rejudecare, aceleiași

instanțe, în temeiul art. 304 pct. 8 și 9 și al art. 312 alin. (5) teza I C.

proc. civ., pentru următoarele considerente:

Legea nr. 360/2002

reglementează Statutul special al polițistului, ca funcționar public civil, învestit

cu exercițiul autorității publice [art. 1 alin. (1) și art. 2 alin. (1)].

Potrivit art. 42 lit. d) din

aceeași lege, polițistul este dator ca, prin activitatea sa publică ori

privată, să nu compromită prestigiul funcției sau al instituției din care face

parte.

Tocmai în considerarea

acestui statut special, aceeași lege prevede o procedură de cercetare

prealabilă obligatorie, conform art. 59 - și existența unui consiliu de

disciplină, conform art. 62, care analizează faptele, probele și apărările

celui învinuit de săvârșirea uneia dintre abaterile disciplinare prevăzute de art.

58 din lege.

Reglementările speciale ale

Legii nr. 360/2002, în materie disciplinară, sunt de strictă interpretare,

inclusiv cele ale art. 61.

În aceste condiții, anularea

de către instanța de fond, a ordinului de sancționare pe temeiul unui text

imperativ din Codul muncii, este nelegală, fiind rezultatul unei greșite

interpretări a actului juridic dedus judecății, care nu era o decizie de drept

al muncii, ci un act administrativ emis în baza unei legi speciale (art. 304 pct.

8 C. proc. civ.).

Instanța de fond a încălcat

Legea nr. 360/2002, considerând că dispozițiile art. 61 din aceasta pot fi

interpretate extensiv, în sensul existenței sancțiunii nulității deciziei de

sancționare, deși textul nu prevede expres această sancțiune (art. 304 pct. 9 C. proc. civ.).

Consecința acestor

interpretări este că instanța, aplicând greșit o sancțiune cu nulitatea pentru

forma actului administrativ atacat, nu a intrat în cercetarea fondului, astfel

încât se justifică o casare cu trimitere spre rejudecarea în fond a acțiunii,

sub incidența art. 312 alin. (5) teza I C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursurile declarate

de Ministerul Administrației și Internelor și de B.V. împotriva sentinței

civile nr. 269 din 10 octombrie 2005 a Curții de Apel Timișoara, secția

comercială și de contencios administrativ.

Casează sentința atacată și

trimite cauza, spre rejudecare în fond, aceleiași instanțe.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 4 aprilie 2006.