ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1116/2006

Asupra recursurilor de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin sentința civilă nr. 269 din 10 octombrie 2005 a Curții de Apel Timișoara, pronunțată în dosarul nr. 6298/2005, a fost admisă, astfel cum a fost precizată, acțiunea reclamantului O.C. împotriva pârâților Ministerul Administrației și Internelor și constatându-se nulitatea absolută a Ordinului nr. S/II/3630 din 13 mai 2005, emis de pârâți, au fost obligați aceștia să-l reintegreze pe reclamant în postul deținut anterior, cu plata drepturilor salariale ce i se cuvin, indexate, majorate și recalculate, conform art. 89 din Legea nr. 188/1999. A fost respinsă acțiunea față de Inspectoratul de Poliție al județului Arad, pentru lipsa calității procesuale pasive.

Au fost obligate pârâtele, la 25 milioane lei cheltuieli de judecată, reprezentând onorariul avocatului. Pentru a hotărî astfel, instanța a reținut că ordinul prin care reclamantul a fost sancționat disciplinar, este nul, întrucât nu cuprinde o descriere a faptelor ilicite săvârșite, motivele pentru care au fost înlăturate apărările reclamantului în cadrul cercetării prealabile, termenul și instanța competentă la care sancțiunea poate fi contestată. A considerat instanța, că dosarul administrativ de cercetare prealabilă încheiat de pârâți, nu poate suplini ordinul de sancționare, deoarece doar acesta din urmă este supus controlului de legalitate în contencios administrativ și este singurul producător de consecințe juridice față de reclamant.

A aplicat instanța, sancțiunea nulității ordinului, în temeiul art. 268 alin. (2) C. muncii, care prevede expres sancțiunea nulității absolute a deciziei de sancționare disciplinară, considerând că dispozițiile art. 78 alin. (1) din Legea nr. 360/2002 și cele ale art. 103 din Legea nr. 188/1999, sunt norme de trimitere la dispozițiile Codului muncii care permit aplicarea art. 268 alin. (2) în speță. Împotriva acestei sentințe au declarat recursuri în termen, Ministerul Administrației și Internelor și V.B., în calitatea sa de ministru al administrației și internelor. Recurenții critică sentința, ca netemeinică și nelegală, arătând, în esență, că răspunderea disciplinară a polițistului are fundamente speciale de drept administrativ, astfel încât actul care materializează aplicarea sancțiunii disciplinare, precum și actele premergătoare, sunt acte administrative de autoritate, guvernate de norme juridice de drept administrativ, iar nu de norme de dreptul muncii.

Susțin recurenții că art. 62 din Ordinul Ministerului Administrației și Internelor nr. 400/2004, prevede forma ordinului de sancționare, dar nu în mod imperativ, sub sancțiunea nulității actului. Apreciază recurenții că nulitatea poate interveni doar în acele situații în care, prin nerespectarea formei, i s-a adus celui sancționat, o vătămare care nu poate fi înlăturată altfel, dar în speță, reclamantul a cunoscut exact faptele pentru care era cercetat, temeiul legal al sancționării, iar în procesul-verbal de ședință al Consiliului de disciplină s-au consemnat obiecțiunile și apărările acestuia. Recursurile se fondează, sentința urmând a fi casată, cu trimiterea cauzei, spre rejudecare, aceleiași instanțe, în temeiul art. 304 pct. 8 și 9 și al art. 312 alin. (5) teza I C. proc.

civ., pentru următoarele considerente: Legea nr. 360/2002 reglementează Statutul special al polițistului, ca funcționar public civil, învestit cu exercițiul autorității publice [art. 1 alin. (1) și art. 2 alin. (1)]. Potrivit art. 42 lit. d) din aceeași lege, polițistul este dator ca, prin activitatea sa publică ori privată, să nu compromită prestigiul funcției sau al instituției din care face parte. Tocmai în considerarea acestui statut special, aceeași lege prevede o procedură de cercetare prealabilă obligatorie, conform art. 59 - și existența unui consiliu de disciplină, conform art. 62, care analizează faptele, probele și apărările celui învinuit de săvârșirea uneia dintre abaterile disciplinare prevăzute de art. 58 din lege.

Reglementările speciale ale Legii nr. 360/2002, în materie disciplinară, sunt de strictă interpretare, inclusiv cele ale art. 61. În aceste condiții, anularea de către instanța de fond, a ordinului de sancționare pe temeiul unui text imperativ din Codul muncii, este nelegală, fiind rezultatul unei greșite interpretări a actului juridic dedus judecății, care nu era o decizie de drept al muncii, ci un act administrativ emis în baza unei legi speciale (art. 304 pct. 8 C. proc. civ.). Instanța de fond a încălcat Legea nr. 360/2002, considerând că dispozițiile art. 61 din aceasta pot fi interpretate extensiv, în sensul existenței sancțiunii nulității deciziei de sancționare, deși textul nu prevede expres această sancțiune (art. 304 pct. 9 C. proc.

civ.). Consecința acestor interpretări este că instanța, aplicând greșit o sancțiune cu nulitatea pentru forma actului administrativ atacat, nu a intrat în cercetarea fondului, astfel încât se justifică o casare cu trimitere spre rejudecarea în fond a acțiunii, sub incidența art. 312 alin. (5) teza I C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Admite recursurile declarate de Ministerul Administrației și Internelor și de B.V. împotriva sentinței civile nr. 269 din 10 octombrie 2005 a Curții de Apel Timișoara, secția comercială și de contencios administrativ. Casează sentința atacată și trimite cauza, spre rejudecare în fond, aceleiași instanțe. Pronunțată în ședință publică, astăzi 4 aprilie 2006.