ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 5869/2006
ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 5869/2006 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2006)
Asupra recursului civil de față;
Din examinarea lucrărilor dosarului,
constată următoarele:
La 13 mai 2004 F.V., rezident în
Israel, a chemat în judecată Primăria municipiului București, prin Primarul General,
pentru a fi obligată pârâta să emită o dispoziție pentru soluționarea
notificării nr.14269 din 9 august 2001 înregistrată inițial la Prefectura
municipiului București și transmisă de această instituție pârâtei cu nr.14269/SG
din 13 noiembrie 2002, dar rămasă fără răspuns contrar dispozițiilor art. 23
din Legea nr. 10/2001.
Judecătoria sectorului V București,
prin sentința civilă nr. 5578 din 8 octombrie 2004 a respins excepția
prematurității, a admis acțiunea reclamantului și a obligat Primăria
municipiului București, prin Primarul general, să răspundă la notificarea
formulată de reclamant, în conformitate cu dispozițiile art. 23 din Legea nr. 10/2001.
Curtea de Apel București, secția a
IX-a civilă și pentru cauze privind proprietatea intelectuală, prin decizia nr.
83/A din 29 martie 2005 a admis apelul declarat de Municipiul București prin
Primarul general împotriva sentinței civile nr. 5578 din 8 octombrie 2004 a
Judecătoriei sector V pe care a anulat-o și a trimis cauza spre soluționare
Tribunalului București.
Tribunalul București, secția a III-a
civilă, prin sentința nr. 672 din 10 iunie 2005 a respins excepția
prematurității.
A admis cererea formulată de
reclamantul F.V. în contradictoriu cu pârâta Primăria municipiului București
prin Primar General.
A obligat pârâta să răspundă la
notificarea nr. 2724 din 9 august 2001 formulată de reclamant în conformitate
cu dispozițiile art. 23 din Legea nr. 10/2001.
Instanța a reținut că reclamantul a
notificat sub nr. 2724/2001 Prefectura municipiului București solicitând
emiterea deciziei de acordare a despăgubirilor bănești pentru imobilul compus
din teren și construcție, imobil trecut în proprietatea statului în baza
Decretului nr. 92/1950 și expropriat prin Decretul nr. 206/1987, construcția
fiind demolată.
Reclamantul a depus și actele
doveditoare conform art. 22 din Legea nr. 10/2001 atât la prefectură cât și la
primărie după ce notificarea a fost transmisă acestei instituții și cu toate
acestea, notificarea nr. 2724 din 9 august 2001 nu a fost soluționată în
termenul de 60 de zile prevăzut de art. 23 alin. (1) și (2) din legea nr. 10/2001
și nici ulterior.
Ca atare, întrucât pârâta nu a justificat
întârzierea în soluționarea notificării, iar obligația legală de a emite o
dispoziție sau decizie motivată în acest sens încă subzistă, pârâta urma a fi
obligată să răspundă la notificarea nr. 2724/2001 formulată de reclamantă.
Curtea de Apel București, secția a
VII-a civilă și pentru cauze privind conflicte de muncă și asigurări sociale,
prin decizia nr.719/A din 4 noiembrie 2005, a respins ca nefondat apelul
declarat de pârâta Primăria municipiului București prin primarul General
împotriva sentinței nr. 672 din 10 iunie 2005 a Tribunalului București, secția
a III-a civilă, pe considerentul că în cauză s-a făcut o corectă aplicare a
prevederilor art. 23 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, din probele administrate
rezultând că Primăria municipiului București nu a dat curs notificării adresate
de reclamant și nu s-a pronunțat prin decizie sau dispoziție motivată în
termenul legal, deși reclamantul a arătat că a depus toate actele în susținerea
notificării.
În contra menționatei decizii a
declarat recurs Municipiul București prin Primarul General invocând motivul de
casare prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. și susținând în esență că nu a
refuzat soluționarea notificării formulate de reclamant însă aceasta urma a fi
analizată și rezolvată în ordinea firească în raport cu numerele de
înregistrare.
Mai mult, termenul de 60 de zile
pentru îndeplinirea obligației unității deținătoare de a se pronunța asupra
notificării poate avea două date de referință, fie data depunerii notificării,
fie data depunerii actelor doveditoare.
În acest context, normele
metodologice de aplicare a Legii nr. 10/2001 obligă notificatorul ca pe lângă
actele anexate notificării și care să-i stabilească statutul de persoană
îndreptățită să precizeze și că nu mai deține și alte probe, precizare ce
condiționează declanșarea procedurii de pronunțare asupra notificării.
Or, în speță, reclamantul intimat nu
a arătat care este data depunerii ultimului înscris și nici nu a făcut dovada
existenței unei astfel de precizări, context în care obligația de a emite
dispoziția de rezolvare a notificării apărea prematură.
Recursul nu este fondat.
Potrivit art. 23 alin. (1) din Legea
nr. 10/2001, în termen de 60 de zile de la înregistrarea notificării, sau după
caz, de la data depunerii actelor doveditoare, unitatea deținătoare este
obligată să se pronunțe, prin decizie sau, după caz, dispoziție motivată,
asupra cererii de restituire în natură.
Chiar dacă termenul prevăzut de art.
23 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 apare ca un termen de recomandare, conduita
persoanei notificate de a nu răspunde la notificare, nici chiar în timpul
soluționării litigiului, echivalează cu un refuz de soluționare, cu atât mai
mult cu cât în speță, recurenta nu a produs nici o dovadă în sensul că
reclamantul nu ar fi atașat toate înscrisurile necesare emiterii deciziei sau
dispoziției prevăzută de art. 24 din Legea nr. 10/2001.
De aceea, având în vedere faptul că
tăcerea persoanei notificate echivalează cu neîndeplinirea obligației
corelative unui drept subiectiv civil, în speță, a dreptului la restituire prin
echivalent a imobilelor preluate abuziv, reclamantul, ca persoană îndreptățită
are deschisă calea de a-și realiza acest drept în justiție.
Astfel fiind, acțiunea reclamantului
nu este prematură și a fost corect admisă, cu atât mai mult cu cât refuzul de a
răspunde notificării din neglijență sau rea-credință, constituie un fapt ilicit
cauzator de prejudicii.
Din această perspectivă justificarea
recurentei potrivit căreia, soluționarea notificărilor se face în ordinea
înregistrării lor, de altfel nedovedită, nu poate să afecteze interesele
persoanei îndreptățite, care în speță a formulat notificarea la 9 august 2001
și nu a fost rezolvată nici în prezent.
Față de cele ce preced, recursul
urmează a fi respins ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge recursul declarat de
pârâtul Municipiul București prin Primar General împotriva deciziei nr. 719/A
din 4 noiembrie 2005 a Curții de Apel București, secția a VII-a civilă și
pentru cauze privind conflicte de muncă și asigurări sociale.
Irevocabilă.
Pronunțată, în ședință publică,
astăzi 14 iunie 2006.