ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1316/2006

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin acțiunea înregistrată la Curtea de Apel Timișoara, secția comercială și de contencios administrativ, la data de 10

iunie 2005, reclamanții S.E. și R.A.T. au solicitat, în contradictoriu cu

pârâții Ministerul Justiției și Tribunalul Caraș-Severin, obligarea acestora la

încheierea contractelor de vânzare-cumpărare a apartamentelor de serviciu pe

care reclamanții le dețin cu chirie, la un preț ce va fi stabilit prin

expertiză, sub sancțiunea plății unor penalități pe zile de întârziere, conform

dispozițiilor art. 18 alin. (5) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004.

În susținerea acțiunii, reclamanții au arătat că sunt

titularii contractelor de închiriere nr. 131 și, respectiv, nr. 130 din 3

februarie 2005, având ca obiect apartamentele de serviciu în care locuiesc și

că, în baza art. 1 și 2 din Legea nr. 579/2004, au formulat cereri pentru

cumpărarea acestor imobile, aflate în administrarea Tribunalului Caraș-Severin,

cereri cu privire la care, prin adresa nr. 420/C din 17 mai 2005, li s-a

comunicat că, urmare a abrogării legii sus-menționate, „se sistează orice

activitate privind întocmirea documentației pentru vânzarea apartamentelor de

serviciu”.

Prin sentința civilă nr. 286 din 12

octombrie 2005, Curtea de Apel Timișoara, secția comercială și de contencios administrativ,

a declinat competența materială pentru soluționarea acțiunii formulate de

reclamanți, în favoarea Judecătoriei Reșița, reținând, în esență, că, fiind

vorba de o cerere de obligare la încheierea unui act civil, în cauză sunt

aplicabile prevederile art. 1 C. proc. civ.

Împotriva acestei soluții au declarat recurs,

reclamanții S.E. și R.A.T., susținând că este netemeinică și nelegală, întrucât

cererea formulată de aceștia vizează refuzul autorităților publice pârâte de a

soluționa în mod favorabil cererea de vânzare a locuințelor de serviciu,

competența de judecată aparținând, așadar, Curții de Apel Timișoara.

Examinând sentința atacată, în

raport cu actele și lucrările dosarului, cu criticile invocate de recurenți,

precum și cu dispozițiile legale incidente în cauză, inclusiv cele ale art. 304

1

C. proc. civ., Curtea constată că recursul este nefondat, după cum se va arăta în

continuare.

Într-adevăr, acțiunea reclamanților,

având ca obiect obligarea pârâților la încheierea unor contracte de

vânzare-cumpărare a apartamentelor de serviciu, se întemeiază pe dispozițiile

Legii nr. 579/2004

privind autorizarea Ministerului

Justiției de a vinde locuințele de serviciu pe care le are în administrare.

În cuprinsul

Legii nr. 579/2004

nu se regăsesc, însă, norme de procedură care să atribuie

instanței de contencios administrativ, competența de a judeca litigiile ivite

în aplicarea acestui act normativ.

Cum cererea reclamanților nu se încadrează în

dispozițiile art. 1 din Legea contenciosului administrativ, nr. 554/2004, iar

actul la a cărui încheiere se solicită a fi obligați pârâții, nu se circumscrie

condițiilor prevăzute la art. 2 alin. (1) lit. c) din aceeași lege, devine

aplicabilă regula prevăzută de art. 1 C. proc. civ., care atribuie

judecătoriilor, ca instanțe de fond, competența de judecată a tuturor cererilor.

Pentru considerentele arătate, recursul va fi respins

ca nefondat, menținându-se sentința criticată, ca fiind temeinică și legală.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de reclamanții S.E. și R.A.T.,

împotriva sentinței civile nr. 286 din 12 octombrie 2005 a Curții de Apel Timișoara, secția comercială și de contencios administrativ, ca nefondat.

Pronunțată în ședință publică,

astăzi 18 aprilie 2006.