ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1770/2006

Asupra recursului civil de

față;

Din examinarea lucrărilor

dosarului constată următoarele:

Prin acțiunea înregistrată la

data de 30 iulie 2002 pe rolul Tribunalului București, secția a III a civilă,

și, ulterior, declinată în favoarea Judecătoriei sectorului 1 București,

reclamantul P.S. a solicitat în contradictoriu cu pârâții Municipiul București

prin Primarul General, SC R. SA și C.E. să se constate nulitatea absolută a

contractului de vânzare-cumpărare nr. 380/1974 și obligarea pârâților să-i lase

în deplină proprietate și liniștită posesie apartamentul nr. 2 situat în

București, cu efectuarea modificărilor corespunzătoare în Registrul de

Transcripțiuni și Inscripțiuni.

În motivarea acțiunii

reclamantul a arătat că este unicul moștenitor, prin intermediul unor dezbateri

succesive, a fostului proprietar al imobilului în litigiu (I.V.), imobil care a

fost preluat de stat în mod abuziv prin Decretul nr. 92/1950, cu încălcarea

Constituției din 1948 și art. 480 C. civ., precum și a art. II din Decretul nr.

92/1950, proprietara fiind exceptată de la naționalizare.

Cu privire la contractul de

vânzare-cumpărare nr. 380/1974, reclamantul a susținut că este lovit de

nulitate absolută, fiind încheiat cu rea-credință și fraudă la lege. Vânzătorul

ICVL nu era proprietarul imobilului, ca efect al preluării abuzive, pârâta

cumpărătoare locuia în imobil la data naționalizării și cunoștea că autoarea

reclamantului a fost deposedată prin violență fizică și psihică, iar

apartamentul în litigiu nu a fost edificat de stat, neîncadrându-se în

prevederile art. 42 din Legea nr. 4/1973.

A mai precizat că prin decizia

civilă nr. 379/2000 a Curții de Apel București i s-a restituit etajul 5 al

imobilului, iar prin sentința civilă nr. 5960/1997 a Judecătoriei sectorului 1

București i s-a restituit parterul aceluiași imobil, constatându-se cu putere

de lucru judecat că imobilul a fost preluat fără titlu.

Judecătoria sectorului 1

București prin sentința civilă nr. 7213 din 19 noiembrie 2003 a respins

acțiunea ca neîntemeiată.

Instanța de fond a reținut că

nu s-a făcut dovada încălcării dispozițiilor Decretului nr. 92/1950; a

relei-credințe a părților la momentul încheierii contractului de

vânzare-cumpărare a apartamentului; că dispozițiile art. 42 din Legea nr.

4/1973 nu restricționează în mod absolut vânzarea altor tipuri de locuințe

decât cele prevăzute în cuprinsul său; vânzarea lucrului altuia nu este caz de

nulitate absolută, ci atrage doar nulitatea relativă; după apariția Legii nr.

10/2001 dreptul de proprietate invocat asupra imobilelor preluate abuziv de

stat nu poate fi valorificat decât pe calea procedurii speciale reglementate de

această lege.

Împotriva hotărârii primei

instanțe a declarat apel reclamantul care a formulat următoarele critici:

- art. 46 alin. (2) din Legea

nr. 10/2001 vizează aspecte legate de valabilitatea actului de

vânzare-cumpărare ca act juridic, nefiind întemeiată extinderea efectelor lui

în sensul afirmării ideii că declară inadmisibilă acțiunea în revendicare;

- respingerea acțiunii în

revendicare încalcă dreptul său de proprietate reglementat de art. 44 din

Constituția României și de art. 1 din Primul Protocol Adițional la Convenția

pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, precum și

accesul liber la justiție;

- imobilul în litigiu nu se

încadrează în dispozițiile art. 18 din Legea nr. 10/2001;

- prin compararea titlurilor,

titlul reclamantului este preferabil celui al pârâtei C.E., care a cumpărat de

la un neproprietar;

- ambele părți

contractante cunoșteau situația juridică a imobilului, fiind astfel de

rea-credință;

- vânzarea către pârâta

C.E. a fost ilegală, deoarece potrivit Legii nr. 4/1973 puteau fi înstrăinate

numai imobilele construite din fondurile statului;

- imobilul în litigiu a trecut în mod abuziv în

proprietatea statului în baza decretului de naționalizare;

- prețul vânzării apartamentului a

fost neserios.

Curtea de Apel

București, secția a III a civilă, prin decizia nr. 1945 A din 24 septembrie

2004 a respins ca nefondat apelul declarat de reclamant.

Instanța de apel a

analizat temeinicia acțiunii în revendicare în raport de dispoz. art. 46 alin.

(2) din Legea nr. 10/2001 și a constatat că acesta a fost încheiat cu

respectarea dispozițiilor Legii nr. 4/1973, neputându-se reține frauda la lege.

A reținut că imobilul a

fost preluat abuziv, potrivit dispoz. art. 6 din Legea nr. 213/1998; că în

cauză nu se poate reține reaua-credință a cumpărătoarei-pârâte, câtă vreme

exista aparența dreptului de proprietate al statului asupra imobilului în

litigiu și nu s-a făcut dovada unei contestări a titlului statului înainte de

încheierea contractului de vânzare-cumpărare; nu se poate reține încălcarea

dispozițiilor art. 1303 C. civ., având în vedere că prețul de achiziție era

stabilit prin lege în funcție de anumite criterii, nefăcând obiectul unei

negocieri a părților contractante.

Decizia instanței de

apel a fost atacată cu recurs de reclamant , care a indicat în esență, în

temeiul dispozițiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ., următoarele motive de

casare:

- instanța a dat preferință titlului

chiriașei cumpărătoare, pe considerentul că a fost de bună credință;

- instanța a omis să se pronunțe pe

aspectul privind imposibilitatea vânzării în baza Legii nr. 4/1973 a

apartamentelor care nu erau construite din fondul de stat;

- instanța a greșit când nu a

constatat nulitatea contractului de vânzare cumpărare încheiat prin fraudarea

legii.

Analizând criticile formulate, din

prisma materialului probator administrat în cauză, în temeiul dispoz. art.3 12

alin. (1) C. proc. civ., recursul se va respinge pentru următoarele

considerente:

Cauzele de nulitate și reaua-

credință nu au fost dovedite.

Vânzarea imobilului în baza Legii

nr. 4/1973 nu constituie o cauză de nulitate absolută a contractului, vânzarea

lucrului altuia fiind sancționată cu nulitatea doar în cazul în care părțile

contractante ar fi știut că lucrul vândut este proprietatea unei alte persoane,

situație în care operațiunea juridică ar fi avut o cauză ilicită. Or, licitatea

cauzei ca și buna credință sunt prezumate de lege.

Buna credință presupune convingerea

părților implicate într-o operațiune juridică că au dreptul, potrivit

dispozițiilor legale în vigoare, să încheie actul juridic analizat.

Astfel, la data vânzării, imobilul

nu făcea obiectul vreunei acțiuni în revendicare iar titlul statului nu era

contestat în justiție sau prin încunoștiințarea părților despre intenția

revendicării.

Prin urmare la data încheierii

contractului de vânzare-cumpărare exista aparența de drept, în sensul că

vânzătorul avea toate însușirile cerute de lege pentru a putea să transmită

proprietatea, cerință definitorie atât în calificarea părților contractante ca

fiind de bună credință cât și în aplicarea principiului de drept

error

comunis facit jus

.

Reclamantul susține că reaua

credință a pârâtei decurge din faptul că era de notorietate că imobilul a fost

preluat de stat de la autorii săi, că prețul de vânzare a fost modic și că

pârâta trebuia să aibă rețineri cu privire la legalitatea actelor juridice pe

care urma să le încheie.

Până la data abrogării lui orice act

normativ care nu a fost declarat neconstituțional se bucură de prezumția

absolută de legalitate.

Constatând valabilitatea

contractului de vânzare-cumpărare, în raport de principiul ocrotirii aparenței

de drept și de dispozițiile art. 46 din Legea nr. 10/2001, instanțele au

apreciat corect în cadrul comparării titlurilor prezentate de părți că titlul

pârâtei persoană fizică este preferabil.

În ceea ce privește critica

referitoare la vânzarea ilegală a apartamentului în baza Legii nr. 4/1973

aceasta nu este justificată întrucât în înțelesul acestei legi noțiunea de

locuință din fondul locativ de stat vizează locuințele aflate în proprietatea

statului, fără a se face în mod expres distincția după cum ele sunt sau nu

edificate din fondurile statului.

Nici critica referitoare la

încheierea contractului de vânzare-cumpărare pentru un preț neserios, cu

fraudarea legii, nu se poate reține întrucât la data încheierii contractului

prețul de achiziție era stabilit prin lege și nu prin negocierea părților

contractante.

Față de considerentele reținute se

constată ca nefondat recursul declarat de reclamantul P.S.

PENTRU

ACESTE MOTIVE

ÎN

NUMELE LEGII

DISPUNE:

Respinge recursul declarat de reclamantul P.S. împotriva deciziei nr.

1945 A din 24 septembrie 2004 a Curții de Apel București, secția a III a

civilă, ca nefondat.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 16 februarie 2006.