ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 5100/2007

Asupra recursului de față, constată:

Prin cererea înregistrată la 29 mai 2005, reclamantul

M.L.P. a chemat în judecată pe pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor

și pe procurorii R.V. și P.D. cerând ca prin hotărârea ce se va pronunța să fie

obligați la plata sumei de 12 miliarde lei vechi, despăgubiri civile, invocând

incidența art. 504 și urm. C. proc. civ.

În motivarea cererii, reclamantul a susținut că

se impune angajării răspunderii patrimoniale a pârâților pentru săvârșirea unei

erori judiciare comisă prin aceea că în perioada 15-25 noiembrie 2005 a fost

internat fără voința sa într-o clinică medicală, fiind lipsit astfel în mod

nelegal de libertate.

Prin sentința civilă nr. 1512 din 18 mai 2006

Tribunalul Caraș Severin (reinvestit cu judecarea procesului după un prim ciclu

procesual) a respins cererea ca nefondată.

În motivarea sentinței instanța a

reținut că măsura internării reclamantului a fost necesară în vederea

efectuării unei expertize psihiatrice, măsură legală și obligatorie conform

art. 117 C. proc. pen., dat fiind că reclamantul era implicat într-o procedură

penală și era necesar să se verifice și să se stabilească dacă acesta avea

discernământ la momentul săvârșirii faptei penale pentru care era cercetat.

Prin decizia civilă nr. 381 din 18

octombrie 2006 Curtea de Apel Timișoara, secția civilă, a respins apelul declarat

de reclamant.

În motivarea deciziei instanța a reținut

că atâta timp cât prin Ordonanța nr. 586/P din 9 noiembrie 2004 a Parchetului

de pe lângă

Judecătoria Deva a fost dispusă

expertizarea psihiatrică a reclamantului,

în conformitate cu dispozițiile

art. 117 alin. (1) C. proc. pen., măsura internării reclamantului într-un

institut de specialitate a fost întru-totul legală și dispusă în conformitate

cu dispozițiile art. 47 pct. d) din Legea nr. 487 din 11 iulie 2002.

Instanța a reținut că, de altminteri,

concluziile expertizei au învederat faptul că reclamantul suferă de „tulburare

de personalitate paranoică", iar expertizarea capacității de discernământ

a reclamantului era necesară organelor de urmărire penală pentru aprecierea

asupra vinovăției sale sub aspectul faptei penale săvârșite, acestor organe

revenindu-le, potrivit art. 202 C. proc. pen., obligația de a strânge probele

necesare pentru aflarea adevărului și pentru lămurirea adevărului.

Împotriva acestei decizii a declarat recurs

reclamantul invocând nelegalitatea hotărârii judecătorești recurate.

În motivarea recursului reclamantul susține că

atâta timp cât nu a săvârșit fapta penală pentru care se efectuau cercetări

penale împotriva sa nu se justifica măsura expertizării sale psihiatrice, caz

în care, restrângerea libertății sale pe perioada internării în spital este

nelegală.

Susține reclamantul și faptul că internarea sa

s-a făcut fără o evaluare din partea medicului internist care a încercat să-l

șantajeze pentru a-i administra medicamente și apreciază că aceasta a fost

rezultatul uni act criminal și a fost plănuită după o strategie prelungită

după 1990 de mai multe persoane dată fiind

atitudinea sa față de regimul

politic instaurat după cel comunist și

prin care urmărește să-l demaște

pe socrul

său, un apropiat al grupului care a preluat puterea.

Analizând criticile formulate de reclamant

referitoare la

nelegalitatea hotărârii

recurate, Înalta Curte constată că nu pot fi primite

pentru următoarele

considerente:

În drept, potrivit art. 504 alin. (2) C.

proc. pen., persoana care în urma unui proces penal a fost privată de libertate

sau i s-a

restrâns libertatea în mod

nelegal are dreptul la repararea pagubei.

Potrivit alin. (3) al aceluiași articol,

privarea sau restrângerea de

libertate în mod

nelegal trebuie însă stabilită, după caz, prin ordonanță a

procurorului

ori prin hotărâre judecătorească după distincțiile prevăzute de textul de lege.

În fapt,

restrângerea libertății reclamantului prin internarea din data

de 9 noiembrie 2004 la Spitalul de Psihiatrie și pentru Măsuri de

Siguranță Jebel s-a dispus, prin Ordonanța Parchetului de pe lângă Judecătoria

Deta, în vederea efectuării unei expertize psihiatrico-legale în vederea

stabilirii stării sale de sănătate mintală cu influențe asupra discernământului

în raport de momentul comiterii faptei pentru care era cercetat penal.

Măsură menționată, în conformitate cu

dispozițiile art. 117 C. proc. pen.

este

obligatorie și se dispune, fără alte condiții, printre

altele, și atunci

când organul de urmărire penală sau instanța de judecată are îndoială asupra

stării psihice a învinuitului sau inculpatului.

Or, în speță, cât privește măsura menționată nu

s-a stabilit prin ordonanță a procurorului ori, după caz, prin hotărâre

judecătorească că ar fi fost dispusă în mod nelegal de către organul de

urmărire penală.

Dimpotrivă, este de observat că măsura

expertizării reclamantului s-a dovedit a fi fost utilă pentru soluționarea

cauzei penale întrucât în baza raportului de expertiză psihiatrico-legală

întocmit de Comisia de

medici constituită

la nivelul Institutului de Medicină Legală Timișoara s-a dispus de procuror,

prin ordonanța din 14 decembrie 2004, scoaterea sa

de sub urmărire

penală.

Cum, restrângerea

de libertate prin internare într-o clinică medicală a avut ca scop doar o

rațiune diagnostică, legată de expertiză, și nu una

terapeutică,

și cum măsura a fost dispusă în cadrul unei proceduri penale fără a se fi

constatat, în condițiile legii, încălcarea dispozițiilor legale edictate în

acest scop prin legea penală, susținerea reclamantului

în sensul că pentru perioada de timp cât a fost internat statul îi

datorează

despăgubiri nu poate fi primită.

În acest context

al analizei, este de menționat că instanța civilă este

abilitată, potrivit legii, să judece doar acțiunea

în despăgubire în cazul în

care

probează, în condițiile legii, că s-ar fi săvârșit o eroare judiciară și nu

este abilitată, astfel cum greșit susține reclamantul, să verifice existența

nevinovăției sale sub aspectul faptei

penale pentru care era cercetat și, pe

cale de consecință,

să stabilească nelegalitatea măsurilor dispuse împotriva sa în cadrul

procesului penal.

Așa fiind, cum hotărârea recurată a fost

pronunțată cu aplicarea corectă a legii, Înalta Curte urmează a constata că

recursul declarat de reclamant se dovedește a fi nefondat.

PENTRU ACESTE

MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE:

Respinge ca nefondat recursul declarat de reclamantul M.L.P.

împotriva deciziei nr. 381 din 18 octombrie 2006

a Curții de

Apel Timișoara, secția civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 21

iunie 2007.

»