ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 522/2015

Asupra cauzei civile de față, constată următoarele: Prin cererea înregistrată la 30 aprilie 2010, pe rolul Tribunalului Timiș, secția I civilă, astfel cum a fost completată, reclamantul L.F.C. a solicitat, în contradictoriu cu pârâții M.C., B.A.A.R. și SC A.R.A. SA, pentru D.D. Novi Sad Serbia, obligarea acestora la plata sumei de 10.000 lei reprezentând daune materiale și 100.000 de euro reprezentând daune morale, apărute după data de 25 iunie 2007, rezultate în urma complicațiilor vătămării corporale suferite ca urmare a accidentului produs de primul pârât la 21 noiembrie 2005, cu cheltuieli de judecată. Prin sentința civilă nr. 1815/PI din 19 iunie 2013 pronunțată de Tribunalul Timiș, secția I civilă, s-a admis, în parte, acțiunea formulată de reclamant, astfel cum a fost precizată.

S-a dispus obligarea pârâtului B.A.A.R., reprezentat de SC A.R.A. SA, și în calitate de asigurător de răspundere civilă obligatorie pe teritoriul României al societății D.D. Novi Sad Serbia și Muntenegru, emitent al documentului internațional Carte Verde, pentru fapta ilicită produsă de pârâtul persoană fizică M.C., la plata către reclamant a sumei de 50.000 lei, în limita și cu respectarea plafonului maxim legal stabilit pentru anul 2005, sumă reprezentând 7.685,70 lei cu titlu de daune materiale și 42.314,30 lei, cu titlu de daune morale. S-a dispus obligarea pârâtului M.C. la plata sumei de 125.000 lei cu titlu de despăgubiri morale suferite de reclamat ulterior datei de 25 iunie 2007, precum și obligarea pârâților la plata sumei de 663 lei cu titlu de cheltuieli de judecată către reclamant.

Pentru a hotărî astfel, instanța de fond a reținut că, prin sentința penală nr. 38 din 22 ianuarie 2007 pronunțată de Judecătoria Lugoj, rămasă definitivă și irevocabilă, pârâtul din prezenta cauză, M.C., a fost condamnat la o pedeapsă cu doi ani de închisoare pentru săvârșirea infracțiunii de vătămare corporală din culpă, cu suspendarea condiționată a executării pedepsei aplicate. Totodată, în soluționarea laturii civile a cauzei penale, inculpatul menționat a fost obligat la plata sumei de 50.000 lei cu titlu de daune morale către partea civilă constituită, L.F.C., reclamantul din cauza pendinte. S-a constatat, totodată, prin dispozitivul sentinței penale, că asigurătorul SC A.R.A. SA, Sucursala Timiș, reprezentant al SC A. SA București, mandatată să gestioneze dosarul de daună de B.A.A.R.

- asigurător de răspundere civilă obligatorie pentru D.D. Novi Sad, emitent de document internațional Carte Verde, răspunde în limita sumei asigurate în anul producerii accidentului, 2005. Suma acordată cu titlu de daune morale reclamantului, parte civilă în dosarul penal, a fost achitată (filele 119-120 dosar fond).

Ulterior finalizării procesului penal, reclamantul a continuat, însă, să suporte repercusiunile negative ale accidentului de circulație a cărui victimă a fost, dat fiind că vătămările produse prin accident s-au agravat, starea sa de sănătate deteriorându-se și fiind nevoit să suporte încă trei intervenții chirurgicale - două în Timișoara, în perioada octombrie - noiembrie 2007, și una în București, în septembrie 2009, astfel cum evidențiază actele medicale (filele 32-36 dosar), raportul de expertiză medico-legală efectuat în cauză (filele 95-97 și 155-157 dosar fond), intervenții la membrul inferior drept afectat prin accident, la care suferise deja, pe timpul derulării procesului penal, mai multe operații, urmare cărora a și fost încadrat în gradul II de invaliditate și pensionat, potrivit deciziei asupra capacității de muncă din 10 octombrie 2006, reținută și în hotărârile penale pronunțate (fila 30 dosar fond).

Au fost reținute și concluziile raportului de expertiză medico-legală, potrivit cărora reclamantul a necesitat, de la data producerii leziunilor, în prezența complicațiilor descrise, un interval de 9 luni de îngrijiri medicale, prezentând coxartroză dreaptă incipientă și scurtarea membrului pelvin drept cu 3 cm, necesitând susținere plantară, ceea ce se constituie într-un prejudiciu morfofuncțional cu caracter permanent, putând fi asimilat noțiunii de „infirmitate fizică permanentă”.

Probele testimoniale administrate în cauză (filele 85 și 92 dosar fond) evidențiază, la rândul lor, nu doar durerile acuzate de reclamant și generate de starea sănătății lui fizice, ci, mai ales, starea sa psihică, ce, după survenirea accidentului și intervențiile chirurgicale multiple la care a fost nevoit să recurgă, s-a modificat, dovadă stând, în acest sens, comportamentul schimbat al reclamantului, care, dintr-o persoană activă - profesor de sport, care practica dans sportiv - a devenit o persoană retrasă, marcată emoțional de experiențele trăite și de aspectul actual al membrului inferior accidentat, fiind nevoit să urmeze și un tratament psihiatric periodic. Antrenarea răspunderii civile delictuale în temeiul normelor C. civ.

- art. 998-1003 C. civ., are, ca finalitate, repararea integrală a prejudiciului cauzat prin fapta ilicită, înțelegând aici nu doar prejudiciul efectiv suferit (damnum emergens), ci și câștigul nerealizat (lucrum cessans). Chiar și în situația în care s-a stabilit cuantumul despăgubirilor (morale, în speță) printr-o sumă globală, prin hotărâre judecătorească definitivă, și, de principiu, întinderea despăgubirilor acordate global nu poate fi modificată, se recunoaște în mod constant, pe cale jurisprudențială, că și pentru prejudiciile viitoare (care se configurează a fi ulterioare pronunțării hotărârii), mai ales în situația vătămării sănătății și a integrității corporale, avându-și sorgintea în aceeași faptă ilicită, victima este îndreptățită, în virtutea principiului reparării integrale a prejudiciului, la obținerea de despăgubiri, fără a se putea reține, contrar celor afirmate de pârât, că acestea (despăgubirile) reprezintă un folos necuvenit.

În speță, accidentul de circulație a cărui victimă a fost reclamantul se află și la baza suferințelor fizice și psihice trăite în toamna anului 2007 și ulterior, circumscrise, așadar, unui nou prejudiciu creat, chiar dacă, în raportul de expertiză, se menționează că reclamantul a suferit un traumatism prin cădere pe scări, generând prima intervenție chirurgicală din octombrie 2007; se impune prezumția că, în absența problemelor sale medicale existente, deja, la membrul inferior drept, generate de accident, nu s-ar fi ajuns la complicațiile survenite, mai apoi, prin căderea pe scări, în urma căreia s-a extras materialul de osteosinteză deteriorat (fila 156), osteosinteza cu placă fiind o procedură practicată de chirurgi chiar la prima intervenție chirurgicală, imediat după accident - 21 noiembrie -09 decembrie 2005 (fila 155). Pentru antrenarea răspunderii civile delictuale fundamentate pe art. 998-999 C. civ., este necesară și dovedirea existenței unui raport de cauzalitate între fapta ilicită și prejudiciu, iar, în configurarea acestuia, nu se poate avea în vedere numai fenomenul-cauză, ci și anumite situații și condiții exterioare care au contribuit precumpănitor la producerea rezultatului vătămător, dobândind un caracter cauzal și alcătuind, împreună cu fenomenul-cauză, așa-numitul complex cauzal.

Pentru aceste considerente, nu a fost reținută nici afirmația pârâtului, în sensul că noile intervenții chirurgicale ar fi fost determinate de o infecție contactată în unitățile spitalicești, deoarece, este evident că, în absența producerii accidentului care l-a și încadrat într-un grad de invaliditate, reclamantul nu ar fi suferit acele intervenții, după cum starea sa psihică, pe fondul suferințelor fizice, nu s-ar fi degradat, astfel cum o demonstrează probele testimoniale administrate cauzei. În concluzie, reclamantul a suferit, după obținerea daunelor morale pentru traumele fizice și psihice încercate în cursul anilor 2005-2006 și avute în vedere de instanța penală, un nou prejudiciu ce-și are originea în același accident de circulație, care a determinat și încadrarea sa în gradul II de invaliditate, conducând la pensionarea sa prematură.

În legătură cu daunele materiale solicitate într-o sumă globală de 6.080 lei, acestea au fost calculate prin raportare la salariul pe care l-ar fi obținut în intervalul 01 iunie 2007-01 aprilie 2010 (exceptând perioada 01 martie 2008-01 septembrie 2009, cât s-a aflat în concediu de creștere copil) și reprezintă diferența dintre acesta și pensia de invaliditate, configurat ca un prejudiciu cauzat de accidentul de circulație și devenit actual zi de zi după rămânerea definitivă a sentinței penale; aceste daune sunt perfect admisibile, întrucât cuantificarea consecințelor, respectiv întinderea prejudiciului, sunt imposibil de stabilit cu anticipație într-o astfel de ipoteză (filele 31 și 52-56 dosar fond).

Și daunele materiale derivând din cheltuielile efectuate cu deplasările la diverse unități spitalicești și procedurile medicale efectuate în vederea remedierii vătămării suferite sunt justificate și se circumscriu reparării integrale a prejudiciului încercat, cu mențiunea că, din cei 3.920 lei pretinși cu acest titlu, nu este probată, cu înscrisurile depuse la dosar, decât suma de 1.605,70 lei (filele 61, 63, 65-69). Sub acest aspect, au fost înlăturate afirmațiile pârâtului, în sensul că daunele materiale nu au fost dovedite, inclusiv în procesul penal, fiind efectuate ulterior pronunțării hotărârilor penale. În raport de dispozițiile art. 54 alin. (2) din Legea nr. 136/1995 și de împrejurarea că autovehiculul ce a cauzat accidentul de circulație pe teritoriul României era asigurat de răspundere civilă în Serbia, prin societatea de asigurare D.D.

Novi Sad Serbia, B.A.A.R. a fost legal chemat în judecată în calitate de pârât, având legitimare procesual pasivă, și desemnând, pentru a-i reprezenta interesele în proces, societatea SC A.R.A. SA. Cu toate demersurile repetate, efectuate atât de părți, cât și de către instanță, nu s-a putut depune o copie lizibilă a poliței de asigurare a autoturismului asigurat în Serbia, care a produs accidentul, pentru a se cunoaște cuantumul maxim al sumei asigurate.

Având în vedere dispozițiile art. 54 alin. (1) și art. 49 alin. (1) din actul normativ sus-menționat și, în special, Ordinul nr. 3108 din 10 decembrie 2004 al C.S.A., în vigoare la data producerii accidentului (2005), conform căruia, în ipoteza unui accident produs pe teritoriul României, limitele de despăgubire se stabilesc prin norme adoptate de această comisie, iar, pentru anul 2005, limita maximă a despăgubirii este de până la 1.000.000.000 lei pentru fiecare persoană, dar nu mai mult de 5.000.000.000 lei, indiferent de numărul persoanelor accidentate, în caz de vătămări corporale sau deces, inclusiv, pentru prejudicii fără caracter patrimonial, instanța a constatat că, prin plata sumei de 50.000 lei, stabilită în procesul penal cu titlu de daune morale, pentru prejudiciul produs până la acel moment, asigurătorul a răspuns parțial, în raport de limita maximă legală a despăgubirii.

Cu alte cuvinte, asigurătorul mai poate răspunde în prezent, față de reclamant, pentru prejudiciul produs de asigurat, prejudiciu născut ulterior procesului penal, dar avându-și sorgintea în același accident, doar în limita diferenței de 50.000 lei, în timp ce pârâtul, autor al faptei prejudiciabile, răspunde în temeiul art. 998-999 C. civ. și numai pentru diferența de despăgubiri, dacă acestea depășesc limita maximă a despăgubirii ce incumbă asigurătorului.

În speță, reclamantul a făcut dovada unui prejudiciu cert de 7.685,70 lei, reprezentând daune materiale (diferența de venituri și cheltuielile făcute cu procedurile medicale la care a fost supus în perioada octombrie 2007-2009), iar, cu titlu de prejudiciu moral, instanța a apreciat, în echitate, că, în raport de suferințele fizice și morale dovedite a fi fost traversate de reclamant în acest interval temporal, determinat de prejudiciul estetic suferit, cu consecințe negative vădite asupra vieții sociale a acestuia, asupra imaginii și izolării sale, suma de 167.314 lei reprezintă o satisfacție echitabilă și rezonabilă, menită să repare, integral, prejudiciul încercat timp de atâția ani.

În raport de dispozițiile art. 49 din Legea nr. 136/1995 corelate cu art. 7 alin. (2) din Ordinul nr. 3108/2004 și cu dispozițiile anexei nr. 3, privind limita maximă a despăgubirilor pentru vătămări corporale, Tribunalul a considerat că acțiunea reclamantului este, parțial, întemeiată. În consecință, a dispus obligarea pârâtului B.A.A.R., reprezentat de SC A. SA, și în calitate de asigurător de răspundere civilă obligatorie pe teritoriul României al societății D.D. Novi Sad Serbia și Muntenegru, emitent al documentului internațional Carte Verde, pentru fapta ilicită produsă de pârâtul persoană fizică, M.C., la plata, către reclamant, a sumei de 50.000 lei, în limita și cu respectarea plafonului maxim legal stabilit pentru anul 2005, sumă ce reprezintă 7.685,70 lei daune materiale și 42.314,30 lei daune morale.

A mai reținut prima instanță că, în speță, nu se pune problema unei răspunderi solidare, contrar celor susținute de pârâtul B.A.A.R., acesta având calitatea de garant legal, derivat din raportul de asigurare obligatorie de răspundere civilă, și care răspunde distinct, în limita maximă stabilită de lege, pentru astfel de situații. Dat fiind cuantumul mai sus acordat al despăgubirilor de ordin moral, de natură a depăși plafonul maxim al despăgubirilor suportate, conform legii, de asigurător, în baza art. 998-999 C. civ., prima instanță a dispus obligarea pârâtului M.C. la plata sumei de 125.000 lei, cu titlu de despăgubiri morale suferite de reclamant ulterior datei de 25 iunie 2007. În temeiul art. 274 alin. (1) C. proc.

civ., a dispus obligarea pârâților aflați în culpă procesuală la plata sumei de 663 lei către reclamant, cu titlu de cheltuieli de judecată, reprezentând onorariu avocațial și costul expertizei efectuate în cauză. Împotriva acestei sentințe au declarat apel pârâtul M.C. și pârâta SC A.R. SA, SC A.V.I.G. SA București, prin Sucursala Timiș, în calitate de corespondent și reprezentant în România a D.D. Novi Sad Serbia - Asigurător Carte Verde. Prin Decizia civilă nr. 67/A din 15 mai 2014, Curtea de Apel Timișoara, secția I civilă, a admis apelul declarat de pârâtul M.C., a schimbat, în parte, sentința civilă apelată, în sensul că a redus cuantumul daunelor morale solicitate de reclamant la suma de 50.000 lei.

A menținut, în rest, dispozițiile hotărârii primei instanțe. A respins apelul declarat de pârâta SC A.R.A.V.I.G. SA București, prin Sucursala Timiș, împotriva aceleiași hotărâri. A obligat-o pe aceasta din urmă să plătească reclamantului suma de 200 lei, cheltuieli de judecată parțiale. În pronunțarea acestei decizii, Curtea a reținut că i ntegritatea fizică a persoanei este un atribut esențial al acesteia, că orice atingere corporală suferită de victimă trebuie compensată pecuniar, nu doar prin sistemul asigurărilor sociale, conform principiului reparării integrale a prejudiciului. A făcut referire la condițiile prejudiciului, prevăzute de lege, pentru ca acesta să fie susceptibil de reparare, la distincția între daunele materiale și cele morale, la posibilitatea producerii ambelor categorii de daune în cazul vătămărilor aduse integrității corporale și sănătații.

A mai arătat că evaluarea prejudiciilor morale pune problema evaluării suferințelor psihice și fizice îndurate de victimă, evaluarea prejudiciului estetic și a prejudiciului de agrement (prin raportare la concepția restrictivă - limitată la pierderea bucuriei unui sport sau a posibilității de a petrece, într-un alt mod, timpul liber sau concepția extinctivă - ce exprimă pierderea calității vieții victimei handicapate, în toate actele sale cotidiene). Având în vedere că prejudiciul de agrement al victimei se va prelungi pe tot parcursul vieți sale, starea anterioară a victimei trebuie luată în considerare, astfel încât să nu se indemnizeze decât pierderea speranței de viață a victimei, imputabilă accidentului.

Principiul reparării prin echivalent a prejudiciilor născute dintr-o daună corporală exprimă, într-o sumă de bani, ceea ce este esențial și strict personal pentru victimă: suferințele sale, prejudiciul său estetic, privarea de bucuriile unei vieți normale. În materia prejudiciului corporal, prin natura lucrurilor, principiul este cel al reparării prin echivalent, prin plata unor despăgubiri bănești. În ziua evaluării prejudiciului printr-o hotărâre judecătorească, mărimea prejudiciului corporal este luată, în mod normal, în considerare, fie prin evaluarea cheltuielilor viitoare medicale sau para-medicale, fie prin evaluarea pierderii veniturilor profesionale sau a prejudiciului funcțional de agrement.

Totuși, viitorul este întotdeauna incert, iar starea victimei poate, fie să se amelioreze, fie să se agraveze, față de previziunile optimiste sau mai pesimiste făcute în momentul adoptării hotărârii. Această agravare sau diminuare, chiar dispariția prejudiciului cauzat prin fapta ilicită, sub aspect procedural, dă dreptul persoanei interesate să se adreseze instanței civile cu o nouă acțiune, pentru a obține, după caz, majorarea, micșorarea sau sistarea despăgubirilor acordate. Agravarea prejudiciului echivalează cu apariția unui nou prejudiciu și, având caracter de certitudine, dă dreptul la o nouă acțiune în justiție, pentru acordarea despăgubirilor.

În acest domeniu, al vătămării aduse integrității corporale și sănătății, revizuirea evaluării prejudiciilor cauzate este posibilă întrucât, pe de o parte, hotărârea pronunțată în materia despăgubirilor nu are autoritate de lucru judecat, în sensul că sunt admisibile cererile pentru reexaminarea acestor despăgubiri, cu nuanțe, după cum cererile au ca obiect majorarea, scăderea sau sistarea plății despăgubirilor acordate și după modalitatea concretă de plată - sumă globală sau prestație periodică, principiu care este aplicat frecvent de instanțele judecătorești. Pe de altă parte, această reevaluare a prejudiciilor este permisă chiar de principiul fundamental al răspunderii civile delictuale - principiul reparării integrale a prejudiciului cauzat.

Astfel, dat fiind specialitatea deosebită a prejudiciilor rezultate din vătămarea integrității corporale sau a sănătății, dacă nu s-ar admite, în anumite, condiții revizuirea evaluărilor, practic, repararea integrală a prejudiciilor suferite nu ar mai fi posibilă. Se impune o distincție între agravarea prejudiciilor și diminuarea lor. În ceea ce privește agravarea prejudiciilor, este necesară o diferențiere între agravarea prejudiciului și, implicit, apariția unui prejudiciu nou. Lato-sensu, agravarea prejudiciului presupune un prejudiciu anterior evaluat, care se agravează, stricto-sensu, agravarea prejudiciului, ca temei al acordării unor despăgubiri suplimentare, impune dovada apariției unui prejudiciu nou, având drept cauză aceeași faptă ilicită.

Deși autoritatea de lucru judecat se opune unei noi cereri, având același obiect cu cererea ce a determinat pronunțarea hotărârii judecătorești anterioare, agravarea prejudiciului este considerată ca un prejudiciu nou, dacă prejudiciul viitor nu a fost evaluat în precedenta hotărâre judecătorească, în alți termeni, dacă se face proba apariției unui prejudiciu nou, cu caracter de certitudine, prejudiciu ce urmează să fie reparat integral. Prejudiciul nou este cel care nu a făcut obiectul niciunei evaluări și al unei reparații anterioare și, ca urmare, atâta timp cât victima nu a cerut reparația, nicio autoritate de lucru judecat a unei hotărâri judecătorești, purtând asupra aceluiași obiect, nu se poate opune la această cerere diferită a victimei.

În practică, s-au acordat despăgubiri suplimentare ca urmare a agravării prejudiciului stabilit de prima hotărâre judecătorească, agravare determinată de aceeași faptă ilicită, cu toate că, în hotărârea pronunțată inițial, despăgubirea a fost acordată sub forma unei sume globale. Întreaga agravare a prejudiciului trebuie să fie despăgubită întrucât incapacitatea funcțională, handicapul, antrenează efectiv cheltuieli noi sau însăși starea victimei este cea care se agravează. Pornind de la aceste considerente de ordin teoretic, Curtea a reținut că demersul judiciar de față, inițiat de reclamantul L.F.C. la 30 aprilie 2010, prin care se solicită daune materiale și morale pentru prejudiciul suferit de acesta, ulterior finalizării procesului penal ce a făcut obiectul Dosarului nr. 1717/252/2006 al Judecătoriei Lugoj, este atât legal, prin prisma dispozițiilor art. 998 și 999 C. civ., cât și întemeiat, susținut și dovedit cu înscrisurile anexate la dosar.

Astfel, este evident că, după pronunțarea sentinței penale nr. 38 din 22 ianuarie 2007, starea sănătății reclamantului, victimă a accidentului rutier produs din culpa pârâtului M.C., la 25 noiembrie 2005, s-a înrăutățit, ceea ce a impus necesitatea efectuării de către acesta a încă trei intervenții chirurgicale - două în Timișoara, în perioada octombrie-noiembrie 2007, și cea de a treia în București, în septembrie 2009, elocvente în acest sens fiind actele medicale aflate la filele 32-36 dosar, susținute și confirmate și de raporturile de expertiză medico-legală, ce au concluzionat că leziunile suferite de reclamant, în accidentul din 25 noiembrie 2005, au suferit complicații deschise, cu timp de 9 luni de îngrijiri medicală, acesta prezentând coxartroză dreaptă incipientă și scurtarea membrului pelvin drept cu 3 cm, ceea ce a necesitat susținere planetară, rezultând, astfel, un prejudiciu morfo-funcțional cu caracter permanent, putând fi asimilat noțiunii de infirmitate fizică permanentă.

Această agravare a stării de sănătate a reclamantului a fost subliniată și confirmată și de probele testimoniale administrate, martorii arătând că reclamantul, pe lângă durerile fizice mari, a suferit și o cădere psihică, devenind o persoană interiorizată, marcată afectiv de agravarea stării de sănătate, cu consecința incapacității gradului doi de invaliditate. În raport de principiul reparării integrale a prejudiciului, susținerile apelantei SC A. SA, privind autoritatea de lucru judecat ce rezultă și s-ar opune din sentința penală nr. 38 din 22 ianuarie 2007 a Judecătoriei Lugoj, prin care s-au acordat (și plătit deja) reclamantului daune materiale și morale, sunt nefondate, întrucât, în domeniul vătămării aduse integrității corporale și sănătății, evaluarea prejudiciilor cauzate este posibilă, hotărârile pronunțate în materia despăgubirilor neavând autoritate de lucru judecat, fiind admisibile cererile pentru reexaminarea acestor despăgubiri.

De asemenea, apar ca nefondate și susținerile apelantului M.C., potrivit cu care nu are nicio culpă în intervențiile chirurgicale efectuate și suportate de reclamant, ulterior procesului penal, fiind evident că accidentul de circulație a cărui victimă a fost reclamantul se află și la baza suferințelor fizice și psihice trăite atât la momentul producerii accidentului, toamna anului 2005, cât și ulterior, urmare a înrăutățirii stării de sănătate. Apărările pârâtului M.C., conform cărora intervențiile chirurgicale ulterioare sunt determinate de culpa exclusivă a reclamantului, care a căzut pe scări, sunt nefondate, întrucât tocmai problemele medicale existente deja la membrul inferior drept, generate de accident, cu complicațiile ulterioare, au creat premisa căderii reclamantului pe scări, eveniment ce nu-i poate fi imputat acestuia.

De altfel, agravarea stării de sănătate a reclamantului și complicațiile ulterioare, care au dus, în final, la încadrarea lui în gradul II de invaliditate și pensionare, au dus, pe lângă suferințele fizice îndurate, și la trăiri psihice profunde, ce au necesitat internări și control medical de specialitate. În concluzie, reclamantul a făcut dovada certă a noului prejudiciu suferit după pronunțarea sentinței penale nr. 38 din 22 ianuarie 2007, iar daunele materiale și morale acordate acestuia sunt susținute și confirmate de înscrisurile anexate la dosar, fiind și în deplină concordanță cu dispozițiile art. 54 și 49 din Legea nr. 136/1995 (în ceea ce privește asigurătorul) și, respectiv, art. 998-999 C. civ., pentru pârâtul persoană fizică, autor al faptei prejudiciabile.

În ceea ce privește daunele morale stabilite în sarcina pârâtului M.C., având în vedere și daunele morale acordate reclamantului prin asigurător, în limita maximă stabilită de lege pentru anul 2005, Curtea a apreciat că suma de 50.000 lei este potrivită pentru recuperarea prejudiciului moral produs, la cuantificarea ei ținându-se seama de toate circumstanțele cauzei și valorificând și practica judiciară națională și europeană în materie. Cu alte cuvinte, fără a subestima prejudiciul moral evident suferit de reclamant, se apreciază că suma solicitată de acesta cu titlu de daune morale - 100.000 euro - este excesivă și încalcă raportul de proporționalitate, având un caracter nerezonabil. Astfel fiind, suma stabilită în sarcina pârâtului M.C.

cu titlu de daune morale - 125.000 lei, nu respectă principiul echității în determinarea cuantumului sumei acordate cu acest titlu, știut fiind că scopul acordării daunelor morale constă în realizarea, în primul rând, a unei satisfacții morale pentru suferințele de același ordin, iar nu a unei satisfacții patrimoniale. Este motivul pentru care aprecierea unor asemenea daune se realizează în echitate, păstrând principiul proporționalității și justului echilibru între natura valorilor lezate și sumele acordate. În raport de acestea, Curtea a reținut că că daunele morale stabilite de prima instanță în sarcina pârâtului M.C., de 125.000 lei, nu respectă funcția compensatorie morală ce trebuie dată unor astfel de despăgubiri, stabilind cuantumul daunelor morale datorate de acesta la 50.000 lei.

Potrivit acestor considerente, în baza art. 296 C. proc. civ., a respins apelul declarat de pârâta SC A.R.A.V.I.G. SA București, prin Sucursala Timiș, împotriva sentinței civile atacate; a admis apelul declarat de pârâtul M.C. împotriva aceleiași sentințe, pe care a schimbat-o în parte, în sensul că a redus cuantumul daunelor morale solicitate de reclamant la suma de 50.000 lei; a menținut, în rest, dispozițiile hotărârii primei instanțe. În baza art. 274 C. proc. civ., în raport cu soluția de respingere a apelului declarat de pârâta SC A.R.A.V.I.G. SA București, prin Sucursala Timiș, a dispus obligarea acesteia la plata, către reclamant, a sumei de 200 lei, cheltuieli de judecată parțiale. Împotriva acestei decizii au declarat recurs reclamantul L.F.C.

și pârâtul M.C. I. Recurentul reclamant L.F.C. a criticat hotărârea pentru următoarele: 1. Decizia recurată nu cuprinde motivele pe care se sprijină sau cuprinde motive contradictorii ori străine de natura pricinii (art. 304 pct. 7 C. proc. civ.). Decizia nu indică motivele pentru care instanța de apel a apreciat că daunele morale acordate de instanța de fond nu respectă principiul echității și al reparării integrale a prejudiciului suferit și probat. Mai mult, Curtea nu a ținut seama de sentința penală 38 din 22 ianuarie 2007 pronunțată în Dosarul nr. 1717/252/2006, rămasă irevocabilă prin Decizia penală nr. 683/R din 25 iunie 2007 pronunțată de Curtea de Apel Timișoara, prin care s-au acordat daune morale de 50.000 lei pentru 90 zile îngrijiri medicale, raportat la principiul proporționalității și justului echilibru între natura valorilor lezate și sumele acordate.

Dacă s-ar fi respectat propria practică judiciară a Curții de Apel Timișoara, raportat la o perioadă de trei ori mai mare de zile de îngrijiri medicale - 6 luni, cu infirmitate permanentă (așa cum se precizează în raportul de expertiză medico-legală efectuat în cauză), suma care ar fi trebuit să fie acordată ar fi fost de cel puțin trei ori mai mare, pentru a putea compensa, moral, prejudiciul suferit și probat, raportat la numărul de intervenții chirurgicale și la problemele psihice de care reclamantul suferă și în prezent. Totodată, în motivarea hotărârii, se face, strict, referire la diminuarea cuantumului despăgubirilor morale stabilite în sarcina pârâtului apelant M.C., iar în dispozitivul deciziei recurate se face referire la „cuantumul daunelor morale solicitate de reclamant”, existând o contradictorialitate între motivarea instanței de apel și dispozitiv, contrar caracterului devolutiv al apelului.

De asemenea, instanța de apel a respins apelul pârâtei SC A.R.A.V.I.G. SA București, motivat de autoritatea de lucru judecat referitoare la despăgubirile morale acordate în Dosarul nr. 1717/252/2006, fără, însă, a face vreo referire la calitatea sa, de reprezentant și corespondent al pârâtei D.D. Novi Sad Serbia și Muntenegru, calitate în care aceasta trebuia să fie obligată la plata despăgubirilor morale, raportat la dispozițiile art. 49 alin. (1) din Legea nr. 136/1995 și la Regulamentul General al Consiliului Birourilor Convenției Internaționale Carte Verde, art. 3.2. și 3.5., aflat la dosarul cauzei. Asigurătorul, prin reprezentant, trebuia să fie obligat la plata daunelor materiale și morale în limitele contractului de asigurare Carte Verde și, în mod excepțional, în lipsa unui corespondent, B.A.A.R.

este obligat la plata despăgubirilor în limitele stabilite de asigurarea Carte Verde - Regulamentul General al Consiliului Birourilor Convenției Internaționale Carte Verde, art. 3.1. și 3.2. - ipoteză neaplicabilă în speță. În privința cheltuielilor de judecată acordate de instanța de apel, deși a respins, în totalitate, apelul declarat de SC A.R.A.V.I.G. SA București, nu a acordat cheltuielile de judecată care ar fi trebuit să cada în sarcina acesteia, respectiv cele legate de traducerea actelor din română în sârbă, obligație care incumba apelantei și pe care recurentul a îndeplinit-o, la solicitarea expresă a instanței, pentru a evita o nouă tergiversare a cauzei, determinat de poziția procesuală a pârâtei D.D.

Novi Sad Serbia și Muntenegru, prin reprezentant. 2. Instanța de apel a pronunțat o hotărâre lipsită de temei legal, dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a legii, câtă vreme motivele ei nu permit să se constate dacă elementele de fapt necesare pentru justificarea aplicării legii se regăsesc în cauză, pe de-o parte, iar, pe de altă parte, recurgând la textele de lege aplicabile speței, fie le-a încălcat în litera și spiritul lor, fie le-a aplicat greșit, interpretarea dată fiind eronată (art. 304 pct. 9 C. proc. civ.). Curtea a încălcat dispozițiile art. 49 din Legea nr. 136/1995, care statuează, în mod obligatoriu, că instanța trebuie să țină seama, la stabilirea daunelor civile, de nivelul maxim prevăzut de contractul de asigurare, în speță, asigurarea Carte Verde.

Conform acestui act, cu putere de lege între părțile contractante, potrivit art. 969 C. civ., instanța avea obligația legală să indice cine suportă cuantumul despăgubirilor morale acordate în sarcina apelantului pârât M.C., în limita contractului de asigurare încheiat și necontestat de părți. Instanța de apel, în mod greșit, a preluat motivarea instanței de fond raportat la persoana care suportă cuantumul despăgubirilor morale acordate, referindu-se la dispozițiile Ordinului nr. 3108/2004 al C.S.A., care vizează, strict, obligațiile societăților de asigurare românești care trebuie să se alinieze normelor CE, dispoziție legală inaplicabilă societății de asigurare sârbești. 3. Instanța de apel nu s-a pronunțat asupra unui mijloc de apărare sau unei dovezi administrate, care era hotărâtoare pentru dezlegarea pricinii, neținând seama de actele depuse de intimata D.D.

Novi Sad Serbia și Muntenegru (art. 304 pct. 10 C. proc. civ.). La dosarul cauzei s-a depus de către apelanta pârâtă SC A.R.A.V.I.G. SA București, în calitate de corespondent și reprezentant al asigurătorului D.D. Novi Sad Serbia și Muntenegru, la data de 20 februarie 2014, limita de asigurare obligatorie Carte Verde pentru Serbia, în anul 2005, respectiv de 100.000 dolari SUA/victimă, la media cursului valutar al dolarului de 3,097 lei/dolari SUA Recurentul reclamant a solicitat admiterea căii de atac și modificarea deciziei recurate, în sensul admiterii, în parte, a apelurilor, doar sub aspectul obligării S.C. Asirom Vienna Insurance Group S.A. București la plata despăgubirilor stabilite de prima instanță, cu menținerea cuantumului reținut de Tribunal.

II. Recurentul pârât M.C. a criticat decizia, pentru următoarele motive: 1. Prin sentința penală definitivă, în ceea ce privește latura civilă a cauzei, au fost admise, în parte, pretențiile reclamantului, recurentul pârât și societatea de asigurări fiind obligați la plata daunelor materiale și morale. Cererea reclamantului, privind daunele materiale, a fost admisă în parte, fiind stabilite pentru acoperirea întregului prejudiciu moral suferit ca urmare a vătămărilor corporale (fila 6 din sentința penală nr. 38 din 22 ianuarie 2007 pronunțată de Judecătoria Lugoj - „a suferit mai multe intervenții chirurgicale, pensionat în gradul II de invaliditate, viața s-a schimbat în totalitate față de perioada anterioară accidentului, suferințele fizice au produs traume psihice etc.”).

Este evident că, la pronunțarea hotărârii, instanțele au avut în vedere întregul prejudiciu moral suferit. Daunele morale reprezintă o despăgubire aferentă traumelor fizice și psihice suferite și nu un mijloc de îmbogățire a unei persoane; or, reclamantul, prin pretențiile deja încasate, de 50.000 lei, și pretențiile în cuantum de 100.000 euro, solicitate în prezenta acțiune, urmărește să obțină, necuvenit, sume de bani, pe care nu le-ar fi încasat din venitul său în zeci de ani de muncă. La stabilirea despăgubirilor se impune a se avea în vedere și plafonul maxim stabilit prin polița de asigurare obligatorie Carte Verde. 2. În ceea ce privește daunele materiale solicitate, reprezentând pretinse diferențe între salariu și pensie, acestea sunt nefondate, întrucât reclamantul beneficiază de drepturi de asigurări sociale, iar, în fața instanței penale, nu a formulat astfel de pretenții.

Daunele materiale acordate, reprezentând diferența dintre drepturile de asigurări sociale și drepturile salariale obținute la data accidentului rutier, sunt nefondate și calculate plecând de la premisa eronată că reclamantul ar fi obținut același venit până la vârsta de pensionare. Or, acest aspect este incert și imprevizibil, veniturile unei persoane de-a lungul timpului putând crește sau descrește. Conform cu susținerile reclamantului din cuprinsul acțiunii, acesta arată, în esență, că a contractat o infecție intraspitalicească (igienizare incorectă sală de operație), s-au rupt tijele de fixare femur, etc., sens în care a fost nevoit să suporte tratament suplimentare, deplasări la alte clinici din țară, noi intervenții chirurgicale etc., care nu sunt determinate de culpa recurentului, ci sunt un caz clar de „malpraxis” medical, sens în care pârâtul nu poate fi obligat la plata de despăgubiri materiale, sub acest aspect.

Mai mult, reclamantul a suferit traumatisme prin cădere pe scări, fapt pentru care, eronat, instanța de fond l-a obligat pe recurent la despăgubiri. Se reține că reclamantul a căzut pe scări, ca urmare a traumelor suferite în accident, prezumție absolut nefondată, în condițiile în care este un fapt notoriu că există nenumărate persoane care se autoaccidentează, prin cădere, inclusiv pe scări, deși sunt perfect sănătoase. 3. Susține că nu datorează nici daune morale, prejudiciul psihic nefiind creat din culpa sa. Sub un ultim aspect, instanțele de fond și apel, deși aveau la dispoziție pârghiile legale pentru a afla care este plafonul de despăgubire maxim acordat de polița Carte Verde, în anul 2005, s-au pronunțat doar raportat la plafonul maxim prevăzut de norma legală română, deși art. 49 alin. (1) din Legea nr. 136/1995 dispune că asigurătorul răspunde la nivelul maxim dintre cel prevăzut de legea internă și cel prevăzut în polița de asigurare.

Solicită să se ceară autorităților competente ale Republicii Serbia comunicarea plafonului maxim de asigurare, prevăzut de polița Carte Verde, pentru a putea decide în consecință. Polița Carte Verde avea un plafon de asigurare mult mai mare, în acea perioadă. De asemenea, instanța de apel nu a avut în vedere împrejurarea că legiuitorul a stabilit cuantumuri de despăgubiri, în cazul polițelor de asigurare, generoase, raportat și la veniturile și situația economică din România. Astfel că obligarea recurentului la plata unor daune morale, cu depășirea plafonului maxim, reprezintă, în realitate, o îmbogățire fără just temei a reclamantului intimat și nu o reparație echitabilă a prejudiciului moral suferit.

Recurentul pârât a solicitat admiterea recursului, modificarea deciziei recurate, în sensul admiterii apelului, cu consecința respingerii acțiunii civile, ca netemeinică și nelegală, în principal, iar, în subsidiar, cu acordarea unei despăgubiri limitate la plafonul maxim prevăzut de polița de asigurare obligatorie Carte Verde. În dosar nu s-au formulat întâmpinări. Înalta Curte a acordat termen de judecată pentru depunerea poliței de asigurare în discuție, sub acest aspect fiind depuse înscrisurile de la filele 47-55 dosar recurs, de către avocatul recurentului reclamant. Recurentul reclamant a depus o precizare a cererii de recurs, la 20 ianuarie 2015, în care a arătat că indicarea temeiului legal al art. 304 pct. 10 C. proc.

civ. reprezintă o eroare de dactilografiere, susținând că recursul este argumentat pe motivele de nelegalitate reglementate de art. 304 pct. 7 și 9 din același cod. Analizând decizia civilă recurată în raport de criticile formulate și de dispozițiile art. 304 pct. 7 și 9 C. proc. civ. (recursul reclamantului), respectiv de dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ. (recursul pârâtului), Înalta Curte constată că ambele recursuri sunt nefondate, pentru următoarele considerente: I.1. Susținerile recurentului reclamant subsumate acestui punct din cererea de recurs vizează, în realitate, două motive de nelegalitate, și anume cele prevăzute de art. 304 pct. 7 și 9 C. proc. civ., și vor fi examinate din această perspectivă.

Astfel, criticile referitoare la nemotivarea deciziei, sub aspectul încălcării principiilor care guvernează repararea prejudiciului suferit de recurent și limitele reparării, încălcare constatată de Curtea de Apel în ceea ce privește sentința apelată, precum și la pretinsa contradicție între considerentele și dispozitivul hotărârii instanței de control judiciar, se subsumează cazului de modificare prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ. și sunt neîntemeiate. Mai întâi, trebuie precizat că obligația de plată a daunelor morale și cuantumul lor au fost contestate în ambele apeluri declarate în cauză, deci, atât de pârâta SC A.R.A.V.I.G. SA București, prin Sucursala Timiș, cât și de pârâtul M.C.

Instanța de apel a respins apelul declarat de pârâtă, păstrând, în consecință, obligația de plată a daunelor morale de către aceasta, în sumă de 42.314,30 lei, astfel cum a dispus prima instanță, și a admis apelul declarat de pârâtul persoană fizică, reducând valoarea daunelor morale stabilite în sarcina sa, de la 125.000 de lei la 50.000 de lei. În absența apelului reclamantului împotriva hotărârii primei instanțe, obiect al recursului declarat de acesta nu îl pot forma decât daunele morale la care a fost obligat pârâtul M.C. și care au fost diminuate de către instanța de apel. Sub acest aspect, contrar susținerilor recurentului, Curtea nu a procedat la micșorarea daunelor morale stabilite în sarcina pârâtului persoană fizică determinat de împrejurarea că ar fi constatat încălcarea de către prima instanță a principiului reparării integrale a prejudiciului produs părții menționate, pentru a se pune problema argumentării unei asemenea susțineri.

Dimpotrivă, raportat la acest principiu, instanța de apel, în calea de atac declarată de SC A.R.A.V.I.G. SA București, a menținut cuantumul daunelor morale stabilite în sarcina asigurătorului, respingând, în consecință, apelul formulat de persoana juridică. În ceea ce privește argumentele pentru care Curtea a diminuat, în considerarea principiului echității, daunele morale la care a fost obligat pârâtul M., instanța de apel a arătat că suma de bani solicitată de reclamant cu acest titlu, de 100.000 euro, este excesivă și încalcă raportul de proporționalitate și justul echilibru între natura valorilor lezate și daunele acordate. A mai făcut referire la scopul acordării daunelor morale, reprezentat de asigurarea unei satisfacții morale pentru prejudiciul suferit, iar nu a uneia de ordin patrimonial.

De asemenea, în ansamblul criteriilor avute în vedere de Curte, în aprecierea daunelor morale cuvenite reclamantului, instanța de control judiciar s-a raportat și la circumstanțele cauzei, pe care le-a detaliat pe larg cu ocazia expunerii situației de fapt, la jurisprudența națională și europeană în materie, precum și la suma de bani stabilită cu același titlu în sarcina asigurătorului. Prin urmare, nu se poate considera că instanța de apel nu și-ar fi fundamentat, în fapt și în drept, soluția pronunțată asupra daunelor morale stabilite în sarcina persoanei fizice, pentru a fi incident cazul de nelegalitate referitor la nemotivarea deciziei, prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ.

În plus, pornind de la semnificația semantică a termenului de „echitate”, provenit din latinescul „ecvitas” și care înseamnă „nepărtinire”, „cumpătare”, „dreptate”, principiul echității în sine are un conținut foarte clar, care nu presupune explicații în plus față de însuși înțelesul lui, astfel definit. În realitate, deși învocă argumente legate de nemotivarea deciziei recurate, reclamantul este nemulțumit de evaluarea Curții asupra cuantumului daunelor morale, raportat inclusiv la principiul echității, evaluare care nu poate forma obiect al recursului, întrucât nu reprezintă un aspect de legalitate a hotărârii, ci aprecierea instanței, legată de fundamentarea propriului raționament juridic și cu o anumită încărcătură de subiectivism, specific materiei reparării daunelor morale.

Referitor la contradicția dintre considerentele deciziei atacate și dispozitivul acesteia, sub aspectul daunelor morale acordate reclamantului, nu există niciun dubiu cu privire la cuantumul sumei de bani respective. În dispozitivul hotărârii, Curtea a menționat reducerea daunelor morale la 50.000 de lei în apelul declarat de pârâtul persoană fizică, cale de atac pe care a admis-o, explicitând, în considerente, motivele pentru care a procedat în acest sens. Ca rezultat al admiterii apelului declarat de pârâtul persoană fizică, a schimbat, în parte, sentința, doar în ceea ce privește daunele morale la care a fost obligat pârâtul M.C. de către prima instanță. A menținut celelalte dispoziții ale hotărârii primei instanțe.

Apelul declarat de asigurător a fost respins, instanța de control judiciar menținând, deci, daunele morale stabilite în sarcina acestuia de către Tribunal și prezentând, în partea motivată a deciziei, argumentele pentru care a pronunțat soluția respectivă, astfel cum au fost expuse și în cuprinsul prezentei hotărâri de recurs. În concluzie, raportat la tehnica de redactare a deciziei, pretențiile reclamantului privind daunele morale au fost reduse în apel la 50.000 de lei doar în ceea ce privește cererea îndreptată împotriva pârâtului persoană fizică, fiind menținută hotărârea Tribunalului sub aspectul daunelor morale stabilite în sarcina asigurătorului, respectiv pentru suma de 42.314,301 lei.

Această soluție corespunde motivării expuse în considerentele deciziei, nefiind, ca atare, întrunite cerințele motivului de nelegalitate reglementat de art. 304 pct. 7 C. proc. civ. În ceea ce privește susținerile subsumate motivului de modificare prevăzut de art. 304 pct. 9 din același cod, nici acestea nu pot fi primite. Contrar afirmațiilor recurentului, Curtea a ținut seama de sentința penală nr. 38 din 22 ianuarie 2007 a Judecătoriei Lugoj, rămasă definitivă, la care a făcut referire în mai multe rânduri, pe parcursul considerentelor deciziei recurate, și care a constituit punctul de plecare în funcție de care a stabilit atât prejudiciul suferit de reclamant ulterior acestei hotărâri, cât și limitele cuantumului sumei acordate în procesul de față, raportat la despăgubirile stabilite prin hotărârea penală.

Sub acest ultim aspect, în cuantificarea daunelor morale la care a fost obligat pârâtul M., instanța de apel a avut în vedere și daunele la care a fost obligat, cu acest titlu, asigurătorul, iar, raportat la acesta din urmă, Curtea a menținut soluția primei instanțe, care a stabilit daunele suportate de asigurător la 50.000 de lei, în funcție de nivelul maxim al despăgubirilor aferente anului 2005, de 100.000 de lei, și suma deja plătită conform sentinței penale, de 50.000 de lei (în acest cuantum intrând daune materiale și morale).

Nu se poate considera, deci, că instanța de apel ar fi omis, în cuantificarea daunelor morale cuvenite reclamantului, sentința penală în care a fost evaluat prejudiciul inițial, suferit de acesta ca urmare a accidentului produs în 2005. Comparația susținută de recurent, între despăgubirile stabilite în procesul penal și cele care ar fi trebuit acordate în litigiul de față, în funcție de numărul de zile de îngrijiri medicale și de celelalte consecințe suportate de recurent în planul drepturilor nepatrimoniale, este neavenită.

Chiar dacă daunele morale acordate în procesul penal, cât și cele din procesul civil, au la bază aceeași cauză, respectiv accidentul produs în anul 2005, evaluarea realizată de instanțele care au instrumentat aceste litigii nu poate comporta o corespondență strict matematică, în sensul că, la un număr mai mare de zile de îngrijiri medicale, în mod automat, suma de bani cuvenită victimei accidentului trebuie să fie mai mare proporțional cu numărul crescut al acestor zile. Pe lângă faptul că aprecierea instanțelor, în cuantificarea prejudiciului, se fundamentează pe circumstanțele particulare din fiecare proces, această apreciere reprezintă și atributul exclusiv al organului judiciar, necenzurabil în recurs, pentru motivele deja evidențiate în precedent.

Cât privește soluția de respingere a apelului declarat de asigurător, în a cărei motivare s-ar fi omis referirea la calitatea de reprezentant și corespondent al societății sârbești și care ar fi atras, în opinia recurentului, plata daunelor în alte limite decât cele avute în vedere de prima instanță, respectiv în limitele contractului de asigurare, iar nu potrivit cuantumului despăgubirilor indicat în legea internă, nici această susținere nu poate fi primită. Stabilirea unui alt nivel al despăgubirilor decât cel avut în vedere de prima instanță, respectiv unul favorabil reclamantului și dezavantajos pentru societatea de asigurare, nu putea avea loc în absența apelului declarat de către recurentul reclamant, indiferent de motivele pentru care Tribunalul ar fi reținut un cuantum greșit al daunelor acordate, în opinia recurentului, aplicarea dispozițiilor legale interne, în loc de clauzele contractului de asigurare.

Or, reclamantul nu a atacat hotărârea primei instanțe, astfel încât nu poate pretinde, în prezentul recurs, majorarea daunelor morale stabilite în favoarea sa și în dezavantajul societății de asigurare, prin sentință. Sub acest aspect, trebuie reținut că nu constituie motiv de ordine publică, criticile referitoare la interpretarea și aplicarea greșită a legii, decât în ipoteza în care s-ar pune problema ocrotirii unui interes general, ceea ce nu este cazul în speță, interesul reclamantului, ca victimă a accidentului, de a pretinde o anumită sumă de bani de la asigurător, fiind unul particular, strict legat de persoana sa. Susținerile vizând neacordarea către reclamant a cheltuielilor de judecată în apel, raportat la soluția dată căii de atac declarate de asigurător, sunt, de asemenea, neîntemeiate.

Recurentul a solicitat obligarea societății de asigurare la plata contravalorii traducerii actelor ce se impunea a fi comunicate în străinătate către asigurătorul sârb, determinat de respingerea, în integralitate, a apelului declarat de această parte. Modalitatea de soluționare a apelului declarat de asigurător reprezintă doar un element subsidiar în examinarea acestei critici, în condițiile în care, pentru ipoteza traducerii unor acte ce trebuie comunicate în străinătate, în limba statului respectiv, există dispoziții legale ce definesc categoria persoanelor ce trebuie să suporte cheltuielile legate de traducere. Astfel, potrivit art. 7 lit. b) din Legea nr. 189/2003 privind asistența judiciară internațională în materie civilă și comercială, în forma în vigoare la data efectuării traducerilor respective (legea publicată în M. Of.

din 5 august 2009), traducerea documentelor ce se comunică în străinătate se realizează prin grija autorităților judiciare române și pe cheltuiala părților interesate, în afară de cazurile în care părțile sunt scutite de plata cheltuielilor judiciare. Recurentului i s-a pus în vedere, la termenul din 23 ianuarie 2014, să depună la dosar copii de pe acțiune, de pe hotărârea primei instanțe și de pe motivele de apel, cu traducerile aferente în limba sârbă, în vederea comunicării acestor documente către asigurătorul D.D. Novi Sad Serbia, partea nefăcând niciun fel de opoziție la măsura instanței, dimpotrivă, îndeplinind obligația stabilită în sarcina sa.

Pe de altă parte, în prezentul recurs, reclamantul nu face nicio referire la dispoziția legală sus-menționată și, cu atât mai puțin, o combate, în sensul de a preciza argumentele pentru care nu ar face parte din categoria „persoanelor interesate” în desfășurarea procesului, pe cheltuiala cărora se asigură, potrivit legii, traducerea documentelor ce se transmit în altă țară. În aceste condiții, Înalta Curte constată că recurentul este „persoană interesată” în sensul art. 7 lit. b) din Legea nr. 289/2003, în desfășurarea procesului și, deci, în mod corect, au fost stabilite cheltuielile legate de traducerea documentelor în limba sârbă, cu atât mai mult cu cât litigiul a pornit la inițiativa sa, nu a co