ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 522/2015

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 522/2015 (Înalta Curte de Casație și Justiție)

Asupra cauzei civile

de față, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată la 30 aprilie 2010,

pe rolul Tribunalului Timiș, secția I civilă, astfel cum a fost completată,

reclamantul L.F.C. a solicitat, în contradictoriu cu pârâții M.C., B.A.A.R. și

SC A.R.A. SA, pentru D.D. Novi Sad Serbia, obligarea acestora la plata sumei de

10.000 lei reprezentând daune materiale și 100.000 de euro reprezentând daune

morale, apărute după data de 25 iunie 2007, rezultate în urma complicațiilor

vătămării corporale suferite ca urmare a accidentului produs de primul pârât la

21 noiembrie 2005, cu cheltuieli de judecată.

Prin sentința civilă nr.

1815/PI din 19 iunie 2013 pronunțată de Tribunalul Timiș, secția I civilă, s-a

admis, în parte, acțiunea formulată de reclamant, astfel cum a fost precizată.

S-a dispus obligarea

pârâtului B.A.A.R., reprezentat de SC A.R.A. SA, și în calitate de asigurător

de răspundere civilă obligatorie pe teritoriul României al societății D.D. Novi

Sad Serbia și Muntenegru, emitent al documentului internațional Carte Verde,

pentru fapta ilicită produsă de pârâtul persoană fizică M.C., la plata către

reclamant a sumei de 50.000 lei, în limita și cu respectarea plafonului maxim

legal stabilit pentru anul 2005, sumă reprezentând 7.685,70 lei cu titlu de

daune materiale și 42.314,30 lei, cu titlu de daune morale.

S-a dispus obligarea

pârâtului M.C. la plata sumei de 125.000 lei cu titlu de despăgubiri morale

suferite de reclamat ulterior datei de 25 iunie 2007, precum și obligarea

pârâților la plata sumei de 663 lei cu titlu de cheltuieli de judecată către

reclamant.

Pentru a hotărî

astfel, instanța de fond a reținut că, prin sentința penală nr. 38 din 22

ianuarie 2007 pronunțată de Judecătoria Lugoj, rămasă definitivă și

irevocabilă, pârâtul din prezenta cauză, M.C., a fost condamnat la o pedeapsă

cu doi ani de închisoare pentru săvârșirea infracțiunii de vătămare corporală

din culpă, cu suspendarea condiționată a executării pedepsei aplicate.

Totodată, în soluționarea laturii civile a cauzei penale, inculpatul menționat

a fost obligat la plata sumei de 50.000 lei cu titlu de daune morale către

partea civilă constituită, L.F.C., reclamantul din cauza pendinte.

S-a constatat,

totodată, prin dispozitivul sentinței penale, că asigurătorul SC A.R.A. SA,

Sucursala Timiș, reprezentant al SC A. SA București, mandatată să gestioneze

dosarul de daună de B.A.A.R. - asigurător de răspundere civilă obligatorie

pentru D.D. Novi Sad, emitent de document internațional Carte Verde, răspunde

în limita sumei asigurate în anul producerii accidentului, 2005.

Suma acordată cu

titlu de daune morale reclamantului, parte civilă în dosarul penal, a fost

achitată (filele 119-120 dosar fond).

Ulterior finalizării

procesului penal, reclamantul a continuat, însă, să suporte repercusiunile

negative ale accidentului de circulație a cărui victimă a fost, dat fiind că

vătămările produse prin accident s-au agravat, starea sa de sănătate

deteriorându-se și fiind nevoit să suporte încă trei intervenții chirurgicale -

două în Timișoara, în perioada octombrie - noiembrie 2007, și una în București,

în septembrie 2009, astfel cum evidențiază actele medicale (filele 32-36

dosar), raportul de expertiză medico-legală efectuat în cauză (filele 95-97 și

155-157 dosar fond), intervenții la membrul inferior drept afectat prin

accident, la care suferise deja, pe timpul derulării procesului penal, mai multe

operații, urmare cărora a și fost încadrat în gradul II de invaliditate și

pensionat, potrivit deciziei asupra capacității de muncă din 10 octombrie 2006,

reținută și în hotărârile penale pronunțate (fila 30 dosar fond).

Au fost reținute și

concluziile raportului de expertiză medico-legală, potrivit cărora reclamantul

a necesitat, de la data producerii leziunilor, în prezența complicațiilor

descrise, un interval de 9 luni de îngrijiri medicale, prezentând coxartroză

dreaptă incipientă și scurtarea membrului pelvin drept cu 3 cm, necesitând

susținere plantară, ceea ce se constituie într-un prejudiciu morfofuncțional cu

caracter permanent, putând fi asimilat noțiunii de „infirmitate fizică

permanentă”.

Probele testimoniale

administrate în cauză (filele 85 și 92 dosar fond) evidențiază, la rândul lor,

nu doar durerile acuzate de reclamant și generate de starea sănătății lui

fizice, ci, mai ales, starea sa psihică, ce, după survenirea accidentului și

intervențiile chirurgicale multiple la care a fost nevoit să recurgă, s-a

modificat, dovadă stând, în acest sens, comportamentul schimbat al

reclamantului, care, dintr-o persoană activă - profesor de sport, care practica

dans sportiv - a devenit o persoană retrasă, marcată emoțional de experiențele

trăite și de aspectul actual al membrului inferior accidentat, fiind nevoit să

urmeze și un tratament psihiatric periodic.

Antrenarea răspunderii

civile delictuale în temeiul normelor C. civ. - art. 998-1003 C. civ., are, ca

finalitate, repararea integrală a prejudiciului cauzat prin fapta ilicită,

înțelegând aici nu doar prejudiciul efectiv suferit (damnum emergens), ci și

câștigul nerealizat (lucrum cessans).

Chiar și în situația

în care s-a stabilit cuantumul despăgubirilor (morale, în speță) printr-o sumă

globală, prin hotărâre judecătorească definitivă, și, de principiu, întinderea

despăgubirilor acordate global nu poate fi modificată, se recunoaște în mod

constant, pe cale jurisprudențială, că și pentru prejudiciile viitoare (care se

configurează a fi ulterioare pronunțării hotărârii), mai ales în situația

vătămării sănătății și a integrității corporale, avându-și sorgintea în aceeași

faptă ilicită, victima este îndreptățită, în virtutea principiului reparării

integrale a prejudiciului, la obținerea de despăgubiri, fără a se putea reține,

contrar celor afirmate de pârât, că acestea (despăgubirile) reprezintă un folos

necuvenit.

În speță, accidentul

de circulație a cărui victimă a fost reclamantul se află și la baza

suferințelor fizice și psihice trăite în toamna anului 2007 și ulterior,

circumscrise, așadar, unui nou prejudiciu creat, chiar dacă, în raportul de

expertiză, se menționează că reclamantul a suferit un traumatism prin cădere pe

scări, generând prima intervenție chirurgicală din octombrie 2007; se impune

prezumția că, în absența problemelor sale medicale existente, deja, la membrul

inferior drept, generate de accident, nu s-ar fi ajuns la complicațiile

survenite, mai apoi, prin căderea pe scări, în urma căreia s-a extras

materialul de osteosinteză deteriorat (fila 156), osteosinteza cu placă fiind o

procedură practicată de chirurgi chiar la prima intervenție chirurgicală,

imediat după accident - 21 noiembrie -09 decembrie 2005 (fila 155).

Pentru antrenarea

răspunderii civile delictuale fundamentate pe art. 998-999 C. civ., este

necesară și dovedirea existenței unui raport de cauzalitate între fapta ilicită

și prejudiciu, iar, în configurarea acestuia, nu se poate avea în vedere numai

fenomenul-cauză, ci și anumite situații și condiții exterioare care au

contribuit precumpănitor la producerea rezultatului vătămător, dobândind un

caracter cauzal și alcătuind, împreună cu fenomenul-cauză, așa-numitul complex

cauzal.

Pentru aceste

considerente, nu a fost reținută nici afirmația pârâtului, în sensul că noile

intervenții chirurgicale ar fi fost determinate de o infecție contactată în

unitățile spitalicești, deoarece, este evident că, în absența producerii

accidentului care l-a și încadrat într-un grad de invaliditate, reclamantul nu

ar fi suferit acele intervenții, după cum starea sa psihică, pe fondul

suferințelor fizice, nu s-ar fi degradat, astfel cum o demonstrează probele

testimoniale administrate cauzei.

În concluzie, reclamantul

a suferit, după obținerea daunelor morale pentru traumele fizice și psihice

încercate în cursul anilor 2005-2006 și avute în vedere de instanța penală, un

nou prejudiciu ce-și are originea în același accident de circulație, care a

determinat și încadrarea sa în gradul II de invaliditate, conducând la

pensionarea sa prematură.

În legătură cu daunele

materiale solicitate într-o sumă globală de 6.080 lei, acestea au fost

calculate prin raportare la salariul pe care l-ar fi obținut în intervalul 01

iunie 2007-01 aprilie 2010 (exceptând perioada 01 martie 2008-01 septembrie 2009,

cât s-a aflat în concediu de creștere copil) și reprezintă diferența dintre

acesta și pensia de invaliditate, configurat ca un prejudiciu cauzat de

accidentul de circulație și devenit actual zi de zi după rămânerea definitivă a

sentinței penale; aceste daune sunt perfect admisibile, întrucât cuantificarea

consecințelor, respectiv întinderea prejudiciului, sunt imposibil de stabilit

cu anticipație într-o astfel de ipoteză (filele 31 și 52-56 dosar fond).

Și daunele materiale

derivând din cheltuielile efectuate cu deplasările la diverse unități

spitalicești și procedurile medicale efectuate în vederea remedierii vătămării

suferite sunt justificate și se circumscriu reparării integrale a prejudiciului

încercat, cu mențiunea că, din cei 3.920 lei pretinși cu acest titlu, nu este

probată, cu înscrisurile depuse la dosar, decât suma de 1.605,70 lei (filele

61, 63, 65-69). Sub acest aspect, au fost înlăturate afirmațiile pârâtului, în

sensul că daunele materiale nu au fost dovedite, inclusiv în procesul penal, fiind

efectuate ulterior pronunțării hotărârilor penale.

În raport de

dispozițiile art. 54 alin. (2) din Legea nr. 136/1995 și de împrejurarea că autovehiculul

ce a cauzat accidentul de circulație pe teritoriul României era asigurat de

răspundere civilă în Serbia, prin societatea de asigurare D.D. Novi Sad Serbia,

B.A.A.R. a fost legal chemat în judecată în calitate de pârât, având legitimare

procesual pasivă, și desemnând, pentru a-i reprezenta interesele în proces,

societatea SC A.R.A. SA.

Cu toate demersurile

repetate, efectuate atât de părți, cât și de către instanță, nu s-a putut

depune o copie lizibilă a poliței de asigurare a autoturismului asigurat în

Serbia, care a produs accidentul, pentru a se cunoaște cuantumul maxim al sumei

asigurate.

Având în vedere

dispozițiile art. 54 alin. (1) și art. 49 alin. (1) din actul normativ

sus-menționat și, în special, Ordinul nr. 3108 din 10 decembrie 2004 al C.S.A.,

în vigoare la data producerii accidentului (2005), conform căruia, în ipoteza

unui accident produs pe teritoriul României, limitele de despăgubire se

stabilesc prin norme adoptate de această comisie, iar, pentru anul 2005, limita

maximă a despăgubirii este de până la 1.000.000.000 lei pentru fiecare

persoană, dar nu mai mult de 5.000.000.000 lei, indiferent de numărul persoanelor

accidentate, în caz de vătămări corporale sau deces, inclusiv, pentru

prejudicii fără caracter patrimonial, instanța a constatat că, prin plata sumei

de 50.000 lei, stabilită în procesul penal cu titlu de daune morale, pentru

prejudiciul produs până la acel moment, asigurătorul a răspuns parțial, în

raport de limita maximă legală a despăgubirii.

Cu alte cuvinte, asigurătorul

mai poate răspunde în prezent, față de reclamant, pentru prejudiciul produs de

asigurat, prejudiciu născut ulterior procesului penal, dar avându-și sorgintea

în același accident, doar în limita diferenței de 50.000 lei, în timp ce

pârâtul, autor al faptei prejudiciabile, răspunde în temeiul art. 998-999 C.

civ. și numai pentru diferența de despăgubiri, dacă acestea depășesc limita

maximă a despăgubirii ce incumbă asigurătorului.

În speță, reclamantul

a făcut dovada unui prejudiciu cert de 7.685,70 lei, reprezentând daune

materiale (diferența de venituri și cheltuielile făcute cu procedurile medicale

la care a fost supus în perioada octombrie 2007-2009), iar, cu titlu de

prejudiciu moral, instanța a apreciat, în echitate, că, în raport de

suferințele fizice și morale dovedite a fi fost traversate de reclamant în

acest interval temporal, determinat de prejudiciul estetic suferit, cu consecințe

negative vădite asupra vieții sociale a acestuia, asupra imaginii și izolării

sale, suma de 167.314 lei reprezintă o satisfacție echitabilă și rezonabilă,

menită să repare, integral, prejudiciul încercat timp de atâția ani.

În raport de dispozițiile

art. 49 din Legea nr. 136/1995 corelate cu art. 7 alin. (2) din Ordinul nr. 3108/2004

și cu dispozițiile anexei nr. 3, privind limita maximă a despăgubirilor pentru

vătămări corporale, Tribunalul a considerat că acțiunea reclamantului este, parțial,

întemeiată.

În consecință, a

dispus obligarea pârâtului B.A.A.R., reprezentat de SC A. SA, și în calitate de

asigurător de răspundere civilă obligatorie pe teritoriul României al

societății D.D. Novi Sad Serbia și Muntenegru, emitent al documentului internațional

Carte Verde, pentru fapta ilicită produsă de pârâtul persoană fizică, M.C., la

plata, către reclamant, a sumei de 50.000 lei, în limita și cu respectarea

plafonului maxim legal stabilit pentru anul 2005, sumă ce reprezintă 7.685,70

lei daune materiale și 42.314,30 lei daune morale. A mai reținut prima instanță

că, în speță, nu se pune problema unei răspunderi solidare, contrar celor

susținute de pârâtul B.A.A.R., acesta având calitatea de garant legal, derivat

din raportul de asigurare obligatorie de răspundere civilă, și care răspunde

distinct, în limita maximă stabilită de lege, pentru astfel de situații.

Dat fiind cuantumul

mai sus acordat al despăgubirilor de ordin moral, de natură a depăși plafonul

maxim al despăgubirilor suportate, conform legii, de asigurător, în baza art. 998-999

C. civ., prima instanță a dispus obligarea pârâtului M.C. la plata sumei de

125.000 lei, cu titlu de despăgubiri morale suferite de reclamant ulterior

datei de 25 iunie 2007.

În temeiul art. 274 alin.

(1) C. proc. civ., a dispus obligarea pârâților aflați în culpă procesuală la

plata sumei de 663 lei către reclamant, cu titlu de cheltuieli de judecată,

reprezentând onorariu avocațial și costul expertizei efectuate în cauză.

Împotriva acestei sentințe

au declarat apel pârâtul M.C. și pârâta SC A.R. SA, SC A.V.I.G. SA

București, prin Sucursala Timiș, în calitate de corespondent și

reprezentant în România a D.D. Novi Sad Serbia - Asigurător Carte Verde.

Prin

Decizia civilă nr. 67/A din 15 mai 2014, Curtea de Apel Timișoara, secția I

civilă, a admis apelul declarat de pârâtul M.C., a schimbat, în parte, sentința

civilă apelată, în sensul că a redus cuantumul daunelor morale solicitate de

reclamant la suma de 50.000 lei. A menținut, în rest, dispozițiile hotărârii

primei instanțe.

A

respins apelul declarat de pârâta SC A.R.A.V.I.G. SA București, prin Sucursala

Timiș, împotriva aceleiași hotărâri.

A

obligat-o pe aceasta din urmă să plătească reclamantului suma de 200 lei,

cheltuieli de judecată parțiale.

În pronunțarea

acestei decizii, Curtea a reținut că i

ntegritatea fizică a persoanei este un

atribut esențial al acesteia, că orice atingere corporală suferită de

victimă trebuie compensată pecuniar, nu doar prin sistemul asigurărilor

sociale, conform principiului reparării integrale a prejudiciului.

A făcut referire la

condițiile prejudiciului, prevăzute de lege, pentru ca acesta să fie

susceptibil de reparare, la distincția între daunele materiale și cele morale,

la posibilitatea producerii ambelor categorii de daune în cazul vătămărilor

aduse integrității corporale și sănătații.

A mai arătat că

evaluarea prejudiciilor morale pune problema evaluării suferințelor psihice și

fizice îndurate de victimă, evaluarea prejudiciului estetic și a prejudiciului

de agrement (prin raportare la concepția restrictivă - limitată la pierderea

bucuriei unui sport sau a posibilității de a petrece, într-un alt mod, timpul

liber sau concepția extinctivă - ce exprimă pierderea calității vieții victimei

handicapate, în toate actele sale cotidiene).

Având în vedere că

prejudiciul de agrement al victimei se va prelungi pe tot parcursul vieți sale,

starea anterioară a victimei trebuie luată în considerare, astfel încât să nu

se indemnizeze decât pierderea speranței de viață a victimei, imputabilă

accidentului.

Principiul reparării

prin echivalent a prejudiciilor născute dintr-o daună corporală exprimă, într-o

sumă de bani, ceea ce este esențial și strict personal pentru victimă:

suferințele sale, prejudiciul său estetic, privarea de bucuriile unei vieți

normale.

În materia

prejudiciului corporal, prin natura lucrurilor, principiul este cel al

reparării prin echivalent, prin plata unor despăgubiri bănești.

În ziua evaluării

prejudiciului printr-o hotărâre judecătorească, mărimea prejudiciului corporal

este luată, în mod normal, în considerare, fie prin evaluarea cheltuielilor

viitoare medicale sau para-medicale, fie prin evaluarea pierderii veniturilor

profesionale sau a prejudiciului funcțional de agrement.

Totuși, viitorul este

întotdeauna incert, iar starea victimei poate, fie să se amelioreze, fie să se

agraveze, față de previziunile optimiste sau mai pesimiste făcute în momentul

adoptării hotărârii.

Această agravare sau

diminuare, chiar dispariția prejudiciului cauzat prin fapta ilicită, sub aspect

procedural, dă dreptul persoanei interesate să se adreseze instanței civile cu

o nouă acțiune, pentru a obține, după caz, majorarea, micșorarea sau sistarea

despăgubirilor acordate.

Agravarea

prejudiciului echivalează cu apariția unui nou prejudiciu și, având caracter

de certitudine, dă dreptul la o nouă acțiune în justiție, pentru acordarea

despăgubirilor.

În acest domeniu, al

vătămării aduse integrității corporale și sănătății, revizuirea evaluării

prejudiciilor cauzate este posibilă întrucât, pe de o parte, hotărârea

pronunțată în materia despăgubirilor nu are autoritate de lucru judecat, în

sensul că sunt admisibile cererile pentru reexaminarea acestor despăgubiri, cu

nuanțe, după cum cererile au ca obiect majorarea, scăderea sau sistarea plății

despăgubirilor acordate și după modalitatea concretă de plată - sumă globală

sau prestație periodică, principiu care este aplicat frecvent de instanțele

judecătorești. Pe de altă parte, această reevaluare a prejudiciilor este

permisă chiar de principiul fundamental al răspunderii civile delictuale -

principiul reparării integrale a prejudiciului cauzat. Astfel, dat fiind

specialitatea deosebită a prejudiciilor rezultate din vătămarea integrității

corporale sau a sănătății, dacă nu s-ar admite, în anumite, condiții revizuirea

evaluărilor, practic, repararea integrală a prejudiciilor suferite nu ar mai fi

posibilă.

Se impune o

distincție între agravarea prejudiciilor și diminuarea lor.

În ceea ce privește

agravarea prejudiciilor, este necesară o diferențiere între agravarea prejudiciului

și, implicit, apariția unui prejudiciu nou.

Lato-sensu, agravarea

prejudiciului presupune un prejudiciu anterior evaluat, care se agravează,

stricto-sensu, agravarea prejudiciului, ca temei al acordării unor despăgubiri

suplimentare, impune dovada apariției unui prejudiciu nou, având drept cauză

aceeași faptă ilicită. Deși autoritatea de lucru judecat se opune unei noi

cereri, având același obiect cu cererea ce a determinat pronunțarea hotărârii

judecătorești anterioare, agravarea prejudiciului este considerată ca un

prejudiciu nou, dacă prejudiciul viitor nu a fost evaluat în precedenta

hotărâre judecătorească, în alți termeni, dacă se face proba apariției unui

prejudiciu nou, cu caracter de certitudine, prejudiciu ce urmează să fie

reparat integral. Prejudiciul nou este cel care nu a făcut obiectul niciunei

evaluări și al unei reparații anterioare și, ca urmare, atâta timp cât victima

nu a cerut reparația, nicio autoritate de lucru judecat a unei hotărâri

judecătorești, purtând asupra aceluiași obiect, nu se poate opune la această

cerere diferită a victimei.

În practică, s-au

acordat despăgubiri suplimentare ca urmare a agravării prejudiciului stabilit

de prima hotărâre judecătorească, agravare determinată de aceeași faptă

ilicită, cu toate că, în hotărârea pronunțată inițial, despăgubirea a fost

acordată sub forma unei sume globale.

Întreaga agravare a

prejudiciului trebuie să fie despăgubită întrucât incapacitatea funcțională,

handicapul, antrenează efectiv cheltuieli noi sau însăși starea victimei este

cea care se agravează.

Pornind de la aceste

considerente de ordin teoretic, Curtea a reținut că demersul judiciar de față,

inițiat de reclamantul L.F.C. la 30 aprilie 2010, prin care se solicită daune

materiale și morale pentru prejudiciul suferit de acesta, ulterior finalizării

procesului penal ce a făcut obiectul Dosarului nr. 1717/252/2006 al

Judecătoriei Lugoj, este atât legal, prin prisma dispozițiilor art. 998 și 999 C.

civ., cât și întemeiat, susținut și dovedit cu înscrisurile anexate la dosar.

Astfel, este evident

că, după pronunțarea sentinței penale nr. 38 din 22 ianuarie 2007, starea

sănătății reclamantului, victimă a accidentului rutier produs din culpa

pârâtului M.C., la 25 noiembrie 2005, s-a înrăutățit, ceea ce a impus

necesitatea efectuării de către acesta a încă trei intervenții chirurgicale -

două în Timișoara, în perioada octombrie-noiembrie 2007, și cea de a treia în

București, în septembrie 2009, elocvente în acest sens fiind actele medicale

aflate la filele 32-36 dosar, susținute și confirmate și de raporturile de

expertiză medico-legală, ce au concluzionat că leziunile suferite de reclamant,

în accidentul din 25 noiembrie 2005, au suferit complicații deschise, cu timp

de 9 luni de îngrijiri medicală, acesta prezentând coxartroză dreaptă

incipientă și scurtarea membrului pelvin drept cu 3 cm, ceea ce a necesitat

susținere planetară, rezultând, astfel, un prejudiciu morfo-funcțional cu

caracter permanent, putând fi asimilat noțiunii de infirmitate fizică

permanentă.

Această agravare a

stării de sănătate a reclamantului a fost subliniată și confirmată și de

probele testimoniale administrate, martorii arătând că reclamantul, pe lângă

durerile fizice mari, a suferit și o cădere psihică, devenind o persoană

interiorizată, marcată afectiv de agravarea stării de sănătate, cu consecința

incapacității gradului doi de invaliditate.

În raport de

principiul reparării integrale a prejudiciului, susținerile apelantei SC A. SA,

privind autoritatea de lucru judecat ce rezultă și s-ar opune din sentința

penală nr. 38 din 22 ianuarie 2007 a Judecătoriei Lugoj, prin care s-au acordat

(și plătit deja) reclamantului daune materiale și morale, sunt nefondate,

întrucât, în domeniul vătămării aduse integrității corporale și sănătății,

evaluarea prejudiciilor cauzate este posibilă, hotărârile pronunțate în materia

despăgubirilor neavând autoritate de lucru judecat, fiind admisibile cererile

pentru reexaminarea acestor despăgubiri.

De asemenea, apar ca

nefondate și susținerile apelantului M.C., potrivit cu care nu are nicio culpă

în intervențiile chirurgicale efectuate și suportate de reclamant,

ulterior procesului penal, fiind evident că accidentul de circulație a cărui

victimă a fost reclamantul se află și la baza suferințelor fizice și psihice

trăite atât la momentul producerii accidentului, toamna anului 2005, cât și

ulterior, urmare a înrăutățirii stării de sănătate. Apărările pârâtului M.C.,

conform cărora intervențiile chirurgicale ulterioare sunt determinate de culpa

exclusivă a reclamantului, care a căzut pe scări, sunt nefondate, întrucât

tocmai problemele medicale existente deja la membrul inferior drept, generate

de accident, cu complicațiile ulterioare, au creat premisa căderii

reclamantului pe scări, eveniment ce nu-i poate fi imputat acestuia.

De altfel, agravarea

stării de sănătate a reclamantului și complicațiile ulterioare, care au dus, în

final, la încadrarea lui în gradul II de invaliditate și pensionare, au dus, pe

lângă suferințele fizice îndurate, și la trăiri psihice profunde, ce au necesitat

internări și control medical de specialitate.

În concluzie,

reclamantul a făcut dovada certă a noului prejudiciu suferit după pronunțarea

sentinței penale nr. 38 din 22 ianuarie 2007, iar daunele materiale și morale

acordate acestuia sunt susținute și confirmate de înscrisurile anexate la

dosar, fiind și în deplină concordanță cu dispozițiile art. 54 și 49 din Legea nr.

136/1995 (în ceea ce privește asigurătorul) și, respectiv, art. 998-999 C. civ.,

pentru pârâtul persoană fizică, autor al faptei prejudiciabile.

În ceea ce privește

daunele morale stabilite în sarcina pârâtului M.C., având în vedere și daunele

morale acordate reclamantului prin asigurător, în limita maximă stabilită de

lege pentru anul 2005, Curtea a apreciat că suma de 50.000 lei este potrivită

pentru recuperarea prejudiciului moral produs, la cuantificarea ei ținându-se seama

de toate circumstanțele cauzei și valorificând și practica judiciară națională

și europeană în materie. Cu alte cuvinte, fără a subestima prejudiciul moral

evident suferit de reclamant, se apreciază că suma solicitată de acesta cu

titlu de daune morale - 100.000 euro - este excesivă și încalcă raportul de

proporționalitate, având un caracter nerezonabil. Astfel fiind, suma stabilită

în sarcina pârâtului M.C. cu titlu de daune morale - 125.000 lei, nu respectă

principiul echității în determinarea cuantumului sumei acordate cu acest titlu,

știut fiind că scopul acordării daunelor morale constă în realizarea, în primul

rând, a unei satisfacții morale pentru suferințele de același ordin, iar nu a

unei satisfacții patrimoniale. Este motivul pentru care aprecierea unor

asemenea daune se realizează în echitate, păstrând principiul

proporționalității și justului echilibru între natura valorilor lezate

și sumele acordate.

În raport de acestea,

Curtea a reținut că că daunele morale stabilite de prima instanță în sarcina

pârâtului M.C., de 125.000 lei, nu respectă funcția compensatorie morală ce

trebuie dată unor astfel de despăgubiri, stabilind cuantumul daunelor morale

datorate de acesta la 50.000 lei.

Potrivit acestor

considerente, în baza art. 296 C. proc. civ., a respins apelul declarat de

pârâta SC A.R.A.V.I.G. SA București, prin Sucursala Timiș, împotriva sentinței

civile atacate; a admis apelul declarat de pârâtul M.C. împotriva aceleiași

sentințe, pe care a schimbat-o în parte, în sensul că a redus cuantumul

daunelor morale solicitate de reclamant la suma de 50.000 lei; a menținut, în

rest, dispozițiile hotărârii primei instanțe.

În baza art. 274 C.

proc. civ., în raport cu soluția de respingere a apelului declarat de pârâta SC

A.R.A.V.I.G. SA București, prin Sucursala Timiș, a dispus obligarea acesteia la

plata, către reclamant, a sumei de 200 lei, cheltuieli de judecată parțiale.

Împotriva acestei

decizii au declarat recurs reclamantul L.F.C. și pârâtul M.C.

I. Recurentul reclamant

L.F.C. a criticat hotărârea pentru următoarele:

cuprinde motivele pe care se sprijină sau cuprinde motive contradictorii ori

străine de natura pricinii (art. 304 pct. 7 C. proc. civ.).

Decizia nu indică

motivele pentru care instanța de apel a apreciat că daunele morale acordate de

instanța de fond nu respectă principiul echității și al reparării integrale a

prejudiciului suferit și probat.

Mai mult, Curtea nu a

ținut seama de sentința penală 38 din 22 ianuarie 2007 pronunțată în Dosarul

nr. 1717/252/2006, rămasă irevocabilă prin Decizia penală nr. 683/R din 25

iunie 2007 pronunțată de Curtea de Apel Timișoara, prin care s-au acordat daune

morale de 50.000 lei pentru 90 zile îngrijiri medicale, raportat la principiul proporționalității

și justului echilibru între natura valorilor lezate și sumele acordate. Dacă

s-ar fi respectat propria practică judiciară a Curții de Apel Timișoara, raportat

la o perioadă de trei ori mai mare de zile de îngrijiri medicale - 6 luni, cu

infirmitate permanentă (așa cum se precizează în raportul de expertiză

medico-legală efectuat în cauză), suma care ar fi trebuit să fie acordată ar fi

fost de cel puțin trei ori mai mare, pentru a putea compensa, moral, prejudiciul

suferit și probat, raportat la numărul de intervenții chirurgicale și la problemele

psihice de care reclamantul suferă și în prezent.

Totodată, în

motivarea hotărârii, se face, strict, referire la diminuarea cuantumului

despăgubirilor morale stabilite în sarcina pârâtului apelant M.C., iar în dispozitivul

deciziei recurate se face referire la „cuantumul daunelor morale solicitate de

reclamant”, existând o contradictorialitate între motivarea instanței de apel

și dispozitiv, contrar caracterului devolutiv al apelului.

De asemenea, instanța

de apel a respins apelul pârâtei SC A.R.A.V.I.G. SA București, motivat de

autoritatea de lucru judecat referitoare la despăgubirile morale acordate în Dosarul

nr. 1717/252/2006, fără, însă, a face vreo referire la calitatea sa, de

reprezentant și corespondent al pârâtei D.D. Novi Sad Serbia și Muntenegru,

calitate în care aceasta trebuia să fie obligată la plata despăgubirilor morale,

raportat la dispozițiile art. 49 alin. (1) din Legea nr. 136/1995 și la Regulamentul

General al Consiliului Birourilor Convenției Internaționale Carte Verde, art.

3.2. și 3.5., aflat la dosarul cauzei.

Asigurătorul, prin

reprezentant, trebuia să fie obligat la plata daunelor materiale și morale în limitele

contractului de asigurare Carte Verde și, în mod excepțional, în lipsa unui

corespondent, B.A.A.R. este obligat la plata despăgubirilor în limitele

stabilite de asigurarea Carte Verde - Regulamentul General al Consiliului

Birourilor Convenției Internaționale Carte Verde, art. 3.1. și 3.2. -

ipoteză neaplicabilă în speță.

În privința

cheltuielilor de judecată acordate de instanța de apel, deși a respins, în totalitate,

apelul declarat de SC A.R.A.V.I.G. SA București, nu a acordat cheltuielile de

judecată care ar fi trebuit să cada în sarcina acesteia, respectiv cele legate

de traducerea actelor din română în sârbă, obligație care incumba apelantei și pe

care recurentul a îndeplinit-o, la solicitarea expresă a instanței, pentru a

evita o nouă tergiversare a cauzei, determinat de poziția procesuală a pârâtei D.D.

Novi Sad Serbia și Muntenegru, prin reprezentant.

pronunțat o hotărâre lipsită de temei legal, dată cu încălcarea sau aplicarea greșită

a legii, câtă vreme motivele ei nu permit să se constate dacă elementele de

fapt necesare pentru justificarea aplicării legii se regăsesc în cauză, pe de-o

parte, iar, pe de altă parte, recurgând la textele de lege aplicabile speței,

fie le-a încălcat în litera și spiritul lor, fie le-a aplicat greșit,

interpretarea dată fiind eronată (art. 304 pct. 9 C. proc. civ.).

Curtea a încălcat

dispozițiile art. 49 din Legea nr. 136/1995, care statuează, în mod obligatoriu,

că instanța trebuie să țină seama, la stabilirea daunelor civile, de nivelul

maxim prevăzut de contractul de asigurare, în speță, asigurarea Carte Verde.

Conform acestui act, cu putere de lege între părțile contractante,

potrivit art. 969 C. civ., instanța avea obligația legală să indice cine suportă

cuantumul despăgubirilor morale acordate în sarcina apelantului pârât M.C., în limita

contractului de asigurare încheiat și necontestat de părți.

Instanța de apel, în mod

greșit, a preluat motivarea instanței de fond raportat la persoana care suportă

cuantumul despăgubirilor morale acordate, referindu-se la dispozițiile Ordinului

nr. 3108/2004 al C.S.A., care vizează, strict, obligațiile societăților de

asigurare românești care trebuie să se alinieze normelor CE, dispoziție legală inaplicabilă

societății de asigurare sârbești.

nu s-a pronunțat asupra unui mijloc de apărare sau unei dovezi administrate,

care era hotărâtoare pentru dezlegarea pricinii, neținând seama de actele

depuse de intimata D.D. Novi Sad Serbia și Muntenegru (art. 304 pct. 10 C.

proc. civ.).

La dosarul cauzei s-a

depus de către apelanta pârâtă SC A.R.A.V.I.G. SA București, în calitate de

corespondent și reprezentant al asigurătorului D.D. Novi Sad Serbia și Muntenegru,

la data de 20 februarie 2014, limita de asigurare obligatorie Carte Verde

pentru Serbia, în anul 2005, respectiv de 100.000 dolari SUA/victimă, la media

cursului valutar al dolarului de 3,097 lei/dolari SUA

Recurentul reclamant

a solicitat admiterea căii de atac și modificarea deciziei recurate, în sensul

admiterii, în parte, a apelurilor, doar sub aspectul obligării S.C. Asirom

Vienna Insurance Group S.A. București la plata despăgubirilor stabilite de

prima instanță, cu menținerea cuantumului reținut de Tribunal.

II. Recurentul pârât M.C.

a criticat decizia, pentru următoarele motive:

penală definitivă, în ceea ce privește latura civilă a cauzei, au fost admise,

în parte, pretențiile reclamantului, recurentul pârât și societatea de

asigurări fiind obligați la plata daunelor materiale și morale. Cererea reclamantului,

privind daunele materiale, a fost admisă în parte, fiind stabilite pentru

acoperirea întregului prejudiciu moral suferit ca urmare a vătămărilor

corporale (fila 6 din sentința penală nr. 38 din 22 ianuarie 2007 pronunțată de

Judecătoria Lugoj - „a suferit mai multe intervenții chirurgicale, pensionat în

gradul II de invaliditate, viața s-a schimbat în totalitate față de perioada

anterioară accidentului, suferințele fizice au produs traume psihice etc.”).

Este evident că, la pronunțarea hotărârii, instanțele au avut în vedere

întregul prejudiciu moral suferit.

Daunele morale

reprezintă o despăgubire aferentă traumelor fizice și psihice suferite și nu un

mijloc de îmbogățire a unei persoane; or, reclamantul, prin pretențiile deja

încasate, de 50.000 lei, și pretențiile în cuantum de 100.000 euro, solicitate

în prezenta acțiune, urmărește să obțină, necuvenit, sume de bani, pe care nu

le-ar fi încasat din venitul său în zeci de ani de muncă.

La stabilirea

despăgubirilor se impune a se avea în vedere și plafonul maxim stabilit prin

polița de asigurare obligatorie Carte Verde.

privește daunele materiale solicitate, reprezentând pretinse diferențe între

salariu și pensie, acestea sunt nefondate, întrucât reclamantul beneficiază de

drepturi de asigurări sociale, iar, în fața instanței penale, nu a formulat

astfel de pretenții.

Daunele materiale

acordate, reprezentând diferența dintre drepturile de asigurări sociale și

drepturile salariale obținute la data accidentului rutier, sunt nefondate și

calculate plecând de la premisa eronată că reclamantul ar fi obținut același

venit până la vârsta de pensionare. Or, acest aspect este incert și

imprevizibil, veniturile unei persoane de-a lungul timpului putând crește sau

descrește.

Conform cu

susținerile reclamantului din cuprinsul acțiunii, acesta arată, în esență, că a

contractat o infecție intraspitalicească (igienizare incorectă sală de

operație), s-au rupt tijele de fixare femur, etc., sens în care a fost nevoit

să suporte tratament suplimentare, deplasări la alte clinici din țară, noi

intervenții chirurgicale etc., care nu sunt determinate de culpa recurentului,

ci sunt un caz clar de „malpraxis” medical, sens în care pârâtul nu poate fi

obligat la plata de despăgubiri materiale, sub acest aspect. Mai mult,

reclamantul a suferit traumatisme prin cădere pe scări, fapt pentru care,

eronat, instanța de fond l-a obligat pe recurent la despăgubiri. Se reține că

reclamantul a căzut pe scări, ca urmare a traumelor suferite în accident,

prezumție absolut nefondată, în condițiile în care este un fapt notoriu că

există nenumărate persoane care se autoaccidentează, prin cădere, inclusiv pe

scări, deși sunt perfect sănătoase.

datorează nici daune morale, prejudiciul psihic nefiind creat din culpa sa.

Sub un ultim aspect,

instanțele de fond și apel, deși aveau la dispoziție pârghiile legale pentru a

afla care este plafonul de despăgubire maxim acordat de polița Carte Verde, în

anul 2005, s-au pronunțat doar raportat la plafonul maxim prevăzut de norma

legală română, deși art. 49 alin. (1) din Legea nr. 136/1995 dispune că

asigurătorul răspunde la nivelul maxim dintre cel prevăzut de legea internă și

cel prevăzut în polița de asigurare. Solicită să se ceară autorităților

competente ale Republicii Serbia comunicarea plafonului maxim de asigurare,

prevăzut de polița Carte Verde, pentru a putea decide în consecință.

Polița Carte Verde

avea un plafon de asigurare mult mai mare, în acea perioadă.

De asemenea, instanța

de apel nu a avut în vedere împrejurarea că legiuitorul a stabilit cuantumuri

de despăgubiri, în cazul polițelor de asigurare, generoase, raportat și la

veniturile și situația economică din România. Astfel că obligarea recurentului

la plata unor daune morale, cu depășirea plafonului maxim, reprezintă, în

realitate, o îmbogățire fără just temei a reclamantului intimat și nu o

reparație echitabilă a prejudiciului moral suferit.

Recurentul pârât a solicitat

admiterea recursului, modificarea deciziei recurate, în sensul admiterii

apelului, cu consecința respingerii acțiunii civile, ca netemeinică și

nelegală, în principal, iar, în subsidiar, cu acordarea unei despăgubiri

limitate la plafonul maxim prevăzut de polița de asigurare obligatorie Carte

Verde.

În dosar nu s-au

formulat întâmpinări.

Înalta Curte a

acordat termen de judecată pentru depunerea poliței de asigurare în discuție,

sub acest aspect fiind depuse înscrisurile de la filele 47-55 dosar recurs, de

către avocatul recurentului reclamant.

Recurentul reclamant

a depus o precizare a cererii de recurs, la 20 ianuarie 2015, în care a arătat

că indicarea temeiului legal al art. 304 pct. 10 C. proc. civ. reprezintă o

eroare de dactilografiere, susținând că recursul este argumentat pe motivele de

nelegalitate reglementate de art. 304 pct. 7 și 9 din același cod.

Analizând decizia

civilă recurată în raport de criticile formulate și de dispozițiile art. 304 pct.

7 și 9 C. proc. civ. (recursul reclamantului), respectiv de dispozițiile art. 304

pct. 9 C. proc. civ. (recursul pârâtului), Înalta Curte constată că ambele

recursuri sunt nefondate, pentru următoarele considerente:

I.1. Susținerile

recurentului reclamant subsumate acestui punct din cererea de recurs vizează,

în realitate, două motive de nelegalitate, și anume cele prevăzute de art. 304 pct.

7 și 9 C. proc. civ., și vor fi examinate din această perspectivă.

Astfel, criticile

referitoare la nemotivarea deciziei, sub aspectul încălcării principiilor care

guvernează repararea prejudiciului suferit de recurent și limitele reparării, încălcare

constatată de Curtea de Apel în ceea ce privește sentința apelată, precum și la

pretinsa contradicție între considerentele și dispozitivul hotărârii instanței

de control judiciar, se subsumează cazului de modificare prevăzut de art. 304 pct.

7 C. proc. civ. și sunt neîntemeiate.

Mai întâi, trebuie

precizat că obligația de plată a daunelor morale și cuantumul lor au fost

contestate în ambele apeluri declarate în cauză, deci, atât de pârâta SC

A.R.A.V.I.G. SA București, prin Sucursala Timiș, cât și de pârâtul M.C.

Instanța de apel a

respins apelul declarat de pârâtă, păstrând, în consecință, obligația de plată

a daunelor morale de către aceasta, în sumă de 42.314,30 lei, astfel cum a

dispus prima instanță, și a admis apelul declarat de pârâtul persoană fizică,

reducând valoarea daunelor morale stabilite în sarcina sa, de la 125.000 de lei

la 50.000 de lei.

În absența apelului

reclamantului împotriva hotărârii primei instanțe, obiect al recursului

declarat de acesta nu îl pot forma decât daunele morale la care a fost obligat pârâtul

M.C. și care au fost diminuate de către instanța de apel.

Sub acest aspect, contrar

susținerilor recurentului, Curtea nu a procedat la micșorarea daunelor morale

stabilite în sarcina pârâtului persoană fizică determinat de împrejurarea că ar

fi constatat încălcarea de către prima instanță a principiului reparării

integrale a prejudiciului produs părții menționate, pentru a se pune problema argumentării

unei asemenea susțineri. Dimpotrivă, raportat la acest principiu, instanța de

apel, în calea de atac declarată de SC A.R.A.V.I.G. SA București, a menținut

cuantumul daunelor morale stabilite în sarcina asigurătorului, respingând, în

consecință, apelul formulat de persoana juridică.

În ceea ce privește argumentele

pentru care Curtea a diminuat, în considerarea principiului echității, daunele

morale la care a fost obligat pârâtul M., instanța de apel a arătat că suma de

bani solicitată de reclamant cu acest titlu, de 100.000 euro, este excesivă și

încalcă raportul de proporționalitate și justul echilibru între natura

valorilor lezate și daunele acordate. A mai făcut referire la scopul acordării

daunelor morale, reprezentat de asigurarea unei satisfacții morale pentru

prejudiciul suferit, iar nu a uneia de ordin patrimonial.

De asemenea, în

ansamblul criteriilor avute în vedere de Curte, în aprecierea daunelor morale

cuvenite reclamantului, instanța de control judiciar s-a raportat și la

circumstanțele cauzei, pe care le-a detaliat pe larg cu ocazia expunerii

situației de fapt, la jurisprudența națională și europeană în materie, precum

și la suma de bani stabilită cu același titlu în sarcina asigurătorului.

Prin urmare, nu se

poate considera că instanța de apel nu și-ar fi fundamentat, în fapt și în

drept, soluția pronunțată asupra daunelor morale stabilite în sarcina persoanei

fizice, pentru a fi incident cazul de nelegalitate referitor la nemotivarea

deciziei, prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ.

În plus, pornind de

la semnificația semantică a termenului de „echitate”, provenit din latinescul

„ecvitas” și care înseamnă „nepărtinire”, „cumpătare”, „dreptate”, principiul

echității în sine are un conținut foarte clar, care nu presupune explicații în

plus față de însuși înțelesul lui, astfel definit.

În realitate, deși

învocă argumente legate de nemotivarea deciziei recurate, reclamantul este nemulțumit

de evaluarea Curții asupra cuantumului daunelor morale, raportat inclusiv la

principiul echității, evaluare care nu poate forma obiect al recursului,

întrucât nu reprezintă un aspect de legalitate a hotărârii, ci aprecierea instanței,

legată de fundamentarea propriului raționament juridic și cu o anumită

încărcătură de subiectivism, specific materiei reparării daunelor morale.

Referitor la contradicția

dintre considerentele deciziei atacate și dispozitivul acesteia, sub aspectul daunelor

morale acordate reclamantului, nu există niciun dubiu cu privire la cuantumul

sumei de bani respective.

În dispozitivul

hotărârii, Curtea a menționat reducerea daunelor morale la 50.000 de lei în

apelul declarat de pârâtul persoană fizică, cale de atac pe care a admis-o,

explicitând, în considerente, motivele pentru care a procedat în acest sens.

Ca rezultat al

admiterii apelului declarat de pârâtul persoană fizică, a schimbat, în parte,

sentința, doar în ceea ce privește daunele morale la care a fost obligat

pârâtul M.C. de către prima instanță. A menținut celelalte dispoziții ale

hotărârii primei instanțe.

Apelul declarat de

asigurător a fost respins, instanța de control judiciar menținând, deci,

daunele morale stabilite în sarcina acestuia de către Tribunal și prezentând, în

partea motivată a deciziei, argumentele pentru care a pronunțat soluția

respectivă, astfel cum au fost expuse și în cuprinsul prezentei hotărâri de

recurs.

În concluzie, raportat

la tehnica de redactare a deciziei, pretențiile reclamantului privind daunele

morale au fost reduse în apel la 50.000 de lei doar în ceea ce privește cererea

îndreptată împotriva pârâtului persoană fizică, fiind menținută hotărârea

Tribunalului sub aspectul daunelor morale stabilite în sarcina asigurătorului,

respectiv pentru suma de 42.314,301 lei.

Această soluție

corespunde motivării expuse în considerentele deciziei, nefiind, ca atare, întrunite

cerințele motivului de nelegalitate reglementat de art. 304 pct. 7 C. proc.

civ.

În ceea ce privește

susținerile subsumate motivului de modificare prevăzut de art. 304 pct. 9 din

același cod, nici acestea nu pot fi primite.

Contrar afirmațiilor

recurentului, Curtea a ținut seama de sentința penală nr. 38 din 22 ianuarie 2007

a Judecătoriei Lugoj, rămasă definitivă, la care a făcut referire în mai multe

rânduri, pe parcursul considerentelor deciziei recurate, și care a constituit

punctul de plecare în funcție de care a stabilit atât prejudiciul suferit de

reclamant ulterior acestei hotărâri, cât și limitele cuantumului sumei acordate

în procesul de față, raportat la despăgubirile stabilite prin hotărârea penală.

Sub acest ultim aspect, în cuantificarea daunelor morale la care a fost obligat

pârâtul M., instanța de apel a avut în vedere și daunele la care a fost obligat,

cu acest titlu, asigurătorul, iar, raportat la acesta din urmă, Curtea a

menținut soluția primei instanțe, care a stabilit daunele suportate de

asigurător la 50.000 de lei, în funcție de nivelul maxim al despăgubirilor aferente

anului 2005, de 100.000 de lei, și suma deja plătită conform sentinței penale,

de 50.000 de lei (în acest cuantum intrând daune materiale și morale).

Nu se poate

considera, deci, că instanța de apel ar fi omis, în cuantificarea daunelor

morale cuvenite reclamantului, sentința penală în care a fost evaluat prejudiciul

inițial, suferit de acesta ca urmare a accidentului produs în 2005.

Comparația susținută

de recurent, între despăgubirile stabilite în procesul penal și cele care ar fi

trebuit acordate în litigiul de față, în funcție de numărul de zile de

îngrijiri medicale și de celelalte consecințe suportate de recurent în planul

drepturilor nepatrimoniale, este neavenită.

Chiar dacă daunele

morale acordate în procesul penal, cât și cele din procesul civil, au la bază

aceeași cauză, respectiv accidentul produs în anul 2005, evaluarea realizată de

instanțele care au instrumentat aceste litigii nu poate comporta o

corespondență strict matematică, în sensul că, la un număr mai mare de zile de

îngrijiri medicale, în mod automat, suma de bani cuvenită victimei accidentului

trebuie să fie mai mare proporțional cu numărul crescut al acestor zile. Pe

lângă faptul că aprecierea instanțelor, în cuantificarea prejudiciului, se fundamentează

pe circumstanțele particulare din fiecare proces, această apreciere reprezintă

și atributul exclusiv al organului judiciar, necenzurabil în recurs, pentru

motivele deja evidențiate în precedent.

Cât privește soluția

de respingere a apelului declarat de asigurător, în a cărei motivare s-ar fi

omis referirea la calitatea de reprezentant și corespondent al societății

sârbești și care ar fi atras, în opinia recurentului, plata daunelor în alte

limite decât cele avute în vedere de prima instanță, respectiv în limitele

contractului de asigurare, iar nu potrivit cuantumului despăgubirilor indicat

în legea internă, nici această susținere nu poate fi primită.

Stabilirea unui alt

nivel al despăgubirilor decât cel avut în vedere de prima instanță, respectiv

unul favorabil reclamantului și dezavantajos pentru societatea de asigurare, nu

putea avea loc în absența apelului declarat de către recurentul reclamant,

indiferent de motivele pentru care Tribunalul ar fi reținut un cuantum greșit

al daunelor acordate, în opinia recurentului, aplicarea dispozițiilor legale

interne, în loc de clauzele contractului de asigurare. Or, reclamantul nu a

atacat hotărârea primei instanțe, astfel încât nu poate pretinde, în prezentul

recurs, majorarea daunelor morale stabilite în favoarea sa și în dezavantajul

societății de asigurare, prin sentință. Sub acest aspect, trebuie reținut că nu

constituie motiv de ordine publică, criticile referitoare la interpretarea și

aplicarea greșită a legii, decât în ipoteza în care s-ar pune problema

ocrotirii unui interes general, ceea ce nu este cazul în speță, interesul

reclamantului, ca victimă a accidentului, de a pretinde o anumită sumă de bani

de la asigurător, fiind unul particular, strict legat de persoana sa.

Susținerile vizând neacordarea

către reclamant a cheltuielilor de judecată în apel, raportat la soluția dată

căii de atac declarate de asigurător, sunt, de asemenea, neîntemeiate.

Recurentul a

solicitat obligarea societății de asigurare la plata contravalorii traducerii

actelor ce se impunea a fi comunicate în străinătate către asigurătorul sârb,

determinat de respingerea, în integralitate, a apelului declarat de această

parte.

Modalitatea de

soluționare a apelului declarat de asigurător reprezintă doar un element

subsidiar în examinarea acestei critici, în condițiile în care, pentru ipoteza

traducerii unor acte ce trebuie comunicate în străinătate, în limba statului

respectiv, există dispoziții legale ce definesc categoria persoanelor ce

trebuie să suporte cheltuielile legate de traducere.

Astfel,

potrivit art. 7 lit. b) din Legea nr. 189/2003 privind asistența judiciară

internațională în materie civilă și comercială, în forma în vigoare la data efectuării

traducerilor respective (legea publicată în M. Of. din 5 august 2009), traducerea

documentelor ce se comunică în străinătate se realizează prin grija

autorităților judiciare române și pe cheltuiala părților interesate, în afară

de cazurile în care părțile sunt scutite de plata cheltuielilor judiciare.

Recurentului

i s-a pus în vedere, la termenul din 23 ianuarie 2014, să depună la dosar copii

de pe acțiune, de pe hotărârea primei instanțe și de pe motivele de apel, cu

traducerile aferente în limba sârbă, în vederea comunicării acestor documente

către asigurătorul D.D. Novi Sad Serbia, partea nefăcând niciun fel de opoziție

la măsura instanței, dimpotrivă, îndeplinind obligația stabilită în sarcina sa.

Pe de

altă parte, în prezentul recurs, reclamantul nu face nicio referire la

dispoziția legală sus-menționată și, cu atât mai puțin, o combate, în sensul de

a preciza argumentele pentru care nu ar face parte din categoria „persoanelor

interesate” în desfășurarea procesului, pe cheltuiala cărora se asigură,

potrivit legii, traducerea documentelor ce se transmit în altă țară.

În aceste

condiții, Înalta Curte constată că recurentul este „persoană interesată” în

sensul art. 7 lit. b) din Legea nr. 289/2003, în desfășurarea procesului și,

deci, în mod corect, au fost stabilite cheltuielile legate de traducerea

documentelor în limba sârbă, cu atât mai mult cu cât litigiul a pornit la inițiativa

sa, nu a co