ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 350/2016
ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 350/2016 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2016)
Decizia nr.
350/2016
Asupra
recursurilor de față, constată următoarele:
Prin acțiunea înregistrată
la 25 ianuarie 2013 pe rolul Tribunalului Timiș, secția I
civilă, sub nr. x/30/2013, reclamanții A. și B., în
contradictoriu cu pârâtele SC C. SA și SC D. SA - Sucursala Timiș, au
solicitat obligarea acestora la plata de sumei de 22.000 euro, reprezentând
daune materiale, constând în cheltuieli de transport, de înmormântare și
pomeni creștinești și a sumei de 1.000.000 euro, reprezentând
daune morale pentru prejudiciul suferit ca urmare a decesului autorului lor,
E., în accidentul rutier provocat la 14 august 2008 de F., conform
Sentinței penale pronunțate la 19 aprilie 2012 de Judecătoria
Budaors din Ungaria în Dosarul nr. x/2011/38, cu cheltuieli de judecată.
În drept au
fost invocate dispozițiile art. 1.357 C. civ. și art. 49 - 50 și
urm. din Legea nr. 136/1995.
Prin
Încheierea din 21 martie 2013, secția I civilă, a Tribunalului
Timiș a invocat din oficiu excepția necompetenței sale
funcționale și a dispus scoaterea cauzei de pe rol și trimiterea
dosarului spre competentă soluționare secției a II-a civile a
aceleiași instanțe.
La 3 aprilie
2013 cauza a fost înregistrată pe rolul Tribunalului Timiș,
secția a II-a civilă, sub nr. x/30/2013*, instanță care
prin Sentința civilă nr. 287/LP/PI din 30 aprilie 2015 a admis în
parte acțiunea și le-a obligat pe pârâtele SC C. SA și SC D. SA
- Sucursala Timiș la plata către reclamanta A. a sumelor de 541.415
forinți, în echivalent în lei la data plății și 175,20 RON,
cu titlu de daune materiale și de 60.000 RON, cu titlu de daune morale,
iar către reclamantul B. a sumelor de 790 RON, reprezentând daune materiale
și de 40.000 RON, reprezentând daune morale. De asemenea, le-a obligat pe
pârâte la plata către reclamanta A. a sumei de 1.000 RON, reprezentând
cheltuieli de judecată.
Pentru a
hotărî astfel, prima instanță a reținut cu titlu preliminar
că litigiul dedus judecății vizează un raport juridic de
răspundere civilă delictuală, derivând dintr-o poliță
de asigurare obligatorie de răspundere civilă pentru prejudicii
produse prin accidente de vehicule, astfel că, în raport cu data
săvârșirii faptei ilicite - 14 august 2008, când s-a produs din vina
intervenientului forțat, persoana asigurată F., accidentul rutier
soldat inițial cu vătămarea corporală și ulterior, la
17 august 2008, cu decesul autorului reclamanților - E., a apreciat ca
fiind aplicabile prevederile C. civ. de la 1864, în vigoare la acea dată,
potrivit art. 3 din Legea nr. 71/2009 și ale Legii nr. 136/1995.
Astfel, prin
interpretarea coroborată a probelor administrate, Tribunalul a identificat
ca fiind îndeplinite condițiile pentru atragerea răspunderii
pârâtelor asigurător la plata daunelor materiale și morale suferite
de reclamanți, în calitate de soție și fiu al defunctului,
victimă a accidentului rutier, pentru fapta ilicită
săvârșită de intervenientul forțat, asigurat, respectiv
existența faptei ilicite, săvârșirea acesteia cu
vinovăție, prejudiciul și legătura de cauzalitate dintre
faptă și prejudiciu.
În acest
sens, s-a reținut că fapta ilicită rezidă în nerespectarea
de către intervenientul forțat a regulilor de circulație,
respectiv depășirea vitezei legale admise pe sectorul de drum în care
s-a produs accidentul, intrarea în coliziune cu o viteză de 107 km/h cu
autoturismul condus de E., urmată de vătămarea corporală
gravă și a decesului la 17 august 2008 a acestuia din urmă,
conform certificatului de deces.
Referitor la
raportul de cauzalitate și vinovăția cu care a fost
săvârșită fapta, s-a notat că acestea au fost stabilite
prin atât din rechizitoriul întocmit de Procuratura pentru Buda și
Împrejurimi, cât și din Sentința penală din 19 aprilie 2012,
pronunțată de Judecătoria Budaors din Ungaria în Dosarul nr.
x/2011/38, recunoscută prin Decizia penală nr. 995/A din 24 noiembrie
2014 a Curții de Apel Timișoara, dată în Dosarul nr. x/215/2013.
În acordarea
daunelor materiale, Tribunalul s-a raportat la înscrisurile cu care
reclamanții au probat cheltuielile făcute cu transportul în
țară a trupului neînsuflețit al autorului lor, cu ceremonia de
înhumare și datinile creștinești.
În ceea ce
privește cuantificarea daunelor morale solicitate, prima instanță
a avut în vedere principiul general al reparării integrale a prejudiciului
cauzat prin fapta ilicită, constând în aceea că autorul prejudiciului
este obligat să acopere nu numai prejudiciul efectiv (damnum emergens),
dar și beneficiul nerealizat de victimă (lucrum cessans) ca urmare a
faptei ilicite cauzatoare de prejudicii. În plus, a reținut că în
materia răspunderii civile delictuale prejudiciile trebuie reparate de
autor integral, indiferent dacă le-a prevăzut sau nu în momentul
săvârșirii faptei.
Astfel, în
stabilirea cuantumului daunelor morale, prima instanță a avut în
vedere că acestea trebuie să aibă efecte compensatorii,
fără să constituie însă amenzi excesive pentru autorul
daunei sau societatea de asigurare și nici venituri nejustificate pentru
rudele victimei. A mai notat că, spre deosebire de celelalte
despăgubiri civile, care presupun un suport probator, în privința
daunelor morale nu se poate apela exclusiv la probe materiale, judecătorul
fiind singurul care, în raport de consecințele suferite de partea
vătămată, apreciază o anumită sumă globală
care să compenseze prejudiciul moral cauzat.
Din
această perspectivă, prin raportare la relațiile de familie
și de afecțiune avute de reclamanți cu defunctul lor autor,
astfel cum au rezultat din declarațiile de martori administrate în
cauză, a apreciat ca fiind justificate sumele de 60.000 RON pentru
reclamanta A., soția supraviețuitoare, și 40.000 RON pentru
reclamantul B.
Având în
vedere că pârâtele au căzut în pretenții, iar reclamanta a
făcut dovada cheltuielilor de judecată efectuate, Tribunalul, în baza
art. 274 C. proc. civ., le-a obligat pe pârâte la plata sumelor cheltuite cu
acest titlu.
Împotriva
acestei sentințe au declarat apel reclamanții, criticând-o pentru
nelegalitate și netemeinicie sub aspectul cuantumului daunelor materiale
și morale acordate.
Prin Decizia
civilă nr. 619/A din 25 iunie 2015, Curtea de Apel Timișoara,
secția a II-a civilă, a admis apelul reclamanților, a schimbat
în parte Sentința civilă nr. 287/LP/PI din 30 aprilie 2015 a
Tribunalului Timiș, secția a II-a civilă, în sensul că le-a
obligat pe pârâte la plata a câte 60.000 euro cu titlu de daune morale
către reclamanți și a menținut în rest hotărârea
apelată.
Pentru a
decide astfel, Curtea de Apel a reținut în esență că prima
instanță nu s-a raportat în analiza daunelor morale la niciun
criteriu obiectiv care să permită verificarea lor de către
părți și de către instanța de control judiciar, criteriu
în considerarea căruia să se rețină, pe de o parte, suma
acordată ca fiind justificată, iar pe de altă parte că un
plus la aceasta s-ar constitui într-o îmbogățire fără
justă cauză a reclamanților.
Astfel, a
apreciat că suferințele psihice resimțite de soția și
fiul victimei, raportate la circumstanțele proprii cauzei, și anume
pierderea tragică a vieții unui membru de familie la vârstă de
numai 50 de ani, le-a cauzat un prejudiciu moral sever reprezentat de lipsirea
acestora pentru totdeauna de afecțiunea și sprijinul moral de care ar
fi beneficiat din partea soțului, respectiv tatălui lor, afectându-le
negativ incomensurabil și iremediabil dreptul la familie și la un mod
de viață armonizat unui cadru de familie obișnuit.
De asemenea,
Curtea de Apel a reținut că dimensiunea prejudiciului moral și a
lui pretium doloris trebuie privite și din perspectiva
anteriorității raporturilor de familie. În acest sens, a avut în
vedere aspectele relevate de declarațiile de martori, respectiv implicarea
profundă a reclamanților în relațiile de afecțiune și
respect față de defunct, precum și de participare activă,
reciprocă la viața comună, în familie, relații a căror
încetare intempestivă a apreciat-o ca fiind de natură să
agraveze severitatea suferințelor psihice resimțite și să
justifice necesitatea majorării cuantumului daunelor morale acordate
reclamanților la câte 60.000 euro fiecărui reclamant, de natură
a reprezenta o justificată compensare pentru prejudiciul moral încercat de
aceștia.
Pentru
aceleași considerente anterior expuse, instanța de prim control a
apreciat ca fiind excesivă cererea reclamanților de a li se acorda
daune morale în sumă de 1.000.000 euro (câte 500.000 euro pentru fiecare),
raportat la datele descrise ale cauzei.
Criticile
formulate de reclamanți cu privire la cuantumul daunelor materiale au fost
apreciate ca nefondate, instanța de apel reținând că acestea au
fost în mod corecte acordate de prima instanță prin raportarea la
conținutul actelor depuse și la destinația cheltuielilor a
căror dovadă o fac.
Împotriva
acestei decizii au declarat recurs reclamanții și pârâta SC C. SA.
Recurenții-reclamanți
au invocat cazul de casare prevăzut de art. 488 pct. 6 C. proc. civ.
adoptat prin Legea nr. 134/2010 și au susținut că
instanțele de fond nu le-au acordat daunele materiale și morale în
cuantumul solicitat.
În acest
sens, A. a menționat sumele de 2.857 RON, reprezentând contribuție
asigurări de sănătate pentru defunctul E., obligatorie pentru
obținerea cardului european de sănătate necesar pentru
spitalizarea în Ungaria, conform Chitanței din 18 august 2008, 30 RON, reprezentând
cheltuieli pentru parastas conform Chitanței din 14 august 2011 și 35
RON, reprezentând taxa achitată la Protopopiatul Ortodox Român conform
Chitanței din 22 august 2008, precum și cheltuielile de deplasare
Timișoara - Ungaria pentru angajare avocat în procesul penal.
B. a
susținut că instanța de apel nu s-a pronunțat asupra
pretențiilor sale constând în acoperirea plății taxelor sale de
școlarizare, arătând că, atât timp cât a trăit, tatăl
său le-a achitat, așa încât plata lor în continuare incumbă
asigurătorului.
Sub aspectul
daunelor morale solicitate, reclamanții au susținut că
instanțele de fond trebuia să le acorde în cuantumul pretins în
considerarea jurisprudenței Curții de Justiție a Uniunii
Europene și a Curții Europene a Drepturilor Omului, care acordă
cuantumuri mult mai mari și care trebuia avută cu prioritate
față de legislația și jurisprudența
națională în materie.
De asemenea,
au arătat că sumele ce le-au fost acordate sunt mult mai mici și
decât cele acordate potrivit jurisprudenței naționale, sens în care
au menționat o serie de hotărâri judecătorești
aparținând diferitelor instanțe din țară.
Totodată,
au susținut că, în contextul unei practici neunitare în materie
și în lipsa unor criterii legale de determinare a daunelor morale, având
în vedere că în sistemul nostru judiciar jurisprudența nu este izvor
de drept, acestea se stabilesc de instanța de judecată în raport cu
consecințele negative suferite de victima accidentului auto,
importanța valorilor lezate, măsura afectării acestor valori,
intensitatea și consecințele traumei fizice și psihice suferite,
precum și în funcție de afectarea situației familiale, sociale
și profesionale.
În continuare
au reprodus definiția daunelor morale dată de doctrină și
de jurisprudență și au invocat prevederile art. 49 pct. 1 lit.
f) și pct. 2 lit. d) din Ordinul nr. 5/2010 de punere în aplicare a
Normelor privind asigurarea obligatorie de răspundere civilă pentru
prejudicii produse prin accidente de vehicule, arătând că stabilirea
despăgubirilor reprezentând daune morale în cazul vătămării
corporale sau al decesului unor persoane, victime ale unui accident rutier,
trebuie să fie "în conformitate cu legislația și
jurisprudența din România".
În
considerarea celor arătate, reclamanții au solicitat casarea deciziei
atacate, în sensul admiterii în tot a apelului.
Recurenta-pârâtă
SC C. SA a invocat cazurile de casare prevăzute de art. 304 pct. 7 și
9 C. proc. civ., susținând astfel că decizia nu cuprinde
considerentele pe care se sprijină și că a fost dată cu
încălcarea normelor legale incidente.
Subsumat
motivului de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ. de la
1865, recurenta a reprodus amplu considerentele sentinței primei
instanțe, motivele de apel dezvoltate de reclamanți și considerentele
deciziei recurate, în raport cu care a conchis că instanța de prim
control judiciar s-a limitat să preia argumentele reținute de
tribunal în susținerea soluției pronunțate, fără
să expună alte elemente și raționamente care să
justifice admiterea apelului și schimbarea sentinței apelate, în
sensul majorării cuantumului daunelor morale acordate reclamanților.
Din
perspectiva dispozițiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ., autoarea acestui
recurs a criticat soluția instanței de fond sub aspectul respingerii
excepției lipsei calității sale pasive în cauză, invocând
încălcarea art. 21.4 și 21.6 din Directiva 2009/103/CE. În acest
sens, a arătat că polița de asigurare tip carte verde
relevă că G. are calitatea de asigurător. De asemenea, a
precizat că, în ceea ce o privește, deține doar calitatea de
reprezentant al societății asigurătoare, astfel că nu poate
sta în litigiu ca pârâtă, în condițiile în care normele legale
evocate dispun că reprezentantului de despăgubiri îi revin numai
obligațiile de colectare a informațiilor necesare instrumentării
daunei și de negociere a cererilor de despăgubire, mandatul său
limitându-se numai la soluționarea litigiilor pe cale amiabilă.
Pentru aceste
considerente, recurenta-pârâtă a solicitat modificarea deciziei recurate,
în sensul respingerii apelului și menținerii ca justă și
temeinică a sentinței pronunțate în primă
instanță.
La 10 august
2015, recurenții-reclamanți au depus întâmpinare, solicitând
respingerea recursului declarat de pârâta SC C. SA ca nefondat.
Înalta Curte,
în baza art. 316, cu aplicarea art. 298, raportat la art. 137 C. proc. civ.,
văzând dispozițiile art. 302
1
alin. (1) lit. c) C. proc.
civ., a luat în examinare cu prioritate excepția nulității
recursului declarat de recurenții-reclamanți A. și B., invocată
din oficiu.
Cu titlu
preliminar, instanța supremă reține că prezentul litigiu,
față de sesizarea la 25 ianuarie 2013 a primei instanțe cu
cererea introductivă, este guvernat de prevederile C. proc. civ. de la
1865, în considerarea dispozițiilor art. 3 din Legea nr. 76/2013, care
statuează că noul C. proc. civ. se aplică numai proceselor
și executărilor silite începute după intrarea acestuia în
vigoare.
Astfel
că în speță nu sunt aplicabile prevederile C. proc. civ. adoptat
prin Legea nr. 134/2010, în vigoare de la 15 februarie 2013, iar instanța
supremă va analiza criticile recurenților-reclamanți din
perspectiva motivului de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc.
civ. de la 1865, care impune modificarea hotărârii atacate doar când
aceasta nu cuprinde motivele pe care se sprijină sau când cuprinde motive
contradictorii ori străine de natura pricinii, corespondent celui indicat,
respectiv art. 488 alin. (1) pct. 6 din noul Cod.
Astfel,
potrivit art. 302
1
alin. (1) lit. c) C. proc. civ., cererea de
recurs trebuie să cuprindă, sub sancțiunea nulității,
dezvoltarea motivelor de fapt și de drept pe care se întemeiază, cu
raportare strictă și limitativă la cazurile de modificare sau
casare prevăzute de art. 304 pct. 1 - 9 C. proc. civ.
Pentru a
conduce la casarea sau modificarea hotărârii atacate, recursul nu se poate
limita doar la indicarea uneia sau mai multor ipoteze dintre cele
prevăzute de art. 304 pct. 1 - 9 C. proc. civ., condiția legală
a dezvoltării motivelor presupunând ca ele să poată fi încadrate
într-unul dintre acestea.
Or, prin
criticile formulate de recurenții-reclamanți referitor la neacordarea
daunelor materiale în cuantumul solicitat, aceștia contestă în
realitate maniera de administrare și de interpretare a probelor, vizând
astfel aspecte de temeinicie a deciziei, iar nu de nelegalitate a acesteia,
astfel că nu pot fi circumscrise niciunuia dintre motivele de recurs
prevăzute de art. 304 pct. 1 - 9 C. proc. civ.
Pe de
altă parte, susținerile potrivit cărora instanța de apel a
reținut greșit situația de fapt și implicit raporturile
juridice dintre părți și a interpretat eronat probatoriul
administrat în cauză nu pot fi circumscrise motivului de recurs indicat,
prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ., potrivit căruia
modificarea unei hotărâri se poate cere când aceasta este nemotivată
sau cuprinde motive contradictorii ori străine de natura pricinii.
De asemenea,
instanța supremă constată că
recurenții-reclamanți au criticat decizia atacată doar sub
aspectul cuantumului daunelor materiale și morale, ceea ce constituie în
sine un eventual element de netemeinicie și relevă doar
nemulțumirea acestora față de soluția instanței de
apel.
Or, recursul
este reglementat drept o cale de atac extraordinară, care privește
analiza măsurii în care criticile aduse hotărârii atacate prin
motivele de recurs se încadrează sau nu în motivele de nelegalitate
prevăzute de art. 304 C. proc. civ.
De aceea,
examinarea memoriului de recurs impune concluzia că recurenții au
indicat cazul de casare reglementat de art. 488 pct. 6 C. proc. civ., adoptat
prin Legea nr. 134/2010, corespondent al art. 304 pct. 7 C. proc. civ. de la
1865, doar formal.
În realitate,
criticile formulate relevă nemulțumirea reclamanților
față de modul de administrare și interpretare a probelor ori
față de situația de fapt stabilită de instanța de
apel, însă nu răspund exigențelor art. 302
1
alin. (1)
lit. c) C. proc. civ., care impun invocarea unor critici care să
poată fi încadrate în motivele de nelegalitate prevăzute de art. 304
C. proc. civ.
Față
de considerentele ce preced, Înalta Curte urmează a constata nul recursul
în conformitate cu dispozițiile art. 302
1
alin. (1) lit. c) C.
proc. civ.
Analizând
recursul declarat de recurenta-pârâtă SC C. SA, Înalta Curte îl
apreciază ca fiind nefondat și urmează să-l respingă,
pentru argumentele ce succed:
Subsumat
motivului de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ. de la
1865, recurenta a susținut că decizia recurată este
nemotivată, în condițiile în care instanța de apel a schimbat sentința
primei instanțe în sensul majorării cuantumului daunelor morale
acordate reclamanților, fără să expună argumentele
care i-au format convingerea în acest sens, limitându-se să preia
silogismul primei instanțe.
De altfel,
trebuie subliniată împrejurarea că, dat fiind că această
pârâtă nu a declarat apel împotriva hotărârii date de tribunal,
vocația ei de a critica decizia atacată se rezumă exclusiv la
majorarea cuantumului daunelor, sub aspectul în care a fost schimbată
sentința primei instanțe, restul dispozițiilor acesteia intrând
în puterea lucrului judecat față de această parte.
Instanța
supremă constată că examinarea considerentelor deciziei atacate
prin prisma criticii evocate relevă o analiză amplă a cauzei în
faza procesuală a apelului, precum și faptul că instanța de
prim control a apreciat asupra majorării cuantumului daunelor morale
acordate de prima instanță prin raportare la circumstanțele
specifice speței, astfel încât acestea să se reflecte în mod
corespunzător în prejudiciul moral real și efectiv produs
reclamanților și să nu conducă la îmbogățirea
fără just temei a acestora, dar, în egală măsură, nici
să fie derizorii.
Or, din
această perspectivă se constată faptul că instanța de
apel a majorat daunele morale solicitate de reclamanți motivat, anume
corespunzător suferinței acestora generată de afectarea
relațiilor de familie, astfel cum a rezultat din declarațiile
martorilor audiați, care au arătat că pierderea capului familiei
la vârsta de doar 50 ani i-a lipsit de principalul lor suport, atât material,
cât și psiho-afectiv.
În acest
context, susținerea că hotărârea instanței de apel este
nemotivată este lipsită de orice fundament, fiind contrazisă de
ampla argumentație dezvoltată în considerentele sintetizate în
precedent și care conduce în mod logic la soluția adoptată. Pe
cale de consecință, în cauză nu sunt incidente dispozițiile
art. 304 pct. 7 C. proc. civ.
Din
perspectiva dispozițiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ.,
recurenta-pârâtă a invocat încălcarea art. 21.4 și 21.6 din
Directiva 2009/103/CE prin respingerea excepției lipsei
calității sale procesuale pasive în cauză.
Astfel,
deși aparent această critică se circumscrie cazului de
nelegalitate indicat, ea urmează să fie înlăturată, având
în vedere că a fost formulată omisso medio, întrucât, așa cum
s-a mai arătat această pârâtă nu a declarat apel, astfel că
soluția primei instanțe asupra excepției sus-amintite nu a
făcut obiectul cenzurii instanței de apel, intrând în puterea lucrului
judecat. În plus, constată instanța supremă că
recurenta-pârâtă nu a invocat excepția lipsei calității
sale procesuale pasive în apel, ca excepție proprie apelului, astfel
că nu are deschisă calea recursului sub acest aspect, întrucât,
acționând omisso medio, partea încearcă să repună în
discuție o chestiune căzută în puterea lucrului judecat.
În
considerarea celor expuse, Înalta Curte, în baza art. 312 alin. (1) teza a II-a
C. proc. civ., urmează să respingă ca nefondat recursul declarat
de pârâta SC C. SA.
PENTRU ACESTE
MOTIVE
ÎN NUMELE
LEGII
D E C I D E
Constată
nul recursul declarat de recurenții-reclamanți A. și B.
împotriva Deciziei civile nr. 619/A din 25 iunie 2015, pronunțată de
Curtea de Apel Timișoara, secția a II-a civilă.
Respinge, ca
nefondat, recursul declarat de recurenta-pârâtă SC C. SA împotriva
aceleiași decizii.
Irevocabilă.
Pronunțată
în ședință publică astăzi, 23 februarie 2016.
Procesat de