ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 350/2016

Decizia nr. 350/2016 Asupra recursurilor de față, constată următoarele: Prin acțiunea înregistrată la 25 ianuarie 2013 pe rolul Tribunalului Timiș, secția I civilă, sub nr. x/30/2013, reclamanții A. și B., în contradictoriu cu pârâtele SC C. SA și SC D. SA - Sucursala Timiș, au solicitat obligarea acestora la plata de sumei de 22.000 euro, reprezentând daune materiale, constând în cheltuieli de transport, de înmormântare și pomeni creștinești și a sumei de 1.000.000 euro, reprezentând daune morale pentru prejudiciul suferit ca urmare a decesului autorului lor, E., în accidentul rutier provocat la 14 august 2008 de F., conform Sentinței penale pronunțate la 19 aprilie 2012 de Judecătoria Budaors din Ungaria în Dosarul nr. x/2011/38, cu cheltuieli de judecată.

În drept au fost invocate dispozițiile art. 1.357 C. civ. și art. 49 - 50 și urm. din Legea nr. 136/1995. Prin Încheierea din 21 martie 2013, secția I civilă, a Tribunalului Timiș a invocat din oficiu excepția necompetenței sale funcționale și a dispus scoaterea cauzei de pe rol și trimiterea dosarului spre competentă soluționare secției a II-a civile a aceleiași instanțe. La 3 aprilie 2013 cauza a fost înregistrată pe rolul Tribunalului Timiș, secția a II-a civilă, sub nr. x/30/2013*, instanță care prin Sentința civilă nr. 287/LP/PI din 30 aprilie 2015 a admis în parte acțiunea și le-a obligat pe pârâtele SC C. SA și SC D. SA - Sucursala Timiș la plata către reclamanta A. a sumelor de 541.415 forinți, în echivalent în lei la data plății și 175,20 RON, cu titlu de daune materiale și de 60.000 RON, cu titlu de daune morale, iar către reclamantul B. a sumelor de 790 RON, reprezentând daune materiale și de 40.000 RON, reprezentând daune morale.

De asemenea, le-a obligat pe pârâte la plata către reclamanta A. a sumei de 1.000 RON, reprezentând cheltuieli de judecată. Pentru a hotărî astfel, prima instanță a reținut cu titlu preliminar că litigiul dedus judecății vizează un raport juridic de răspundere civilă delictuală, derivând dintr-o poliță de asigurare obligatorie de răspundere civilă pentru prejudicii produse prin accidente de vehicule, astfel că, în raport cu data săvârșirii faptei ilicite - 14 august 2008, când s-a produs din vina intervenientului forțat, persoana asigurată F., accidentul rutier soldat inițial cu vătămarea corporală și ulterior, la 17 august 2008, cu decesul autorului reclamanților - E., a apreciat ca fiind aplicabile prevederile C. civ.

de la 1864, în vigoare la acea dată, potrivit art. 3 din Legea nr. 71/2009 și ale Legii nr. 136/1995. Astfel, prin interpretarea coroborată a probelor administrate, Tribunalul a identificat ca fiind îndeplinite condițiile pentru atragerea răspunderii pârâtelor asigurător la plata daunelor materiale și morale suferite de reclamanți, în calitate de soție și fiu al defunctului, victimă a accidentului rutier, pentru fapta ilicită săvârșită de intervenientul forțat, asigurat, respectiv existența faptei ilicite, săvârșirea acesteia cu vinovăție, prejudiciul și legătura de cauzalitate dintre faptă și prejudiciu.

În acest sens, s-a reținut că fapta ilicită rezidă în nerespectarea de către intervenientul forțat a regulilor de circulație, respectiv depășirea vitezei legale admise pe sectorul de drum în care s-a produs accidentul, intrarea în coliziune cu o viteză de 107 km/h cu autoturismul condus de E., urmată de vătămarea corporală gravă și a decesului la 17 august 2008 a acestuia din urmă, conform certificatului de deces. Referitor la raportul de cauzalitate și vinovăția cu care a fost săvârșită fapta, s-a notat că acestea au fost stabilite prin atât din rechizitoriul întocmit de Procuratura pentru Buda și Împrejurimi, cât și din Sentința penală din 19 aprilie 2012, pronunțată de Judecătoria Budaors din Ungaria în Dosarul nr. x/2011/38, recunoscută prin Decizia penală nr. 995/A din 24 noiembrie 2014 a Curții de Apel Timișoara, dată în Dosarul nr. x/215/2013.

În acordarea daunelor materiale, Tribunalul s-a raportat la înscrisurile cu care reclamanții au probat cheltuielile făcute cu transportul în țară a trupului neînsuflețit al autorului lor, cu ceremonia de înhumare și datinile creștinești. În ceea ce privește cuantificarea daunelor morale solicitate, prima instanță a avut în vedere principiul general al reparării integrale a prejudiciului cauzat prin fapta ilicită, constând în aceea că autorul prejudiciului este obligat să acopere nu numai prejudiciul efectiv (damnum emergens), dar și beneficiul nerealizat de victimă (lucrum cessans) ca urmare a faptei ilicite cauzatoare de prejudicii. În plus, a reținut că în materia răspunderii civile delictuale prejudiciile trebuie reparate de autor integral, indiferent dacă le-a prevăzut sau nu în momentul săvârșirii faptei.

Astfel, în stabilirea cuantumului daunelor morale, prima instanță a avut în vedere că acestea trebuie să aibă efecte compensatorii, fără să constituie însă amenzi excesive pentru autorul daunei sau societatea de asigurare și nici venituri nejustificate pentru rudele victimei. A mai notat că, spre deosebire de celelalte despăgubiri civile, care presupun un suport probator, în privința daunelor morale nu se poate apela exclusiv la probe materiale, judecătorul fiind singurul care, în raport de consecințele suferite de partea vătămată, apreciază o anumită sumă globală care să compenseze prejudiciul moral cauzat.

Din această perspectivă, prin raportare la relațiile de familie și de afecțiune avute de reclamanți cu defunctul lor autor, astfel cum au rezultat din declarațiile de martori administrate în cauză, a apreciat ca fiind justificate sumele de 60.000 RON pentru reclamanta A., soția supraviețuitoare, și 40.000 RON pentru reclamantul B. Având în vedere că pârâtele au căzut în pretenții, iar reclamanta a făcut dovada cheltuielilor de judecată efectuate, Tribunalul, în baza art. 274 C. proc. civ., le-a obligat pe pârâte la plata sumelor cheltuite cu acest titlu. Împotriva acestei sentințe au declarat apel reclamanții, criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie sub aspectul cuantumului daunelor materiale și morale acordate.

Prin Decizia civilă nr. 619/A din 25 iunie 2015, Curtea de Apel Timișoara, secția a II-a civilă, a admis apelul reclamanților, a schimbat în parte Sentința civilă nr. 287/LP/PI din 30 aprilie 2015 a Tribunalului Timiș, secția a II-a civilă, în sensul că le-a obligat pe pârâte la plata a câte 60.000 euro cu titlu de daune morale către reclamanți și a menținut în rest hotărârea apelată. Pentru a decide astfel, Curtea de Apel a reținut în esență că prima instanță nu s-a raportat în analiza daunelor morale la niciun criteriu obiectiv care să permită verificarea lor de către părți și de către instanța de control judiciar, criteriu în considerarea căruia să se rețină, pe de o parte, suma acordată ca fiind justificată, iar pe de altă parte că un plus la aceasta s-ar constitui într-o îmbogățire fără justă cauză a reclamanților.

Astfel, a apreciat că suferințele psihice resimțite de soția și fiul victimei, raportate la circumstanțele proprii cauzei, și anume pierderea tragică a vieții unui membru de familie la vârstă de numai 50 de ani, le-a cauzat un prejudiciu moral sever reprezentat de lipsirea acestora pentru totdeauna de afecțiunea și sprijinul moral de care ar fi beneficiat din partea soțului, respectiv tatălui lor, afectându-le negativ incomensurabil și iremediabil dreptul la familie și la un mod de viață armonizat unui cadru de familie obișnuit. De asemenea, Curtea de Apel a reținut că dimensiunea prejudiciului moral și a lui pretium doloris trebuie privite și din perspectiva anteriorității raporturilor de familie.

În acest sens, a avut în vedere aspectele relevate de declarațiile de martori, respectiv implicarea profundă a reclamanților în relațiile de afecțiune și respect față de defunct, precum și de participare activă, reciprocă la viața comună, în familie, relații a căror încetare intempestivă a apreciat-o ca fiind de natură să agraveze severitatea suferințelor psihice resimțite și să justifice necesitatea majorării cuantumului daunelor morale acordate reclamanților la câte 60.000 euro fiecărui reclamant, de natură a reprezenta o justificată compensare pentru prejudiciul moral încercat de aceștia. Pentru aceleași considerente anterior expuse, instanța de prim control a apreciat ca fiind excesivă cererea reclamanților de a li se acorda daune morale în sumă de 1.000.000 euro (câte 500.000 euro pentru fiecare), raportat la datele descrise ale cauzei.

Criticile formulate de reclamanți cu privire la cuantumul daunelor materiale au fost apreciate ca nefondate, instanța de apel reținând că acestea au fost în mod corecte acordate de prima instanță prin raportarea la conținutul actelor depuse și la destinația cheltuielilor a căror dovadă o fac. Împotriva acestei decizii au declarat recurs reclamanții și pârâta SC C. SA. Recurenții-reclamanți au invocat cazul de casare prevăzut de art. 488 pct. 6 C. proc. civ. adoptat prin Legea nr. 134/2010 și au susținut că instanțele de fond nu le-au acordat daunele materiale și morale în cuantumul solicitat.

În acest sens, A. a menționat sumele de 2.857 RON, reprezentând contribuție asigurări de sănătate pentru defunctul E., obligatorie pentru obținerea cardului european de sănătate necesar pentru spitalizarea în Ungaria, conform Chitanței din 18 august 2008, 30 RON, reprezentând cheltuieli pentru parastas conform Chitanței din 14 august 2011 și 35 RON, reprezentând taxa achitată la Protopopiatul Ortodox Român conform Chitanței din 22 august 2008, precum și cheltuielile de deplasare Timișoara - Ungaria pentru angajare avocat în procesul penal. B. a susținut că instanța de apel nu s-a pronunțat asupra pretențiilor sale constând în acoperirea plății taxelor sale de școlarizare, arătând că, atât timp cât a trăit, tatăl său le-a achitat, așa încât plata lor în continuare incumbă asigurătorului.

Sub aspectul daunelor morale solicitate, reclamanții au susținut că instanțele de fond trebuia să le acorde în cuantumul pretins în considerarea jurisprudenței Curții de Justiție a Uniunii Europene și a Curții Europene a Drepturilor Omului, care acordă cuantumuri mult mai mari și care trebuia avută cu prioritate față de legislația și jurisprudența națională în materie. De asemenea, au arătat că sumele ce le-au fost acordate sunt mult mai mici și decât cele acordate potrivit jurisprudenței naționale, sens în care au menționat o serie de hotărâri judecătorești aparținând diferitelor instanțe din țară.

Totodată, au susținut că, în contextul unei practici neunitare în materie și în lipsa unor criterii legale de determinare a daunelor morale, având în vedere că în sistemul nostru judiciar jurisprudența nu este izvor de drept, acestea se stabilesc de instanța de judecată în raport cu consecințele negative suferite de victima accidentului auto, importanța valorilor lezate, măsura afectării acestor valori, intensitatea și consecințele traumei fizice și psihice suferite, precum și în funcție de afectarea situației familiale, sociale și profesionale.

În continuare au reprodus definiția daunelor morale dată de doctrină și de jurisprudență și au invocat prevederile art. 49 pct. 1 lit. f) și pct. 2 lit. d) din Ordinul nr. 5/2010 de punere în aplicare a Normelor privind asigurarea obligatorie de răspundere civilă pentru prejudicii produse prin accidente de vehicule, arătând că stabilirea despăgubirilor reprezentând daune morale în cazul vătămării corporale sau al decesului unor persoane, victime ale unui accident rutier, trebuie să fie "în conformitate cu legislația și jurisprudența din România". În considerarea celor arătate, reclamanții au solicitat casarea deciziei atacate, în sensul admiterii în tot a apelului. Recurenta-pârâtă SC C. SA a invocat cazurile de casare prevăzute de art. 304 pct. 7 și 9 C. proc.

civ., susținând astfel că decizia nu cuprinde considerentele pe care se sprijină și că a fost dată cu încălcarea normelor legale incidente. Subsumat motivului de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ. de la 1865, recurenta a reprodus amplu considerentele sentinței primei instanțe, motivele de apel dezvoltate de reclamanți și considerentele deciziei recurate, în raport cu care a conchis că instanța de prim control judiciar s-a limitat să preia argumentele reținute de tribunal în susținerea soluției pronunțate, fără să expună alte elemente și raționamente care să justifice admiterea apelului și schimbarea sentinței apelate, în sensul majorării cuantumului daunelor morale acordate reclamanților.

Din perspectiva dispozițiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ., autoarea acestui recurs a criticat soluția instanței de fond sub aspectul respingerii excepției lipsei calității sale pasive în cauză, invocând încălcarea art. 21.4 și 21.6 din Directiva 2009/103/CE. În acest sens, a arătat că polița de asigurare tip carte verde relevă că G. are calitatea de asigurător. De asemenea, a precizat că, în ceea ce o privește, deține doar calitatea de reprezentant al societății asigurătoare, astfel că nu poate sta în litigiu ca pârâtă, în condițiile în care normele legale evocate dispun că reprezentantului de despăgubiri îi revin numai obligațiile de colectare a informațiilor necesare instrumentării daunei și de negociere a cererilor de despăgubire, mandatul său limitându-se numai la soluționarea litigiilor pe cale amiabilă.

Pentru aceste considerente, recurenta-pârâtă a solicitat modificarea deciziei recurate, în sensul respingerii apelului și menținerii ca justă și temeinică a sentinței pronunțate în primă instanță. La 10 august 2015, recurenții-reclamanți au depus întâmpinare, solicitând respingerea recursului declarat de pârâta SC C. SA ca nefondat. Înalta Curte, în baza art. 316, cu aplicarea art. 298, raportat la art. 137 C. proc. civ., văzând dispozițiile art. 302 1 alin. (1) lit. c) C. proc. civ., a luat în examinare cu prioritate excepția nulității recursului declarat de recurenții-reclamanți A. și B., invocată din oficiu. Cu titlu preliminar, instanța supremă reține că prezentul litigiu, față de sesizarea la 25 ianuarie 2013 a primei instanțe cu cererea introductivă, este guvernat de prevederile C. proc.

civ. de la 1865, în considerarea dispozițiilor art. 3 din Legea nr. 76/2013, care statuează că noul C. proc. civ. se aplică numai proceselor și executărilor silite începute după intrarea acestuia în vigoare. Astfel că în speță nu sunt aplicabile prevederile C. proc. civ. adoptat prin Legea nr. 134/2010, în vigoare de la 15 februarie 2013, iar instanța supremă va analiza criticile recurenților-reclamanți din perspectiva motivului de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ. de la 1865, care impune modificarea hotărârii atacate doar când aceasta nu cuprinde motivele pe care se sprijină sau când cuprinde motive contradictorii ori străine de natura pricinii, corespondent celui indicat, respectiv art. 488 alin. (1) pct. 6 din noul Cod.

Astfel, potrivit art. 302 1 alin. (1) lit. c) C. proc. civ., cererea de recurs trebuie să cuprindă, sub sancțiunea nulității, dezvoltarea motivelor de fapt și de drept pe care se întemeiază, cu raportare strictă și limitativă la cazurile de modificare sau casare prevăzute de art. 304 pct. 1 - 9 C. proc. civ. Pentru a conduce la casarea sau modificarea hotărârii atacate, recursul nu se poate limita doar la indicarea uneia sau mai multor ipoteze dintre cele prevăzute de art. 304 pct. 1 - 9 C. proc. civ., condiția legală a dezvoltării motivelor presupunând ca ele să poată fi încadrate într-unul dintre acestea.

Or, prin criticile formulate de recurenții-reclamanți referitor la neacordarea daunelor materiale în cuantumul solicitat, aceștia contestă în realitate maniera de administrare și de interpretare a probelor, vizând astfel aspecte de temeinicie a deciziei, iar nu de nelegalitate a acesteia, astfel că nu pot fi circumscrise niciunuia dintre motivele de recurs prevăzute de art. 304 pct. 1 - 9 C. proc. civ. Pe de altă parte, susținerile potrivit cărora instanța de apel a reținut greșit situația de fapt și implicit raporturile juridice dintre părți și a interpretat eronat probatoriul administrat în cauză nu pot fi circumscrise motivului de recurs indicat, prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ., potrivit căruia modificarea unei hotărâri se poate cere când aceasta este nemotivată sau cuprinde motive contradictorii ori străine de natura pricinii.

De asemenea, instanța supremă constată că recurenții-reclamanți au criticat decizia atacată doar sub aspectul cuantumului daunelor materiale și morale, ceea ce constituie în sine un eventual element de netemeinicie și relevă doar nemulțumirea acestora față de soluția instanței de apel. Or, recursul este reglementat drept o cale de atac extraordinară, care privește analiza măsurii în care criticile aduse hotărârii atacate prin motivele de recurs se încadrează sau nu în motivele de nelegalitate prevăzute de art. 304 C. proc. civ. De aceea, examinarea memoriului de recurs impune concluzia că recurenții au indicat cazul de casare reglementat de art. 488 pct. 6 C. proc. civ., adoptat prin Legea nr. 134/2010, corespondent al art. 304 pct. 7 C. proc.

civ. de la 1865, doar formal. În realitate, criticile formulate relevă nemulțumirea reclamanților față de modul de administrare și interpretare a probelor ori față de situația de fapt stabilită de instanța de apel, însă nu răspund exigențelor art. 302 1 alin. (1) lit. c) C. proc. civ., care impun invocarea unor critici care să poată fi încadrate în motivele de nelegalitate prevăzute de art. 304 C. proc. civ. Față de considerentele ce preced, Înalta Curte urmează a constata nul recursul în conformitate cu dispozițiile art. 302 1 alin. (1) lit. c) C. proc. civ. Analizând recursul declarat de recurenta-pârâtă SC C. SA, Înalta Curte îl apreciază ca fiind nefondat și urmează să-l respingă, pentru argumentele ce succed: Subsumat motivului de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc.

civ. de la 1865, recurenta a susținut că decizia recurată este nemotivată, în condițiile în care instanța de apel a schimbat sentința primei instanțe în sensul majorării cuantumului daunelor morale acordate reclamanților, fără să expună argumentele care i-au format convingerea în acest sens, limitându-se să preia silogismul primei instanțe. De altfel, trebuie subliniată împrejurarea că, dat fiind că această pârâtă nu a declarat apel împotriva hotărârii date de tribunal, vocația ei de a critica decizia atacată se rezumă exclusiv la majorarea cuantumului daunelor, sub aspectul în care a fost schimbată sentința primei instanțe, restul dispozițiilor acesteia intrând în puterea lucrului judecat față de această parte.

Instanța supremă constată că examinarea considerentelor deciziei atacate prin prisma criticii evocate relevă o analiză amplă a cauzei în faza procesuală a apelului, precum și faptul că instanța de prim control a apreciat asupra majorării cuantumului daunelor morale acordate de prima instanță prin raportare la circumstanțele specifice speței, astfel încât acestea să se reflecte în mod corespunzător în prejudiciul moral real și efectiv produs reclamanților și să nu conducă la îmbogățirea fără just temei a acestora, dar, în egală măsură, nici să fie derizorii. Or, din această perspectivă se constată faptul că instanța de apel a majorat daunele morale solicitate de reclamanți motivat, anume corespunzător suferinței acestora generată de afectarea relațiilor de familie, astfel cum a rezultat din declarațiile martorilor audiați, care au arătat că pierderea capului familiei la vârsta de doar 50 ani i-a lipsit de principalul lor suport, atât material, cât și psiho-afectiv.

În acest context, susținerea că hotărârea instanței de apel este nemotivată este lipsită de orice fundament, fiind contrazisă de ampla argumentație dezvoltată în considerentele sintetizate în precedent și care conduce în mod logic la soluția adoptată. Pe cale de consecință, în cauză nu sunt incidente dispozițiile art. 304 pct. 7 C. proc. civ. Din perspectiva dispozițiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ., recurenta-pârâtă a invocat încălcarea art. 21.4 și 21.6 din Directiva 2009/103/CE prin respingerea excepției lipsei calității sale procesuale pasive în cauză. Astfel, deși aparent această critică se circumscrie cazului de nelegalitate indicat, ea urmează să fie înlăturată, având în vedere că a fost formulată omisso medio, întrucât, așa cum s-a mai arătat această pârâtă nu a declarat apel, astfel că soluția primei instanțe asupra excepției sus-amintite nu a făcut obiectul cenzurii instanței de apel, intrând în puterea lucrului judecat.

În plus, constată instanța supremă că recurenta-pârâtă nu a invocat excepția lipsei calității sale procesuale pasive în apel, ca excepție proprie apelului, astfel că nu are deschisă calea recursului sub acest aspect, întrucât, acționând omisso medio, partea încearcă să repună în discuție o chestiune căzută în puterea lucrului judecat. În considerarea celor expuse, Înalta Curte, în baza art. 312 alin. (1) teza a II-a C. proc. civ., urmează să respingă ca nefondat recursul declarat de pârâta SC C. SA.

PENTRU ACESTE

MOTIVE ÎN NUMELE LEGII D E C I D E Constată nul recursul declarat de recurenții-reclamanți A. și B. împotriva Deciziei civile nr. 619/A din 25 iunie 2015, pronunțată de Curtea de Apel Timișoara, secția a II-a civilă. Respinge, ca nefondat, recursul declarat de recurenta-pârâtă SC C. SA împotriva aceleiași decizii. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică astăzi, 23 februarie 2016. Procesat de GGC - N