ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 655/2015

Decizia nr. 655/2015

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor dosarului constată următoarele:

Prin acțiunea înregistrată pe rolul Tribunalului Timiș, secția de contencios administrativ, reclamanții A. și B. au chemat în judecată pe pârâta SC C. SA, solicitând instanței ca prin hotărârea ce va pronunța să fie obligată pârâta la suma de 700.000,00 euro daune morale, precum și daune materiale suferite în urma decesului fiului lor D.

La termenul de judecata din 03 aprilie 2013, reclamanții si-au precizat cererea în sensul că solicită daune morale în cuantum de 400.000 lei și daune materiale în cuantum de 10.864 lei.

La termenul de judecată din data de 03 aprilie 2013, instanța din oficiu - raportat la obiectul cauzei - a pus în discuție competența funcțională a instanței de judecată.

Prin încheierea de ședință din 03 aprilie 2013 s-a admis excepția de necompetentă funcțională a instanței de contencios administrativ. S-a dispus scoaterea cauzei de pe rolul secției de contencios administrativ, și trimiterea spre competentă soluționare, secției I civilă.

Cauza a fost reînregistrată la Tribunalul Timiș sub nr. Dosar nr. x/30/2012* la 09 aprilie 2013.

La data de 18 octombrie 2013, reclamanții și-au precizat acțiunea, prin care solicită instanței obligarea paratei la plata penalizărilor de 0,2 % pe zi de întârziere asupra sumei totale ce se va stabili de instanța.

La termenul de judecată din 10 decembrie 2013 reclamanții și-au precizat acțiunea prin care solicită obligarea pârâtei la suma de 400.000 euro, daune morale iar daune materiale în cuantum de 10864 lei.

Prin sentința civilă nr. 218 din 4 februarie 2014 pronunțată în Dosarul nr. x/30/2012*, Tribunalul Timiș a admis în parte acțiunea precizată formulată de reclamanții A. și B. împotriva pârâtei SC C. SA, a obligat pârâta să plătească reclamanților suma de 50.000 euro, cu titlu de daune morale și 10.864 lei cu titlu de daune materiale, a respins, în rest, acțiunea precizată și a obligat pârâtul să plătească suma de 2300 lei cu titlu de cheltuieli de judecată, reclamanților.

Pentru a pronunța astfel, tribunalul a reținut că potrivit art. 998, 999 C. civ., în vigoare la data producerii evenimentului rutier, orice faptă a omului, care cauzează altuia prejudiciu, obligă pe acela din a cărui greșeală s-a ocazionat, a-l repara; omul este responsabil nu numai de prejudiciul ce a cauzat prin fapta sa, dar și de acela ce a cauzat prin neglijența sau prin imprudența sa.

Condițiile generale ale răspunderii civile delictuale - care se desprind din disp. art. 998-999 C. civ. sunt : existența unui prejudiciu; existența unei fapte ilicite; existența unui raport de cauzalitate între fapta ilicită și prejudiciu, existența vinovăției celui care a cauzat prejudiciu.

Condițiile cerute pentru a se putea obține repararea prejudiciului sunt: prejudiciul să fie cert și să nu fi fost reparat încă.

Repararea prejudiciului în cadrul răspunderii delictuale are ca drept scop să înlăture integral efectele faptei ilicite. Principiul general este acela al reparării integrale a prejudiciului cauzat de fapta ilicită, în natură, sau prin echivalent. Repararea prin echivalent se poate asigura fie prin acordarea unei sume globale, fie prin stabilirea unor prestații periodice succesive, cu caracter viager sau temporar.

Tribunalul a constatat că la data producerii accidentului, pentru autoturismul implicat în accident era încheiată o asigurare de răspundere civilă auto R.C.A. cu pârâta SC C. SA.

Potrivit art. 50 alin. (1) din Legea nr. 136/1995, despăgubirile se acordă pentru sumele pe care asiguratul este obligat să le plătească cu titlu de dezdăunare și cheltuielile de judecată persoanelor păgubite prin vătămare corporală sau deces, precum și prin avarierea ori distrugerea de bunuri. Prin încheierea acestui contract, pârâta a preluat răspunderea delictuală a șoferului decedat.

În privința daunelor materiale, instanța a subliniat că aceste nu pot fi acordate decât în măsura în care sunt dovedite.

S-a reținut că în cauză, din coroborarea înscrisurilor - ce atestă costurile pomenilor și ale înmormântării - și declarația martorului Roșoga Cornel Laurențiu - care a relevat cheltuielile suportate de reclamanți cu aceste evenimente, este dovedită suma de 10.864 lei, motiv pentru care a acordat-o, întrucât această sumă reprezintă prejudiciu care a decurs din evenimentul rutier și la repararea căruia sunt îndreptățiți reclamanții.

Tribunalul a constatat că reclamanții sunt îndreptățiți și la acordarea unor daune morale, raportat la suferințele provocate prin decesul fiului lor, dar cuantumul solicitat este exagerat și nu trebuie să conducă la o îmbogățire fără just temei a acestora. S-a apreciat că suma de 50.000 euro, cu titlu de daune morale, reprezintă o satisfacție morală îndestulătoare, rezonabilă pentru reclamanți, în calitate de părinți ai victimei decedate.

Pentru considerentele expuse mai sus, tribunalul a admis în parte acțiunea precizată formulată de reclamanții A. și B. și, în consecință, a obligat pârâta să plătească reclamanților suma de 50.000 euro, cu titlu de daune morale și 10.864 lei cu titlu de daune materiale, și a respins, în rest, acțiunea precizată, ca fiind neîntemeiată.

În baza disp. art. 274 C. proc. civ., a obligat pârâta să plătească suma de 2.300 lei cu titlu de cheltuieli de judecată, reclamanților, reprezentând cheltuieli de judecată, onorariul avocațial, conform chitanței justificative depuse la dosarul cauzei.

Apelurile declarate de reclamanții A. și B. și de pârâta SC E. SA, prin SC E. SA - Sucursala Hunedoara au fost respinse de Curtea de Apel Timișoara, secția I civilă, prin Decizia civilă nr. 130 din 14 octombrie 2014.

În argumentarea acestei decizii, instanța de apel în ce privește apelul reclamanților, a reținut, în esență, că tribunalul a făcut o corectă apreciere a cuantumului acestor despăgubiri în raport de suferințele provocate acestora prin decesul fiului lor, considerând că suma acordată reprezintă o satisfacție morală rezonabilă și îndestulătoare pentru aceștia.

În acest sens, s-a precizat că, cuantificarea prejudiciului moral nu este supusă unor criterii legale de determinare, cuantumul acestora stabilindu-se prin apreciere ca urmare a aplicării de către instanță a criteriilor referitoare la consecințele negative suferite de cei în cauză, în plan fizic și psihic, importanța valorilor lezate, măsura în care Ie-a fost afectată situația familiară și socială.

În cuantificarea prejudiciului moral, aceste criterii trebuie subordonate conotației aprecierii rezonabile, pe o bază echitabilă corespunzătoare prejudiciului real produs.

Raportat la probatoriul administrat în cauză, la faptul că sumele acordate cu acest titlu nu trebuie să se transforme în venituri nejustificate pentru victime, instanța de apel a constatat că prima instanță a făcut o corectă aplicare a dispozițiilor art. 998 și urm. C. civ., coroborate cu cele ale art. 41 și 49 din Legea nr. 136/1995 modificată prin Legea nr. 180/2007 conform cărora „asigurătorul se obligă să plătească o despăgubire pentru prejudiciul de care asiguratul răspunde în baza legii față de terții păgubiți", precum și „asigurătorul acordă despăgubiri în baza contractului de asigurare, pentru prejudiciile de care asigurații răspund față de terțe persoane prin accidente de autovehicule".

Raportat la considerentele arătate, instanța de apel a constatat și că apelul pârâtei prin care s-a solicitat diminuarea cuantumului daunelor morale este de asemenea, nefondat, având în vedere faptul că în aplicarea dispozițiilor art. 998 și urm. C. civ., răspunderea pentru repararea prejudiciului este aceeași indiferent de împrejurarea că fapta a fost infracțiune, ori a fost săvârșită cu intenție sau din culpă.

Mai mult, s-a avut în vedere și faptul că între părți (la solicitarea reclamanților), s-a încheiat și un act de tranzacție având ca obiect „stingerea totală, definitivă și irevocabilă a oricărei pretenții de dezdăunare a părților vătămate în legătură cu accidentul în condițiile respectării obligațiilor și termenelor asumate de către părți prin prezenta tranzacție" (filele 19-23 dosar Curtea de Apel).

Urmare a încheierii tranzacției, conform extrasului de cont din 06 iunie 2014 pârâta apelantă a virat în contul reclamanților suma de 233.069 lei reprezentând 10.864 lei daune materiale și echivalentul în lei a sumei de 50.000 euro, conform sentinței atacate prin prezentele căi de atac.

Împotriva acestei decizii reclamanții A. și B. au declarat recurs întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 7 și 8 C. proc. civ.

În argumentarea motivelor de recurs invocate, recurenții au susținut, în esență, că instanța nu a acordat ce s-a cerut în sensul că deși au solicitat și penalități de 0,2% pe zi întârziere începând cu data de 10 iulie 2012 și până la data efectivă a plății nici instanța de fond și nici instanța de apel nu s-au pronunțat pe respectiva cerere.

Totodată, recurenții susțin că instanța a dat altceva decât s-a cerut în sensul că deșii au solicitat despăgubirile în euro, au solicitat ca plata să se facă în lei la cursul B.N.R., însă instanța a fixat cuantumul în euro fără să precizeze nimic sub acest aspect.

Instanța de apel, susțin recurenții, a pronunțat o hotărâre netemeinică și discriminatorie în comparație cu părinții celeilalte victime a accidentului, hotărâre care nu cuprinde motivele pe care se sprijină soluția pronunțată.

În continuarea motivării recurenții, prezentând pe larg situația de fapt și traumele suferite în urma decesului fiului, au susținut că atât prima instanță cât și instanța de apel au stabilit daunele morale în mod superficial și doar prin prisma neîmbogățirii fără just temei a celor doi părinți însă nu și în funcție de plafonul daunelor prevăzute în contractul de asigurare încheiat în speță cu SC C. SA, în cuantum de 3.500.000 euro până la care pot merge despăgubirile în caz de pierderea vieții unei persoane, neținând cont nici de despăgubirile acordate de către alte instanțe în spețe similare și în urma aceluiași accident.

Recurenții consideră că instanța trebuia să aprecieze într-un mod echilibrat daunele morale ținând cont atât de suma solicitată și apreciată de către părinții victimei c fiind compensatoare pentru suferințele lor cât și de suma până la care se pot acorda daunele conform contractului încheiat cu firma de asigurări.

În continuarea motivării recurenții au prezentat nemulțumirile privind modul de îndeplinire a mandatului acordat apărătorului ales avocat F. făcând aprecieri asupra relațiilor dintre pârâtă și avocatul reclamanților.

Pentru aceste motive recurenții au solicitat admiterea recursului așa cum a fost formulat, cu cheltuieli de judecată conform chitanțelor aflate la dosar, atât în fața instanței de apel cât și în fața instanței de recurs.

Prin întâmpinarea depusă la dosar intimata pârâtă SC E. SA a solicitat respingerea recursului ca nefondat și menținerea ca legală și temeinică a deciziei recurate.

Recursul este nefondat și va fi respins pentru următoarele considerente:

Recurenta și-a întemeiat criticile aduse deciziei pronunțată de instanța de apel pe dispozițiile art. 304 pct. 7 și 8 C. proc. civ., însă, față de conținutul criticilor aduse deciziei pronunțată de instanța de apel în conformitate cu art. 306 alin. (3) C. proc. civ. criticile privind faptul că instanța a dat mai mult decât s-a cerut sau că a dat altceva decât s-a cerut vor fi încadrate în pct. 6 al art. 304 C. proc. civ.

Invocarea acestui motiv a fost făcută cu scopul de a repune în discuție probele cu privire la precizarea cuantumului penalităților de întârziere, or, nu acesta este scopul și cerința art. 304 pct. 6 C. proc. civ. Situațiile minus petita și ultra petita care s-ar putea regăsi într-o hotărâre supusă analizei de nelegalitate în recursul extraordinar sunt în realitate expresia principiului disponibilității și a obligației instanței de a se pronunța asupra tuturor cererilor deduse judecății.

În speța dedusă judecății, chestiunile puse în discuție pe acest aspect vizează netemeinicia și nu nelegalitatea soluției criticate din care rezultă cu evidență că, instanțele s-au pronunțat în limitele impuse de principiul disponibilității.

Pct. 7 al art. 304 C. proc. civ., invocat de recurentă, vizează nemotivarea hotărâri judecătorești atunci când hotărârea cuprinde motive contradictorii sau când nu se arată motivele pe care aceasta se sprijină.

Susținerea recurenților potrivit căreia hotărârea nu cuprinde motivele pe care se sprijină soluția pronunțată nu poate fi primită întrucât, observând considerentele deciziei criticate se constată că instanța de apel a răspuns criticilor care au fost formulate de apelată în cadrul controlului de netemeinicie și nelegalitate care poate fi exercitat în calea respectivă de atac, examinând în mod real problemele esențiale ce i-au fost supuse și a respins argumentele invocate cuprinzând motivele de fapt și de drept pe care se sprijină, conform cerințelor art. 261 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.

În argumentarea motivului de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 8 C. proc. civ. recurenta a relatat opinii proprii dezlegările date împrejurărilor de fapt analizate de instanța de apel ceea ce vizează în realitate netemeinicia deciziei.

De altfel, motivul de nelegalitate a fost invocat cu scopul de a repune în discuție probele și de a solicita instanței de recurs să reconsidere concludenta lor, ceea ce nu este permis în această fază procesuală.

Întreaga motivare a recursului este axată pe nemulțumirea recurenților privind cuantumul daunelor morale acordate de către instanțele anterioare.

Susținerile recurenților privind cuantumul daunelor morale nu reprezintă o critică de nelegalitate pentru a putea fi analizată de instanța de recurs ci o chestiune de apreciere a instanței de apel formată în baza materialului probator, a practicii judiciare și în analiza respectării echilibrului între o despăgubire integrală și echitabilă și îmbogățirea fără just temei.

Împrejurarea că în cauze cu obiect similar s-au pronunțat soluții diferite, este rezultatul analizei judiciare specifice fiecărui caz în parte, funcție de situația de fapt și de probele administrate, nefiind de natură să influențeze soluția din prezenta cauză, întrucât practica judiciară nu reprezintă un izvor de drept, iar instanța de judecată este suverană în a-și forma convingerea asupra chestiunilor deduse judecății, în spiritul și litera legii.

Întreaga argumentare a recurenților privind presupusele nereguli semnalate în îndeplinirea mandatului acordat apărătorului ales, nu pot face obiectul analizei în această etapă procesuală, știut fiind faptul că raportul juridic dintre avocat și clientul său (părțile contractului de asistență juridică) poate fi examinat în cadrul unei acțiuni în răspundere potrivit Legii nr. 51/1995, care nu face obiectul pricinii de față.

Față de cele ce preced Înalta Curte în temeiul dispozițiilor art. art. 312 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursul ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de reclamanții A. și B. împotriva Deciziei civile nr. 130 din 14 octombrie 2014, pronunțată de Curtea de Apel Timișoara, secția I civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 26 februarie 2015.