ÎNAPOI LA REZULTATE Înalta Curte de Casație și Justiție

Sursă originală

ÎCCJ 30.10.2006

ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 3667/2006

HOTĂRÂRE

30.10.2006

CAMERĂ

contencios

RĂSFOIEȘTE: Înalta Curte de Casație și Justiție · 2006
DESCARCĂ: PDF · DOCX 🔒 Pro

Citează această cauză

ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 3667/2006 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2006)

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor

din dosar, constată următoarele:

Prin sentința civilă nr. 1549

din 28 septembrie 2005 a Curții de Apel București, secția a VIII-a de contencios

administrativ și fiscal, pronunțată în dosarul nr. 1081/2004, a fost respinsă,

ca neîntemeiată, contestația formulată de numitul N.O. împotriva hotărârii nr. 7

din 28 februarie 2005 a Comisiei de jurisdicție a imputațiilor din cadrul

Ministerului Administrației și Internelor, prin care a fost respinsă plângerea

formulată împotriva hotărârii nr. 27622 din 10 decembrie 2004 a Comisiei de soluționare a contestațiilor din cadrul Corpului de Control al ministrului, fiind

menținută decizia de imputare nr. S/27453/2 din 29 octombrie 2004, pentru suma

de 49.538.919 lei, în sarcina reclamantului.

Pentru a hotărî astfel,

instanța a reținut, în fapt, că suma imputată reprezenta cota - parte

(proporțională cu solda netă) din paguba care a fost produsă Ministerului

Administrației și Internelor printr-o hotărâre judecătorească penală

irevocabilă, nr. 654 din 23 iunie 2003 a Curții de Apel Oradea și că prin această hotărâre, Ministerul Administrației și Internelor a fost obligat la

plata unor daune materiale și morale și cheltuieli de judecată către familia O.C.

și O.P., pentru decesul fiului lor minor în urma unui eveniment (accident)

produs în incinta U.M. Tășnad, în care lucra reclamantul.

A apreciat instanța că

imputația este temeinică și legală, întrucât la data decesului minorului, 12

august 2000, reclamantul îndeplinea funcția de împuternicit la comanda unității

în probleme de logistică și, conform fișei postului, avea atribuții în

„organizarea și urmărirea asigurării măsurilor de prevenire a incendiilor și de

protecție a muncii” și de „organizare a activității de prevenire a accidentelor

de muncă și circulație, a avariilor și a altor evenimente negative”.

A considerat instanța că, în

raport cu aceste atribuții, sunt întrunite condițiile angajării răspunderii

materiale a reclamantului în temeiul art. 6 din Instrucțiunile Ministerului

Administrației și Internelor nr. 830/1999.

Instanța a respins, prin

încheierea din 7 septembrie 2005, excepția tardivității emiterii deciziei de

imputare, invocată de reclamant prin acțiune, iar în considerentele sentinței a

motivat această respingere, arătând că pârâtul Ministerul Administrației și

Internelor a luat cunoștință de paguba produsă la data înregistrării - prin

registratura generală - a deciziei nr. 645 din 23 iunie 2003 a Curții de Apel Oradea, astfel încât, până la data de 1 octombrie 2003, era în drept de a emite

deciziile de imputare, conform art. 23 alin. (1) din O.G. nr. 121/1998.

Împotriva sentinței a

declarat în termen recursul de față reclamantul, cererea fiind legal timbrată.

În motivare este reiterată

excepția tardivității imputației, recurentul arătând că, potrivit art. 377 și a

art. 376 alin. (1) C. proc. civ., hotărârile date în apel sunt definitive și

executorii, astfel încât comandantul a luat cunoștință de producerea pagubei la

data comunicării deciziei civile din apel nr. 120 din 26 februarie 2003 sau cel

mai târziu la 9 iunie 2003, când a semnat delegația consilierului juridic al

Ministerului Administrației și Internelor pentru recurs, iar decizia a fost

emisă la 29 octombrie 2004, peste termenele legale.

Recurentul invocă, de asemenea,

inexistența răspunderii sale materiale și faptul că instanța nu a analizat

împrejurările producerii accidentului.

Susține recurentul că

instanța nu s-a pronunțat asupra apărării sale constând în aplicarea art. 6 din

O.G. nr. 121/1998, care stabilește că militarii nu răspund material pentru

pagubele produse din cauze care nu puteau fi prevăzute și înlăturate, astfel

cum a fost și accidentul petrecut la 12 august 2000 și care reprezintă un caz

fortuit.

Recursul se fondează,

sentința urmând a fi modificată în tot pe temeiul art. 304 pct. 9 C. proc. civ., pentru greșita aplicare a art. 23 și 25 din O.G. nr. 121/1998 privind răspunderea

materială a militarilor.

Ca urmare, contestația va fi

admisă, iar decizia de imputare se va anula ca tardivă, pentru următoarele

considerente:

Potrivit art. 23 alin. (1)

din O.G. nr. 121/1998, termenul pentru efectuarea cercetării administrative și

înregistrării actului de cercetare este de cel mult 60 de zile de la data când

comandantul a constatat sau a luat cunoștință de producerea pagubei.

Conform art. 25 alin. (4)

din aceeași ordonanță, decizia de imputare se emite în cel mult 30 de zile de

la data înregistrării procesului-verbal de cercetare administrativă la organul

competent s-o emită.

În speță „data când

comandantul a luat cunoștință de producerea pagubei” nu poate fi ulterioară

datei pronunțării deciziei irevocabile din recurs - 23 iunie 2003, cel puțin

pentru două argumente pertinente în raport cu ideea de minimă diligență de care

trebuie să dea dovadă un conducător al unei autorități: decizia din apel (nr. 120 in 26 februarie 2003), prin care s-a respins apelul Ministerului Administrației și Internelor,

iar decizia prin care acesta a fost respins s-a pronunțat la 23 iunie 2003.

Așadar, de la această dată,

termenul de efectuare a cercetării administrative și de înregistrare a actului

de cercetare expiră teoretic la 24 august 2003, dar în speță procesul-verbal de

cercetare a fost înregistrat la 26 octombrie 2004, iar decizia de imputare a

fost emisă la 29 octombrie 2004.

Or, potrivit art. 25 alin.

(4), decizia putea fi emisă cel târziu la 25 septembrie 2003.

Tardivitatea evidentă a

imputației face inutilă analiza celorlalte motive de recurs, care vizează

fondul cauzei.